"De ce am facut-o, nici azi nu sunt in stare sa spun. M’am intrebat adesea, privind in urma, daca nu cumva mi-a fost frica de razboi, daca nu cumva mi-a fost teama de viata, daca nu cumva incercam, romantic, o aventura dupa modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am facut-o din vocatie. Nici nu a fost rezultatul vreunei premeditari. Daca cu numai o zi inainte mi-ar fi spus cineva ca ma voi face calugar, mi-as fi batut joc de el. Cunosteam foarte putin, aproape nimic, din viata calugareasca. Singura manastire pe care o vazusem era Cernica, mai mult pe dinafara ...

Staret al Antimului era arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul, care m’a primit fara galceava si m’a randuit sa stau in aceeasi chilie cu parintele Babus, devenit intre timp student la Teologie. Parintele Firmilian continua sa fie profesor la Seminarul Central si locuia intr’o chilie din curtea Antimului, a carei fereastra sedea luminata pana noaptea foarte tarziu. Mai era acolo, aciuat in pribegie, si batranul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, alungat din scaun si slava, victima nu numai a mersului istoriei, ci si a zavistiilor eclesiastice. Se plimba pe coama unui copac lung, culcat in gradina, cumpanindu-se cu bratele in incercarea unor puteri care-l paraseau. La capat, i-am sarutat mana, iar parintele Grigore m’a infatisat drept «fratele Valeriu», novice de doua zile si candidat la calugarie. Batranul mitropolit, cunoscut prin evlavie si curatie, m’a masurat lung si mi-a spus:

- De ce nu ramai in lume ? Ca daca e vorba de oameni rai, ii gasesti si la manastire; si daca e vorba de sfinti, te intalnesti cu ei pe strada.

Auzisem de «ispitirea canonica» - tentativele de descurajare a neofitului, spre a-i incerca vointa - si mi-am zis ca acesta trebuie sa fie talcul acestor cuvinte. Mosul insa o spusese sincer, si avea dreptate.

Ctitoria Ivireanului, frumoasa pe amintirea marelui carturar, slujea pe atunci drept camin al calugarilor studenti, mai toti veniti de la Cernica. Cei mai multi studiau Teologia, dar parintele Celestin era student la Medicina, parintele Tarasie la Litere, parintele Roman la Farmacie. In schimbul unui pat si al unui blid de mancare, erau obligati sa lucreze cateva ceasuri pe zi in atelierele Institutului Biblic, condus de staretul insusi, facand unele finisari marunte la obiectele de metal. Acolo mi-am inceput si eu ucenicia de ascultare, taind bucatele de sarma cu un clestut si punand toarte la cruciulitele care ieseau din presa. Apoi a fost nevoie de cineva la cancelarie, iar parintele Calist m’a intrebat daca pot face compozitii gramaticale si scrie corect. M’a pus si la proba, pe o foaie de hartie, si s’a declarat multumit. Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui «preaiubit frate in Hristos», ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta ca un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu «ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra», comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu «primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari».

Staretul nu stia carte multa, era un gospodar excelent, avea inteligenta practica, dar se dovedea (unii il stiau de mult) rau de gura, extrem de cicalitor si uneori vulgar. Vorbea toata ziua, despre orice, ii placea sa cleveteasca pe seama altora, rasul lui era ca un nechez. Ii supraveghea cu asprime pe studenti, le socotea orele si minutele de munca, le pusese condica la usa bisericii, nu cumva o lipsi careva de la utrenie, se enerva repede si-i facea cum ii venea la gura. Nu puteam intelege in ruptul capului cum e posibil ca vladica sa-i spuna parintelui Ghedeon «boule», iar acesta sa-i faca metanie pana la pamant si sa-i zica, sarutandu-i mana: «Blagosloviti si iertati». Scenele acestea se petreceau aproape zilnic si treceam pe langa ele cocarjat ca un semn de’ntrebare.

Slujbele insa erau frumoase, poate cele mai frumoase pe care le-am simtit vreodata. Erau printre calugari multi basarabeni si cantau la strana in cor, orice, chiar si recitativele, armonizandu-si vocile cu un nemaipomenit talent. Vecerniile, acatistele, paraclisele de Duminica seara, slujbele Postului Mare si ale invierii din Penticostar mi-au fost prilejuri de mari revelatii duhovnicesti. O vreme nu m’am putut duce si la Liturghie, caci in Duminici eram cantaret la Biserica Schitul Maicilor, din apropiere, unde parintele Savulescu imi dadea un mic salar – singurul pe care-l aveam – pentru ca-i cantam la strana. Dar ma indulceam de slujbele zilnice si mi s’a strans inima cand am aflat, mult mai tarziu, ca parintii de la Antim s’au risipit care incotro. Era acolo, pe atunci, si bunul parinte Benedict Ghius, cel cu sufletul si glasul de argint. El si Sofian si Grigore erau favoritii colonelului si doamnei Tetrat, vecini si vechi sprijinitori ai manastirii, si prin ei am intrat si eu in casa acestor oameni de care m’am legat sufleteste si despre care va mai fi vorba in aceste pagini.

