Un motiv serios care a contribuit decisiv la criza prin care trec relaţiile omeneşti este deformarea înţelesului dragostei. Astfel, deseori numim şi considerăm dragoste realităţi păcătoase sau cel puţin suspecte. De multe ori numim dragoste o dominaţie tiranică pe care o simţim faţă de „ai noştri”, oamenii apropiaţi nouă. Dar acest sentiment nu-l avem şi faţă de noi înşine, şi, deoarece sunt ai noştri, ne oferă ceva nouă şi-i iubim atâta vreme cât continuă să ne ofere ceea ce aşteptăm de la ei. Prin urmare, atât cât continuăm să-i iubim doar pe „ai noştri”, e îndoielnic faptul că am simţit într-adevăr dragostea adevărată, chiar şi pentru aceştia. Abia când putem să iubim pe cineva care nu este dintre „ai noştri”, putem avea oarecare nădejde că înţelegem ce este dragostea adevărată şi faţă de „ai noştri”.

Cei ce iubesc cu adevărat nu-şi iubesc mai mult rudele trupeşti decât pe alţii, nici dacă-i vorba de frate sau fiu sau fiică, spune Sfântul Vasile cel Mare: „Deoarece cel ce-şi urmează instinctul arată că nu şi-a schimbat pe deplin firea, ci este încă stăpânit de trup.”

„Oamenii se iubesc între ei din cinci motive diferite, unele spre cinste şi altele spre ruşine. Oamenii iubesc o dată în dragostea lui Dumnezeu, precum se întâmplă cu cel virtuos să iubească pe toţi oamenii, dar şi cum se întâmplă cu cel nevirtuos să-l iubească pe cel virtuos. Sau din pricină firească, precum se întâmplă cu părinţii care-şi iubesc copiii sau copiii care-şi iubesc părinţii. Sau din slava deşartă, cu care cel slăvit îi iubeşte pe cei ce-l cinstesc. Sau din dragoste de avuţie, aşa cum iubitorul de bani îl iubeşte pe bogat, deoarece îi dă bani. Şi în final, din iubire de plăcere, deoarece cel iubitor de plăcere iubeşte persoana care îi satisface pofta pântecului şi a trupului. Primul fel de iubire este de lăudat. Al doilea fel, ca fiind firesc, nici nu este de lăudat, nici nu este de osândit. Celelalte trei însă sunt necurate, ca fiind iubiri împătimite.”

Intr-adevăr, singura dragoste adevărată este cea în care iubim pentru a iubi.

Atracţia pe care o simţim faţă de o persoană care ne interesează, când suntem îndrăgostiţi, este în special o atracţie fizică. O înclinaţie fizică puternică îl aduce pe om, în vederea găsirii unei împliniri trupeşti, alături de alt om, într-o legătură pragmatică [materială?]. „Iată, această iubire trupească, sălăşluită în fire, care ne face pe noi să ne apropiem, să tindem către unirea cea trupească.” Această atracţie firească dintru început este un element important, căci spune iarăşi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci întru aceasta se menţine viaţa, în atracţia dintre bărbat şi femeie.” Dar această atracţie, cea exterioară, nu este suficientă pentru a satisface nevoia adâncă pe care o simte omul şi de aceea nu trebuie să i se acorde o importanţă exagerată. „Nu te lăuda cu ea (soţia ta) pentru binele ei, pentru frumuseţea ei, căci este dovada stricăciunii omeneşti ca pe cineva să-l lăudăm şi pe altul să-l urâm, ci să cauţi frumuseţea sufletească, să te asemeni Mirelui Bisericii. Frumuseţea exterioară este plină de stricăciune şi de ignoranţă şi înclină către invidie şi creează multora suspiciuni faţă de lucruri iraţionale. Oare e vorba de plăcere ? Dar aceasta ţine o lună, două sau poate chiar un an. După aceea nu mai există prea multă plăcere, din cauza obişnuinţei, care devalorizează emoţia. Şi rămân cele rele care provin din cauza frumuseţii, adică invidia, trufia, suspiciunea. Insă la femeia care nu e aşa nu se întâmplă nimic din toate acestea. Când de la început se naşte dragostea cea binecuvântată, rămâne întotdeauna puternică, deoarece este dragostea către binele şi frumuseţea sufletului, şi nu a trupului.”

