In primul rând, câteodată şi oamenii evlavioşi mor pe neaşteptate. Astfel, la vârsta de 12 ani, Dreptul Artemie de la Verkola lucra în câmp împreună cu tatăl său şi ara pământul. A apărut deodată un nor de furtună, s-a întunecat, s-a pornit furtună cu grindină, deasupra capului copilului speriat a tunat cumplit, şi Sfântul a căzut mort. După cum scrie în acatist, copilul şi-a dat de groază duhul, şi acesta s-a înălţat în zbor ca un porumbel înspăimântat.

Potrivit altei istorisiri, fulgerul a lovit tocmai unde stătea băiatul, şi acesta „s-a săvârşit de groază”. Oricum ar fi, el a murit în împrejurări ciudate, neobişnuite, şi - principalul - a murit pe neaşteptate, nespovedit şi neîmpărtăşit, lucru de care se tem întotdeauna credincioşii.

Din superstiţie, sătenii au crezut că Dumnezeu l-a pedepsit pe copil pentru oarecare păcate ascunse şi nu le-au dat voie părinţilor să-l prohodească şi să-l îngroape pe fiul lor după obiceiul creştinesc. Tatăl a dus trupul lui Artemie în pădure şi l-a lăsat pe pământ într-o colibă din bârne.

După treizeci şi doi de ani, în 1577, un cleric al bisericii din partea locului aduna în pădure ciuperci şi fructe, când a văzut deodată o lumină neobişnuită. Apropi- indu-se, a găsit trupul copilului Artemie, nestricat, întru totul întreg, nevătămat şi parcă luminat, ca şi cum tocmai adormise. Nevătămate rămăseseră chiar şi hainele. Domnul l-a proslăvit pe plăcutul Său şi în continuare: la moaştele lui se vindecau bolnavii.

Cum se pot împăca sfârşitul aparent necreştinesc al copilului cu cinstirea lui în ceata Sfinţilor? După cât se vede, el îşi îndeplinise până la capăt menirea pământească, şi Domnul l-a chemat în împărăţia Sa.

in cartea biblică a înţelepciunii lui Solomon se arată: Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi fiindcă trăia între păcătoşi l-a înalat de pe pământ. A fost răpit (mutat la cer - n.a.) pentru ca răutatea să nu-i schimbe mintea, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul, căci vraja răutăţii întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că, adică, harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de sfinţii Săi (înţ. Sol. 4,7-15).

Şi necredinciosul rege Irod a poruncit să fie omorâţi paisprezece mii de prunci care erau în Bethleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos (Mt. 2, 16). Toţi aceşti prunci sunt însă „străjile trupului Domnului”, şi Biserica îi numără în ceata Mucenicilor.

Iată încă un exemplu grăitor. Prevăzând împrejurările sfârşitului vieţii sale pământeşti, Sfântul Atanasie Athonitul a rugat obştea să nu se smintească de felul în care se va petrece acesta, „căci într-un fel judecă oamenii, altfel rânduieşte Preaînţeleptul”. Obştea era nedumerită şi cugeta la cuvintele stareţului. Odată, după ce le-a dat ultimele poveţe, Sfântul a intrat în chilia sa, a îmbrăcat odăjdiile bisericeşti în care slujea doar la marile praznice, şi după ce s-a rugat îndelung a ieşit.

Plin de vioiciune şi bucurie, igumenul s-a ridicat pe acoperişul bisericii împreună cu şase fraţi ca să cerceteze cum au fost clădite bolta şi cupolele bisericii, pe care el însuşi le proiectase. Deodată, zidăria de piatră s-a prăbuşit, şi toţi au ajuns sub dărâmături. Cinci monahi au pierit îndată, dar rugăciunile Cuviosului s-au mai auzit câteva ceasuri de sub ruine. Obştea s-a năpustit să dea la o parte dărâmăturile, dar l-au găsit deja răposat.

