Intr-o sarbatoare crestina atat de insemnata, asa cum este Schimbarea la Fata a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in muntele Taborului, avem, prin harul Domnului, inca un bun prilej de a ne opri in loc, fie si pentru o clipa, pentru a mai medita la ceea ce am fost, am facut, sau simtit, si unde ne dorim sa ajungem, la capatul cararii vietii.
In incercarea de a patrunde un pic mai adanc in intelesurile crestinatatii, putem avea parte de experiente neasteptate, care ne pot marca destul de pregnant - si despre o asemenea intamplare, petrecuta acum cativa ani la Marele Meteor grecesc, manastire cu hramul Schimbarii la Fata a Mantuitorului, mi-am adus aminte astazi, cu un amestec de bucurie si nostalgie.
Fusesem avertizati de ghizi sa nu tulburam linistea monahilor care se retrag in astfel de situatii si, in mare parte, pelerinii s-au conformat, asa incat am si acum in minte imaginea impresionanta a multimii care se perinda, atat cat putea de linistita, pe stanci, pe trepte, in hrube sau in micile gradini cu leandri si trandafiri, in incercarea de a surprinde cat mai bine traiul vietuitorilor de acolo. De ce? Pentru ca probabil majoritatea constientizam ca trebuie sa fie minunat sa poti sa Il slujesti pe Dumnezeu intr-un asemenea loc, in linistea muntelui, chiar si in vremuri tulburatoare si precipitate ca cele prezente.
Cel putin asa ma gandeam eu, in timp ce ma zoream din toate puterile sa vizitez tot ceea ce se putea vizita in acel colt de rai din platoul meteorelor grecesti. Si nu conteneam sa ma minunez de extraordinara "potrivire" (sau ce o fi fost aceea, de a ne afla acolo, nepremeditat de noi, chiar in data de 6 august) a vizitei, tocmai de hramul impresionantei manastiri.
Poate ca acesta sa fi fost fondul care m-a lansat rapid intr-un film imaginar de dezvaluire a modului in care vor fi trait monahii aici, inca din vechime, apoi de a incerca sa ating cu timiditate obiecte de trai, de la unelte, cosnite sau lazi in care monahii isi vor fi depozitat proviziile, de a imi inalta privire la un Pantocrator cum parca nu mai vazusem pana atunci, sau de a privi uluita prin firidele si gemuletele cotloanelor, la peisajul de basm de dedesuptul si de deasupra lacasului. M-am proptit intr-o asemenea firida launtrica, intunecata si misterioasa, crezand ca am sa pot fura o clipa libera, sa intru efectiv in lumea aceea, sa ma gandesc la crestinatatea noastra si sa mai uit de iuresul excursiei. Imi amintesc si acum, la sase ani distanta de atunci, ca acea singura clipa furata tumultului vietii, cu ochii hoinarind peste peisajul cel minunat, a fost atat de intensa si de inaltatoare, incat deja imi zambeam in sine, fericita ca un copil, multumind Domnului ca m-a lasat sa vin acolo.
Dadeam sa ma intorc cand... am inlemnit! In fata mea, la cativa metri, o fata severa de monah, cu o privire adanca si usor incruntata, ma privea, cred ca de ceva timp. CUM SI DE UNDE APARUSE ACOLO? Era cu siguranta unul dintre vietuitorii locului aceluia, trimis poate de Dumnezeu sa ma mustre ca I-am incalcat templul, sau ca am intrerupt linistea parintilor. Si cu toate ca nu facusem nici un zgomot, nu stiam cum sa intru mai repede in pamant! Si chiar daca nu ma aflam in Muntele Athos, ma temeam ca am deranjat, daca nu de-a dreptul profanat, linistea Muntelui Meteorelor, unde pesemne ca singura Maica cea sfanta a Domnului, ar fi fost cea care ar fi trebuit sa intre, si nu o pacatoasa ca mine...
Nu stiu cat a durat zbaterea mea launtrica (trei secunde, traite insa inzecit sau insutit), dar cand am putut ridica din nou privirea ca sa incerc sa ma scuz si sa ma furisez cat mai discret si repede inapoi, pe traseul cu mireni, calugarul cel tanar disparuse, tot asa de miraculos cum si aparuse in fata mea, FARA SA IL SIMT! Recunosc ca m-am infiorat, pentru ca nu era nici o usa prin apropiere.
Cu greu am ajuns din urma grupul; intrebata pe unde am haladuit, cred ca am raspuns cam tot atat de confuz, precum probabil va fi reactionat si apostolul Petru dupa intalnirea cu Moise si Ilie, pe Muntele Taborului, inganand ceva de genul “nu stiu”.
Moise si Ilie...
Moise de care noi, ortodocsii, vorbim destul de putin (sau asa mi se pare mie), fata de extraordinarele sale fapte si merite intru slujirea Domnului Dumnezeu, iar Ilie... la Ilie ma gandesc intotdeauna cu teama pacatosului care se teme sa nu fie traznit din senin, pentru conduita sa. Intotdeauna, de cand mama si bunica povesteau despre proorocul de foc, cel nabadaios (am voie oare sa spun asa?) care il "soma" pe Domnul Dumnezeul sau sa ii dea si lui o zi pe an in care sa poata lovi lumea pentru pacatele ei - ma gandesc, spasita, la minunata bunatate a lui Dumnezeu, Care tot amana pedeapsa omenirii, "pacalindu-l" pe alesul Sau cu vorbele, placute noua, "Nu acum, Ilie, mai este pana la ziua ta"” si mai apoi, dupa 20 ale lui iulie, "A trecut ziua ta, Ilie"!
Ce sa mai spun? Cu strangere de inima, lesne de inteles, as spune ca trebuie sa ne respectam cu piosenie sarbatorile si sa asteptam de acum, ce ce nu, venirea lui Ilie, in liniste, cu pace si semeriti, facandu-ne datoria pe lumea aceasta si, mai ales, gandidu-ne mult mai mult si mult mai serios la modul in care am reusit sa ne “ incadram” in lucrarea lui Dumnezeu, cea harazita fiecaruia dintre noi.
Carmen Luminita Lazar
6 august 2012
Carmen Lazar
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.