„Omul egocentric crede că este îndrăgostit, în timp ce însetează după o satisfacţie individuală, legat de o iubire de sine chinuitoare, într-o deznădejde şi o singurătate fără leac. Cântă aşa-zisa dragoste, în timp ce caută doar pentru sine o desfătare pentru care nu găseşte niciodată săturare. Cel egocentric, înrădăcinat în firea cea autonomă, este mişcat de false simţiri romantice şi de emoţii copilăreşti, ce nu întârzie să se arate în mod tragic străine de dragoste şi de adevăr.”

„In zona dosnică din adâncul erotismului contemporan, epuizat şi înecat în imensa ignoranţă, dragostea se prezintă din nou ca singura şi cea mai atrăgătoare aventură, în care omul se apropie de cer nu doar ca un poet, ci în mod ontologic, prin darul sfinţeniei conjugale.”

„Dragostea este creativă. O persoană se îndrăgosteşte nu deoarece este bine, ci pentru a face bine. II sărută pe celălalt nu pentru a-i da, ci pentru a-l desemna capabil de a da şi acela. Scopul ei este nu doar consumul, satisfacerea, ci împlinirea. De aceea, nu ignoră formele diferite de dragoste, chiar şi sexualitatea, care se arată înainte de adevărata dragoste. Dimpotrivă, încearcă să o protejeze de feluritele capcane şi imixtiuni ce ameninţă să o prefacă în chipuri de înrobire. Mai mult, se luptă să le instituie căi, misiuni, semnificaţii. Dragostea, prietenia, chiar şi sexualitatea pot deveni, datorită dragostei, descoperiri ale persoanei într-o personalizare şi înomenire, prilejuri de îndumnezeire. Desigur, o astfel de prefacere este încă un subiect de viitor, în veacul către care tindem, în Ierusalimul cel Ceresc, către care păşim. De acum însă această realitate viitoare ne oferă pregustările ei, chiar şi limitate şi smerite, nouă, celor ce păşim la început în prima ei perspectivă. Şi asta ne permite să avem o pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu.”

„Dar priviţi şi acum: zicem că ne iubim unul pe altul, deoarece unul are doi prieteni sau trei, sau poate chiar patru. Dar asta nu o face din nici un alt motiv decât pentru că şi aceia îl iubesc. Dar a-L iubi pe Dumnezeu presupune o altă cauză a dragostei. Iar cel ce are o astfel de dragoste se va raporta la toţi ca la nişte fraţi. Intru aceasta putem deveni asemănători lui Dumnezeu: întru iubirea tuturor, şi a vrăjmaşilor, chiar de nu facem minuni. Deoarece şi de Dumnezeu ne minunăm când face minuni, dar cu mult mai mult când îşi arată iubirea Sa de oameni, când răspunde răului cu bine. Dacă deci aceasta este vrednică de minunare faţă de lucrarea lui Dumnezeu, cu mult mai mult aceasta ne va face să ne minunăm de oameni.”

„Să-i iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune, ca să fiţi asemenea Tatălui vostru Cel din ceruri. Iubiţi deci pe vrăjmaşii voştri, deoarece nu le faceţi lor bine, ci vouă. Cum? Atunci când faceţi aceasta, deveniţi egalii lui Dumnezeu.”

„Prin urmare, pentru ca omul să înveţe să iubească cu adevărat, trebuie să încerce să iubească fiecare om şi, dacă nu poate face aceasta, cel puţin să nu urască pe nimeni. Dar nici pe aceasta nu o va putea reuşi, dacă nu va desconsidera lucrurile lumii.”