Sfântul Nicolae Velimirovici explică înţelesul duhovnicesc al acestui sfârşit ce pare nevrednic de plăcutul lui Dumnezeu: „Atunci când oamenii se bizuie prea mult pe Drept şi încep să-l divinizeze, cum s-a întâmplat cu Atanasie Athonitul, Domnul ia sufletul dreptului pe neaşteptate, aducându-le aminte oamenilor că numai El este
Dumnezeu şi nu sunt dumnezei afară de El. în toate cazurile de moarte subită, lecţia pentru cei rămaşi în viaţă este simplă: trebuie neapărat să ne pregătim sufletele pentru o despărţire bruscă de această lume - să ni le pregătim prin pocăinţă, rugăciune şi milostenie.”

Acesta nu este oare inversul celor întâmplate cu Alexandru Macedon, Antioh şi Irod? Aceştia şi-au băgat în cap că sunt dumnezei, şi moartea le-a dovedit contrariul. Pe Sfântul Atanasie, dimpotrivă, au început să-l divinizeze oamenii, dar Domnul nu le-a dat posibilitatea să îşi facă un idol nou, iar pe Cuvios l-a izbăvit de ispitirea extrem de grea prin „trâmbiţele de aramă ale gloriei”.

In al doilea rând, prin moartea subită Dumnezeu îi scapă pe unii dintre aleşii Săi de suferinţe pământeşti insuportabile. Voi da în continuare doar trei exemple.

Pentru mărturisirea făţişă a credinţei, părinţii Mucenicului Mamant din Cezareea, evlavioşii creştini Teodot şi Rufina, au fost aruncaţi în temniţă. Ştiindu-şi neputinţele trupeşti, Dreptul Teodot s-a rugat ca Domnul să îi ia sufletul înainte de chinuri. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, şi Teodot a murit în temniţă. In urma lui a murit la naştere şi Sfânta Rufina. Ammia, o văduvă creştină bogată, a îngropat cu cinste trupurile Drepţilor, iar pe pruncul orfan l-a luat la ea şi i-a ţinut loc de mamă.

Soţia împăratului Diocleţian, împărăteasa Alexandra, era creştină în taină. Văzând suferinţele Marelui Mucenic Gheorghe, a căzut la picioarele lui şi a vestit înaintea tuturor că ea crede în Hristos. Infuriat, monarhul şi-a condamnat soţia la moarte. Sfânta a primit osânda cu mult curaj şi a mers cu blândeţe la locul caznei, rugându-se cu
ochii îndreptaţi spre cer. Pe drum a obosit şi i-a rugat pe ostaşi să-i dea voie să se odihnească puţin - şi, sprijinindu-se de peretele unei clădiri, a răposat lin. Sfârşitul ei cu pace a avut loc în ziua de 21 aprilie 303, deşi pomenirea ei se prăznuieşte odată cu cea a Marelui Mucenic Gheorghe. Potrivit unei alte versiuni a Vieţii ei, capul Muceniţei Alexandra a fost tăiat cu sabia.

In prima jumătate a secolului al XX-lea, asupra Bisericii Ortodoxe Ruse s-au abătut prigoane crunte. A venit şi rândul Sfântului Anatolie de la Optina. Soldaţii Armatei Roşii l-au chinuit şi batjocorit. în seara zilei de 29 iunie 1922 a venit o comisie să-l aresteze. Stareţul nu s-a împotrivit, dar a cerut cu smerenie să i se dea amânare de o zi, ca să se pregătească pentru drum. După ce au plecat cekiştii s-a lăsat tăcere. In dimineaţa următoare au venit iarăşi şi l-au întrebat pe slujitorul de chilie: „Stareţul este gata?” Acela a răspuns afirmativ şi i-a dus în cameră. Cât s-au mirat ateii când l-au văzut pe nevoitor „pregătit” în sicriu, în mijlocul chiliei! Domnul nu a îngăduit ca ei să-şi bată joc de robul Său credincios, ci l-a primit deodată în împărăţia cerurilor, fără chinuri pământeşti.

In al treilea rând, uneori printr-un sfârşit cumplit şi neaşteptat Domnul îl curăţeşte pe om de păcate. In Biblie se povesteşte cum un Proroc iudeu, în pofida poruncii lui Dumnezeu, a primit poftirea de a trage în ospeţie la casă străină, a mâncat şi a băut acolo. Intrucât omul lui Dumnezeu n-a ascultat de Domnul, l-a sfâşiat şi l-a omorât un leu. Totuşi, prădătorul nu a mâncat trupul Sfântului, care a fost îngropat după aceea cu evlavie (v. III Regi 13, 11-31).