Devenisem acum student la Teologie, staretul luase la cunostinta ca nu sunt fiecine, «ca viteii astia de la Cernica», ma trata ca atare si m’a randuit sa-mi fac ascultarea ca secretar la Libraria Teologica, in Piata Unirii, al carei director era profesorul de ebraica Ion V. Georgescu. Imi imparteam timpul intre facultate si munca de secretariat, iar seara, in chilie, mai ales dupa ce parintele Grigore se culca (si se culca devreme), puteam sa citesc in voie si sa scriu. Imi tot cautam un stil propriu si ma luptam amarnic cu Arghezi, de sub a carui pulpana nu ma simteam in stare sa scap. Radu Patrascanu, cu care ma imprietenisem tot mai mult, venea des pe la mine, ne aprindeam in lungi discutii de estetica si istorie literara, ne citeam reciproc versurile proaspete si planuiam volume. Revista trecea tot mai mult pe seama lui Cosmoiu (care, in fapt, o cam acaparase si nu mai intreba pe nimeni).

Noviciatul meu a fost scurt, de numai vreo patru luni. Staretul ma facuse rasofor si hotarase sa devin calugar la 2 februarie (1942), in ziua Intampinarii Domnului. Dupa traditia manastireasca, novicele nu-si cunoaste noul nume decat in momentul cand il are, dar vladica Eugeniu m’a chemat in ajun la el si m’a pus sa aleg intre Visarion si Vartolomeu1. Eu i-am raspuns ca mi-ar placea Vincentiu. Atragandu-mi atentia ca deja imi face un hatar intrebandu-ma, a staruit pe cele doua nume, apasand cu precadere pe acela al lui Visarion. Atunci a functionat in mine, discret, resortul razvratirii. Stiind ca el fusese ucenicul mitropolitului Visarion Puiu si banuind ca i-ar face placere sa port numele acestuia, nu am mai stat pe ganduri si m’am pronuntat pentru Vartolomeu. I-am vazut mustata stransa pe buze si am plecat la duhovnic, sa-i marturisesc pacatul.

Ceremonia tunderii in monahism e una din cele mai impresionante ale ritului rasaritean, dar daca esti obiectul ei ti se infatiseaza ca o ceata de tamaie cantatoare care te poarta, aerian, spre niste lumini ghicite prin abur. Am vazut multe de-a lungul anilor, si cred ca asa trebuie sa fi fost si a mea. Nu stiu cum voi fi aratat in camasa lunga, alba, descult, cu capul plecat, acoperit sub mantia neagra a parintelui Firmilian, nasul meu de calugarie. Imi aduc aminte ca-mi tremura spinarea, mergand incet de la intrarea bisericii spre altar, precedat de calugarii care purtau faclii aprinse si cantau «Bratele parintesti sarguieste a le deschide mie...»; parintele Firmilian imi simtea tremurul si ma strangea cu bratul petrecut pe dupa umeri. Cantarea era inceata, in tactul zis stihiraric, drumul mi se parea lung, si odata m’am intrebat, ca un fulger, ce cautam eu acolo si ce se intampla cu mine.

O clipa mi-a trecut prin minte sa fug de sub mantie si s’o iau la goana. Dar m’am lasat purtat asa, poate de insasi varga Domnului, care de mai multe ori dupa aceea avea sa ma culeaga din razletiri si sa ma readuca’n turma. M’am rastignit, am fagaduit, am primit un nume care nu era al meu; la sfarsit de tot, imbracat in rasa si cu camilavca, mergand catre strana la care ma conducea parintele Benedict, mi-am aruncat o clipa ochii peste lumea din biserica si l-am vazut pe taica-meu, cam pe ganduri, si am zarit-o apoi pe Vicky, cu doua lumanari mari in maini si doua lacrimi mari pe obraji. La masa i-am slujit pe frati, dupa randuiala, ducandu-le blidele cu fiertura, iar eu am mancat pe urma. Staretul imi tinuse in biserica si un discurs, laudandu-ma ca am ales Antimul si legandu-ma ca, la vremea cand voi avea rosturi inalte in Biserica, sa-i port manastirii de grija. Rosturi prea inalte n’am avut si de grija nu i-am purtat. S’au schimbat vremurile, stapanirea comunista a gasit ca Antimul e un centru de «misticism» in inima Capitalei, a facut ce-a facut si i-a rispit calugarii. M’am intristat cand, iesit din puscarie, am aflat ca frumosul iconostas al Antimului fusese stramutat in Anglia, pentru trebuintele parohiei romanesti. Am dat de el in 1968, cu prilejul trecerii mele prin Londra, si i-am cazut inainte si am plans, de jalea lui si a mea; ne regaseam printre straini, dupa atatia ani, el cu aceleasi icoane frumoase’n lumina, eu cu sufletul bantuit de vartejuri, cu fagaduintele calcate si cu rastignirea facuta tandari.

(Volumul "Valeriu Anania Memorii", aparut la Editura Polirom in 2008)
 

• Manastirea Antim imbraca haine noi
  Publicat in : Interviuri
• Manastirea Antim
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• La manastirea Antim...
  Publicat in : Religie