„Cel ce nu invidiază şi nu se mânie şi nu ţine minte răul faţă de cel ce i-a greşit nu înseamnă neapărat că are şi dragoste faţă de acela. Se poate ca şi fără dragoste cineva să nu răsplătească răului cu rău, conform poruncii lui Dumnezeu, neputând însă să răsplătească răul cu bine, depăşindu-şi puterea inimii. Ca cineva să facă bine celor ce îl urăsc reprezintă rod duhovnicesc şi dragoste desăvârşită.”

„Cel care cultivă în suflet ura faţă de fratele său nu-l iubeşte cu adevărat, deoarece preferă cele trecătoare în detrimentul dragostei şi de dragul acestor lucruri trecătoare se războieşte cu fratele său.” Dacă deci „ţi se întâmplă vreo ispită din partea fratelui şi ai ură, nu te lăsa biruit, ci biruieşte ura cu dragoste. Vei birui însă doar în felul următor: rugându-te pentru fratele tău la Dumnezeu, cu sinceritate, gândindu-te despre el că are dreptate. In felul acesta îl vei vindeca şi pe el: considerând că tu eşti cauza ispitei şi
având îndelungă răbdare - singura care va putea îndepărta norul acesta.”

Şi mai mult, „fii atent la tine însuţi şi înţelege ca nu cumva să se găsească la tine cauza răului ce te desparte de fratele tău. De aceea, ia-ţi timp şi discută cu el, ca să împlineşti porunca Domnului referitoare la dragoste.”

„Nu judeca drept stricat şi viclean, din cauza urii de astăzi pe care o simţi din ispita diavolului, pe cel pe care îl considerai ieri frate duhovnicesc, ci gândeşte-te la cele ieri bune ale fratelui tău şi, pentru dragostea care îndelung rabdă, îndepărtează ura de astăzi din sufletul tău.”

„Deoarece, într-adevăr, puterea dragostei este foarte mare, ne dă posibilitatea să trecem peste greşeli importante ale celor pe care îi iubim.”

„Nu vorbi de rău astăzi, ca de un viclean, din pricina prefacerii dragostei în ură, pe cel pe care ieri îl lăudai şi îl vesteai ca bun şi virtuos, doborât fiind tu astăzi de ura vicleană pe care o ai sau de cuvântul cel amar al fratelui, ci reia laudele la fel, chiar dacă eşti apăsat de tristeţe, încât cu uşurinţă vei reveni la dragostea cea mântuitoare.”

„Nu spune că nu-l iubeşti pe fratele tău in timp ce te fereşti şi-l învinovăţeşti încă, ci ascultă-l pe Moise, care spune: Nu-l un pe fratele tău în cugetul tău, ci cercetează cu grijă pe fratele tău şi nu vei păcătui faţă de el.”

Mulţi oameni cred că continuă să iubească pe cineva atunci când nu simt ură faţă de el. Lipsa reală a dragostei nu este însă ura, ci indiferenţa.

„Dragostea zideşte şi leagă laolaltă şi armonizează pe cei ce o simt”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur şi completează: „Dragostea - ne spune nouă Sfântul Pavel - ne cere legătura neîntreruptă faţă de ceilalţi, legătură nu la întâmplare, ci intenţionată, unire precum este cea între mădulare de acelaşi fel, căci doar intru aceasta se poate împlini lucrarea cea mare a binelui.

„Calitatea deosebită a dragostei este aceasta: cei ce o deţin lucrează toate împreună ca unul, fiecare bucurându-se de celălalt şi întristându-se cu el, mădulare ale unui singur trup, legate strâns şi compătimind intru armonie, dăruindu-şi unul altuia cele bune şi îngăduindu-şi unul altuia patimile, suferinţele. „Deoarece dragostea nu invidiază, nu-i amărăşte pe cei asupriţi şi nici nu vesteşte cele ale nedreptăţii, şi nici nu se consideră ca fiind ajunsă ia desăvârşire, ci mărturiseşte fără ruşine că nu o cunoaşte. De aceea deci dragostea smereşte mintea şi o pregăteşte la o neîntreruptă creştere a cunoaşterii duhovniceşti.”

„Uneori se întâmplă în mod firesc ca, după cunoaştere, să urmeze şi invidia sau trufia, mai ales la începutul căii. Şi dacă slava deşartă se arată doar înăuntru, invidia se arată şi înăuntru şi-n afară. Dinăuntru lucrează către cei ce au cunoaştere, şi-n afară cătie cei ce sunt ignoranţi. Dragostea deci opreşte aceste două mari rele: pe de o parte, slava deşartă ca nefiind firească; invidia - ea nepizmuind, şi nici în afară nu o arată, deoarece îndelung rabdă şi îndelung compătimeşte. Este deci nevoie ca cel ce are cunoaştere să dobândească şi dragostea, pentru a păstra mintea neîncetat nestricată.”

„Să nu-i punem ca modele ale«noastre pe cei mai neputincioşi oameni, ci să ne cercetăm existenţa noastră după măsura poruncii dumnezeieşti a dragostei, căci de-i vom lua ca măsură pe omenii plini de slăbiciuni, vom cădea în abisul trufiei. Dar dacă ne vom cerceta existenţa noastră după măsura dragostei, vom ajunge la măsura înaltă a smeritei cugetări.”

„Când nu spui nimic rău şi nu faci nici un rău conştient celui ce te-a rănit, şi ţi-a făcut rău, şi te-a vorbit de rău, care tine minte răul, ci, în timpul rugăciunii tale, ai întotdeauna mintea curată şi neabătută, atunci să ştircă ai ajuns la măsura nepătimirii şi a dragostei desăvârşite.”

Dragostea omului este dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele: „Pe de o parte, dragostea către Dumnezeu doreşte întotdeauna ca mintea să se înaripeze către unirea dumnezeiască, iar dragostea către aproapele dispune sufletul astfel, încât să gândească despre acesta numai bine”, „deoarece desăvârşirea nu este a gândi cele bune despre sine, ci despre aproapele nostru.”

„Sfinţii Bisericii noastre, bărbaţi şi femei, s-au sfinţit prin aceste două iubiri şi prin ele au câştigat şi Raiul. La fel şi noi, fraţii mei, mii de lucruri bune şi de virtuţi de-am avea, şi posturi, şi rugăciuni, şi milostenii, şi sângele de ni l-am da pentru dragostea lui Hristos, dacă avem duşmănie faţă de fratele nostru creştin, le pierdem pe toate şi nu ne folosesc la nimic şi mergem cu ele direct în iad. Deci trebuie şi noi neîncetat să dorim a zice Dumnezeului nostru Tată şi a fi, precum Acesta, milostivi şi iubitori de oameni, făcând binele şi bucurând pe fraţii noştri creştini. Iar noi, fiind nemilostivi, cu inima împietrită, amărându-i şi otrăvindu-i pe fraţii noştri, aruncându-i în moartea inimii, nu trebuie să mai spunem Tată lui Dumnezeu, ci diavolului. Dar cel care are această dragoste binecuvântată, întâi către Dumnezeu şi apoi către fratele său cel creştin, se învredniceşte să primească pe Preasfânta Treime în adâncul inimii lui.”

„Prin urmare, nu trebuie să fim departe de dragostea cea duhovnicească, deoarece altă cale de mântuire nu-i este oferiţii omului.”

Dar creşterea dragostei presupune mai întâi războiul cu iubirea de sine. „Neavând suficienţă de sine, poţi să nu-L urăşti pe fratele.” „Dorind să convieţuieşti cu fraţii duhovniceşti, lasă la poarta sfântului lăcaş voile tale, deoarece îţi va fi cu neputinţa altfel să te împaci şi cu Dumnezeu, şi cu fraţii.”