Fără îndoială, acest sfârşit tragic a fost o pedeapsă, fiindcă Cel Preaînalt cere de la aleşii Săi o deosebită râvnă şi exactitate în ce priveşte îndeplinirea poruncilor Sale. Pe lângă asta, „cei tari tare vor fi traşi la răspundere”. Şi totuşi, este semnificativ faptul că Domnul l-a cinstit pe slujitorul Său după moarte, poruncind ucigaşului să străjuiască sfintele rămăşiţe.

Iată acum un alt episod apropiat ca sens. Un călugăr s-a dus în oraş şi a văzut acolo înmormântarea pompoasă a unui nelegiuit, care era petrecut pe ultimul drum cu mare cinste bisericească şi cetăţenească. Şi mai mult l-a mirat ceea ce a văzut după întoarcerea în pustie: evlaviosul său stareţ zăcea sfâşiat de o hienă. „Doamne, a strigat pustnicul rămas orfan, de ce cârmuitorul acela rău s-a învrednicit de o moarte atât de slăvită, iar Sfântul a fost sfâşiat de fiară?” Celui necăjit i s-a arătat un înger şi l-a mângâiat: „Să nu plângi după învăţătorul tău! Cârmuitorul cel rău avea o faptă bună, şi pentru asta s-a învrednicit de îngropăciune cu cinstiri, însă răsplata lui a fost doar aici, iar dincolo îl aşteaptă pedeapsa pentru toate faptele sale rele. Dimpotrivă, povăţuitorul tău, deşi era plăcut lui Dumnezeu în toate, avea un păcat, de care a fost curăţit prin moarte rea.”

Probabil că există păcate care pot fi răscumpărate numai cu sânge. Nici milostenia făcută cu dărnicie, nici pomenirea la Liturghie cu scoaterea de părticele, nici lacrimile de pocăinţă sinceră, nici prezenţa virtuţilor, nici măcar Tainele Spovedaniei şi împărtăşaniei - nimic altceva nu le poate spăla.

Pentru a ne lămuri aceasta, să cercetăm istoria vieţii şi morţii tâlharului celui înţelept - da, da, celui ce a fost răstignit pe Golgota de-a dreapta lui Hristos! Acesta I-a dat
dreptate lui Dumnezeu, pe Care oamenii îl batjocoreau, şi-a mărturisit cu credinţă şi cu smerenie păcătoşenia şi ca răspuns a auzit din gura Domnului mântuitoarele cuvinte: Astăzi veifi cu Mine in Rai (v. Lc. 23, 39-43).

Acest acum nu însemna „imediat”. S-ar fi părut că omul a primit de la Domnul această făgăduinţă atât de mângâietoare şi, prin urmare, toate păcatele i-au fost iertate.

Totuşi, el de la prânz şi până la sfârşitul Marii Vineri a continuat să treacă prin dureri cumplite din pricina rănilor trupeşti şi a ruşinii publice. Ce-i drept, ostaşii i-au grăbit sfârşitul frângându-i fluierele picioarelor, însă din punctul de vedere al medicinei un asemenea „serviciu” se anesteziază eficient doar cu narcotice puternice... Şi toate acestea, repet, după mântuitoarele cuvinte despre moştenirea Raiului. Se pune întrebarea: de ce Hristos nu l-a eliberat imediat pe mărturisitor de chinurile care aveau să urmeze ? Pentru ce a îngăduit ca el să îndure suferinţe suplimentare ?

Replicându-i răufăcătorului răstignit de-a stânga lui Iisus Hristos, tâlharul cel înţelept a recunoscut cinstit: Noi pe drept am fost osândiţi, căci primim cele cuvenite, după faptele noastre. Hotărârea dată de legea romană prin Pilat şi autoanaliza făcută de jefuitorul pocăit coincid. El avea pe conştiinţă mult sânge nevinovat. Vă închipuiţi câte tâlhării, câte silnicii şi alte fărădelegi săvârşise în treizeci şi ceva de ani? Fiindcă el începuse această îndeletnicire încă dinainte de Naşterea lui Hristos...

