"Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu placerile poftelor, si cu totul toata mintea tarana mi-am facut." (Canonul Sfantului Andrei Criteanul, Cantarea a doua, troparul al saselea)
Cu totii suntem de acord ca iubirea e lucrul cel mai de pret in viata noastra; fara ea, viata nu ar mai avea sens. Se afirma in repetate randuri ca aceasta este fundamentul religiei crestine. Si asa este. Se reproseaza uneori, de catre cei care privesc mai mult din afara, ca slujbele si randuielile Bisericii ar fi sobre, apasatoare, aspre. Si este adevarat. Mai ales in zilele de acum, cand confortul trupului e la mare cautare, practicile ascetice ale Bisericii - postul, ingenuncherile, statul in picioare la slujbe - au devenit tot mai greu de acceptat. Si nu li se mai intelege rostul. Ce legatura ar putea fi intre acestea si iubirea pe care ne-a propovaduit-o Hristos? Pentru ce sa ne chinuim trupurile? Ce legatura este intre starea - de confort sau disconfort - a trupului si iubire?
Nu mai intelegem unitatea si influenta reciproca dintre suflet si trup. Le vedem ca fiind separate. Insa ele alcatuiesc un tot fiintial. Ce facem cu trupul se va reflecta in suflet, iar ceea ce sufletul face, simte, gandeste va influenta trupul.
Iubirea, insa, n-are a face cu egoismul. Asa cum nu putem sluji lui Dumnezeu (care este Iubire) si lui Mamona, tot asa nu putem iubi si sa fim egoisti in acelasi timp. Nu putem sa ne iubim propriul confort si in acelasi timp sa avem dragoste jertfelnica fata de cel in nevoi. Asceza nu e altceva decat o jertfire a iubirii trupesti de sine, care este sursa egoismului si a pacatelor. E o cale spre iubire. Buni cunoscatori ai sufletului omenesc, marii nevoitori crestini au aratat ca iubirea e treapta cea mai inalta a curatirii de patimi, si ca ea vine dupa dobandirea altor virtuti, intre care rabdarea si blandetea.
Nu inseamna ca iubirea nu ne-ar fi accesibila si noua, celor ce suntem la inceputul urcusului duhovnicesc. Insa doar in parte, in chip nestatornic si la o masura mult mai mica. Dar daca ai gustat din ea, din iubirea ca daruire, din iubirea dumnezeiasca, vei vrea mai mult. Si vei intelege ca nu in puterea ta sta sa iubesti, ci e dar de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu este lumina si e foc. Nu-i vei putea primi lumina pana nu iti va curata ochii, nu-i vei putea simti caldura, pana nu-ti va arde pacatele. Iar pacatul aceasta inseamna: ceea ce se interpune intre noi si Dumnezeu, rupand legatura harica. E un paravan care nu lasa sa treaca lumina. Singuri ne condamnam sa zacem in intuneric si in frig, "in latura si in umbra mortii”.
Cand devenim constienti de aceasta, incepem sa uram pacatul; vrem sa scapam de el. Biserica ne-a ajutat de la inceput si ne-a invatat ce sa facem pentru aceasta: sa ne pocaim. A ne pocai nu inseamna, insa, a iesi la vanatoare de pacate, a face doar o analiza amanuntita a greselilor mai mici sau mai mari pe care le-am facut. Am ramane cu inima rece si neschimbati. Ca tot ce e bun, si pocainta e darul lui Dumnezeu. Ea vine in urma rugaciunii sincere, atunci cand iti aduci inima ca ofranda Domnului si-I ceri sa te curateasca, sa te lumineze, sa te intelepteasca si sa te indrepte. Si, cu inima astfel inmuiata, vom descoperi pacate si greseli fata de oameni sau fata de Dumnezeu, necunoscute noua pana atunci. Vom constata atunci cat de impietriti petrecem in lume, cat de lipsiti de iubire suntem. Cu aceste pacate ne vom duce la duhovnic si, primind iertarea, ne vom simti mangaiati, impacati cu sinea noastra, linistiti. Abia atunci vom avea si noi puterea de a iubi, poate chiar si pe cei care ne-au facut rau.
Dar si pentru rugaciune sufletul are nevoie de o pregatire. Trebuie sa-si inchida "obloanele” ("sa se retraga in camara sa”), sa-si limiteze interactiunile cu lumea, care vin prin simturi. Sa se deconecteze de la bombardamentul informational pervertit adresat vazului, auzului, gustului, mirosului, simtului tactil; sa se linisteasca. Trebuie, prin urmare, sa posteasca de tot ceea ce l-ar putea perturba. Si atunci, adancindu-se in inima sa, va putea sa stea de vorba cu Dumnezeu, spunandu-i toate cate il dor (caci pacatele ne dor in primul rand pe noi) si asteptand raspunsul Sau, ca mangaiere, ca luminare, ca intelegere.
Cristian Radu
Cristian Radu
-
Iubirea crestina si sfarsitul lumii
Publicat in : Religie -
Deosebirea intre iubirea crestina si dreptatea omeneasca
Publicat in : Credinta -
Iubire si dreptate
Publicat in : Editoriale -
Drum initiatic
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.