„Pentru a ne lăsa şinele iubit de altul, trebuie să ne lepădăm pe deplin de noi înşine. Aceasta este o asceză adâncă şi continuă. Cununile celor ce se căsătoresc fac referire la martiriu. Pentru unii, martiriul se săvârşeşte o dată, prin sabie, iar alţii cunosc martiriul dragostei, care îi încununează în locul cel adânc, nevăzut de lume. Este chenoza cea curată a vieţii conjugale, al cărei eroism este acoperit de veşmântul vieţii cotidiene.”

Aşa cum este grea creşterea dragostei, este grea şi menţinerea ei, pentru care este nevoie de o străduinţă neîncetată şi de multă atenţie. „Am cunoscut mulţi care şi-au propus acest scop, care au pus la temelia unei legături dragostea înflăcărată pentru Hristos, dar nu au putut să o menţină neîncetat, deoarece, deşi s-au bazat pe un început bun al relaţiei lor, nu au insistat cu acelaşi zel în scopul pentru care porniseră şi astfel a existat între ei un anume chip al dragostei, pentru puţin timp.” Dar chiar şi această dragoste reciprocă dintre bărbat şi femeie rămâne un subiect dificil, deşi sunt legaţi împreună de însuşi Dumnezeu.

„Dragostea cea duhovnicească nu poate fi dobândită de nimeni de nu va fi luminat de Duhul Sfânt, deoarece mintea, nebucurându-se încă pe deplin de asemănarea prin lumina dumnezeiască, poate avea toate celelalte virtuţi, dar nu are desăvârşita dragoste.”

Dragostea este de la Dumnezeu, este Dumnezeu şi numai din Dumnezeu o poate omul dobândi prin rugăciune.

Dragostea nu înseamnă sentimentalism ieftin, nu înseamnă vorbe frumoase, nu înseamnă romantism narcisist, nici forme şi raţionamente sterile, ci viaţă ce se exprimă neîncetat şi inundă cotidianul. Virtuţile omului au valoare numai atunci când au ca motor al lor dragostea, dar şi dragostea este adevărată numai atunci când devine faptă. Există şi dragoste moartă, precum şi credinţă moartă, atunci când nu se împlineşte în viaţa de zi cu zi.

„Nimeni nu cunoaşte dragostea către Dumnezeu doar din virtuţi, ci din dragostea care naşte virtuţile. De aceea şi Domnul, în Evanghelie, spune, printre altele: Cel ce păstrează si împlineşte poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubeşte. Iar alteori zice: Cel ce Mă iubeşte va ţine poruncile Mele. Dar nici faptele virtuţilor nu sunt vrednice de laudă sau folositoare celor ce le fac fără dragoste. Şi, iarăşi, nici dragostea fără fapte nu are vreo valoare. Sfântul Pavel ne-a încredinţat de aceasta prin cuvintele scrise către
corinteni: De voiface acestea sau celelalte, dar dragoste nu am, la nimic nu-mi foloseşte. Pe de altă parte însă, ucenicul cel iubit al lui Hristos zice: Să nu iubim cu cuvintele, nici cu limba, ci cu faptele şi cu adevărul”

„Pe cel pe care-l iubeşte cineva, pe acela-l îngrijeşte şi-l slujeşte. Dacă-L iubeşte pe Dumnezeu, se străduieşte din tot sufletul să împlinească voia Lui. Dacă iubeşte trupul, se luptă pentru a-i oferi tot ceea ce-l mulţumeşte”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar Sfântul Cosma Etolianul obişnuieşte să dialogheze cu cei ce-i urmăresc predica:

-„Iată, creştinii mei, cum stăm! Avem oare dragoste între noi ? Iar de vreţi să vă mântuiţi, nici un lucru să nu-l căutaţi în lume înaintea dragostei. Este aici careva din domniile voastre, care să-şi iubească fraţii ? Să se ridice în picioare şi să-mi spună, să mă rog şi eu pentru el şi să-i pun pe toţi creştinii să primească iertare de la el şi binecuvântare, pe care n-ar găsi-o oriunde ar căuta-o.

- Eu, sfinte! II iubesc pe Dumnezeu şi pe fraţii mei!

- Bine, fiule. Fii binecuvântat! Cum te cheamă pe tine?

- Costas.

- Cu ce te ocupi?

- Sunt păstor, păzesc oile.

- Acolo unde vinzi brânza, o cântăreşti ?

- Da, o cântăresc.

- Tu, fiule, ai învăţat să cântăreşti brânza, iar eu am învăţat să cântăresc dragostea. Cântarul se ruşinează de corectitudinea lui ?

- Nu, zice celălalt.

- Atunci să cântăresc şi eu dragostea ta şi, dacă este corectă, dacă nu este măsluită, atunci mă voi ruga şi eu pentru tine şi voi pune pe toţi creştinii să ia binecuvântare de la tine. Dar cum să ştiu, fiule, că-l iubeşti pe fratele tău? Eu oriunde merg şi învăţ lumea spun că-l iubesc pe domnul Costas ca pe ochii mei din cap. Acum ai auzit şi tu cum zic tuturor că te iubesc, dar nu crezi şi vrei să-mi verifici întâi cuvintele şi după aceea să crezi.

Eu am o pâine să mănânc, iartu nu ai. Dacă îţi voi da o bucată şi ţie, care nu ai, atunci îmi arăt puţin dragostea. Dacă eu însă voi mânca toată bucata de pâine şi tu vei flămânzi, ce voi arăta? Voi arăta că dragostea pe care o trâmbiţez este falsă. Dacă am două pahare de vin şi tu nu ai, de-ţi voi da şi ţie unul, îmi voi arăta dragostea, în timp ce, dacă nu-ţi voi da, este o dragoste măsluită.

Am şi două sau trei haine, iar tu nu ai şi ţi-e frig. Dacă voi scoate una şi ţi-o voi da ţie, atunci dragostea mea e adevărată. Dacă însă voi avea eu multe haine pe mine şi neîngrijite, încât să le mănânce viermii şi moliile, iar tu vei merge gol în frig, falsă şi găunoasă e dragostea mea. Tu eşti trist, a murit mama ta, tatăl tău sau copilul tău, sau tu eşti bolnav. Dacă vin şi te mângâi, atunci am dragoste adevărată. Dacă tu însă plângi şi jeleşti, iar eu stau, mănânc, beau, dansez şi cânt, atunci dragostea mea este falsă. Il iubeşti pe copilul acela sărac?

- Il iubesc.

- Dacă-l iubeai, i-ai fi luat o cămăşuţă, căci e gol, ca să se roage şi acela pentru sufletul tău. Aceea ar fi fost dragoste adevărată. Insă acum este doar prefăcută. Nu este oare prefăcută, creştinii mei ? Nu umplem noi oare hambarele noastre cu dragostea falsă, crezând că mergem spre Rai ? Iar acum, dacă vrei, fiul meu, să faci într-adevăr fapta dragostei, ia şi îmbracă pe vreun copil sărac şi atunci voi pune pe toţi să ia iertare de la tine. O faci?

- O fac!

- Creştinii mei, domnul Costas a înţeles că dragostea pe care o avea pentru fraţii lui până acum era falsă. Şi acum vrea s-o facă adevărată şi să îmbrace un copil sărac. Deoarece l-am ruşinat puţin şi l-am făcut să se înroşească, vă rog să spuneţi cu toţii, de trei ori, pentru domnul Costas: «Dumnezeu să-l miluiască şi să-l mântuiască pe dânsul! Amin.

Pr. Filoteu Faros, Pr. Kofinas Stavros

Fragment din cartea "Casnicia - dificultati si solutii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Casnicia - dificultati si solutii"

• Dragostea
  Publicat in : Morala
• Dragostea, iubirea, fericirea
  Publicat in : Editoriale