Dacă veţi întreba: „De unde ştim asta?”, vă voi răspunde: din predania despre fuga Sfintei Familii în Egipt. Tocmai atunci a avut loc prima întâlnire a Domnului Iisus Hristos cu acel tâlhar, întâlnire repetată apoi în împrejurări de excepţie. Dreptul Iosif, Preasfânta Fecioară Maria şi Noul-Născut Iisus au fost înconjuraţi de jefuitori, care voiau să le ia asinul şi restul sărăcăcioasei lor averi. Unul dintre tâlhari a apucat să vadă chipul Pruncului. Mişcat până în adâncul sufletului de vedenia dumnezeiască, a strigat: „Dacă Dumnezeu S-ar fi pogorât pe pământ, n-ar fi putut să fie mai minunat decât Acest Prunc!”, şi n-a îngăduit bandei sale să se atingă de Sfinţii Călători, ci a stăruit să li se dea drumul.

La fel ca în orice om, în el coexistau embrionii păcatelor şi seminţele virtuţilor. Atunci a biruit binele! Născătoarea de Dumnezeu i-a aruncat o privire recunoscătoare şi a prezis: „Pruncul Acesta o să-ţi răsplătească răsplată bună.”

Prorocia s-a împlinit pe Golgota. Probabil că şi atunci, în pofida marii sale suferinţe sufleteşti, Fecioara Maria s-a rugat pentru nefericitul răstignit de-a dreapta Fiului ei, care era chiar acel tâlhar care o izbăvise în vremea fugii sale în Egipt şi pe care Biserica îl numeşte „tâlharul cel cu bună înţelegere”. Când cel răstignit de-a dreapta lui Hristos era mistuit de dureri arzătoare şi de căinţă târzie, şi-a deschis ochii şi a văzut-o pe Femeie în suferinţă mută. A recunoscut-o oare? Oricum ar fi, el a crezut în Fiul ei, şi valurile harului săltând au acoperit adâncul păcatului şi rătăcirilor. Atunci, într-o fericită pornire, el a strigat către Răscumpărătorul său: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! (Lc. 23, 42).

Şi totuşi, ar fi fost nedrept ca un asemenea om să intre în Rai fără suferinţă curăţitoare. De vreme ce a luat în mâini sabia, trebuia să şi piară de sabie (v. Mt. 26, 52).

Cine duce în robie, de robie are parte; cine cu sabia va ucide, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa Sfinţilor (Apoc. 13, 10). Tocmai de această răbdare şi credinţă a dat dovadă pe cruce tâlharul cel înţelept, „cu bună înţelegere”. Suferind, el a adus roadă vrednică de pocăinţă spre răscumpărarea păcatelor sale grele.

Evanghelia arată cum procedează Domnul cu oamenii. De aceea, exemplul dat îi priveşte pe mulţi dintre noi. In principiu, aşa se întâmplă şi în ziua de astăzi. Oamenii credincioşi sunt deseori bolnavi, chiar dacă se împărtăşesc spre iertarea păcatelor, spre tămăduirea sufletului şi a trupului. De ce Tainele şi cele sfinte ale Bisericii nici pe departe nu vindecă totdeauna bolile imediat, total şi definitiv (Iară acutizări, recidive, complicaţii, manifestări remanente ş.a.m.d.)? Una dintre explicaţiile acestui fapt este tocmai necesitatea curăţirii de păcate prin suferinţă.

Istoria tâlharului înţelept ne permite să tragem şi altă concluzie importantă. Domnul primeşte pocăinţa lăuntrică, nevăzută de nimeni, a omului chiar pe patul de moarte, odată cu ultima lui suflare. Se înţelege, asta nu înseamnă că poţi să păcătuieşti toată viaţa cu calculul că vei reuşi să te pocăieşti „la timp”, rapid, „cât ai zice peşte”. Dar, cum se spune, nădejdea moare ultima.

KONSTANTIN V. ZORIN

Ghimpele din trup. Aspecte practice ale invataturii crestine despre boala; Editura Sophia

Cumpara cartea "Ghimpele din trup"

 

• Judecata faptelor
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati