Dumnezeu nu este căutător la faţă, nu iubeşte pe unii oameni mai mult, iar pe alţii mai puţin, ci pe toţi ne iubeşte la fel. Insă noi, oamenii, îl iubim pe Dumnezeu într-un mod diferit. Unul îl iubeşte mult, altul puţin, iar altul deloc. Aşadar, măsura dragostei nu este de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului.
Să presupunem că un om se străduieşte să trăiască fără Dumnezeu. Ce va reuşi? Va trăi biologic; se poate să facă şi multe lucruri. Se poate să ajungă foarte sus, se poate să dobândească şi mulţi bani. Un singur lucru este sigur: niciodată nu va putea să-şi afle echilibrul său. Pe acesta şi-l va afla numai lângă Hristos, fiindcă suntem plăsmuiţi să ne aflăm odihna numai lângă El.
Dumnezeu este în firea omului. Orice am face, nu putem să-L scoatem din firea noastră. Este o existenţă ontologică a fiinţei noastre. Desigur, pe calea vieţii noastre există multe lucruri care caută să ne desprindă din această legătură. Multele provocări caută să ne fure inima, să o desprindă de Dumnezeu şi să o alipească de altceva. Acest altceva este cu siguranţă păcatul, deznădejdea, cârtirea şi, la sfârşit, moartea sufletului. Iar noi, ca nişte orbi, urmăm calea ce duce la patul lui Procust. Stă în puterea noastră să ne salvăm nu numai demnitatea, dar mai ales sufletul nostru.
Astăzi oamenii nu se pocăiesc nici pentru păcatele lor, nici pentru greşelile lor, fiindcă nu vor să se smerească. Ei cred că smerenia este înjosirea personalităţii lor.
Dar nu aceasta este smerenia. Smerenie înseamnă libertate. Smerenie înseamnă: sunt liber de patimile mele, de păcatele mele, de complexele mele, de ticăloşia mea, de egoismul meu. Dacă se vor smeri cu adevărat, atunci vor vedea Harul dumnezeiesc, îl vor vedea pe însuşi Dumnezeu. Un Părinte al Bisericii spunea: „Cu cât urci mai sus, cu atât aluneci mai uşor". Când cineva simte că se află jos pentru dragostea lui Dumnezeu şi se smereşte pe sine, atunci vine Dumnezeu şi-l înalţă. Dimpotrivă, omul care se înalţă pe sine, care îşi sporeşte egoismul, încrederea de sine, cu siguranţă unul ca acesta se va prăbuşi.
Omul care se smereşte, adică nu caută în chip bolnăvicios şi cu obsesie întâietăţi şi vrednicii, ci se lasă pe sine în Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar dacă dobândeşte ceva în lume, nu socoteşte că aceasta este izbânda lui, nici isteţimea lui, nici că a dobândit o mare personalitate, ci pur şi simplu crede că toate pe care le-a dobândit sunt binefaceri şi daruri ale lui Dumnezeu, că le-a câştigat cu harul, cu mila şi cu îngăduinţa Lui.
Astăzi oamenii au nevoie de o scuturătură bună, ca să-şi înţeleagă greşelile, păcatele, ca să se pocăiască şi să se smerească. Calea lui Hristos ne-a învăţat chipul desăvârşitei smerenii. Insă niciun om nu are puterea să ajungă până acolo, dar toţi oamenii vom ajunge la un moment dat la ultimul hotar al existenţei noastre. Dacă nu ajungem în timpul vieţii noastre, vom ajunge în clipa morţii.
O mare stăpânire are diavolul în lumea aceasta, fiindcă îi dăm multe drepturi. Răul este că împiedică dumnezeiasca intervenţie, pentru că nu există pocăinţă şi smerenie.
Dacă ar exista, viaţa noastră ar fi mai bună. Omul nu ar mai fi cuprins de deznădejde, ci s-ar fi dăruit creaţiei.
Imi doresc din inimă să dobândim cu toţii smerenie, ca să aflăm, în cele din urmă, libertatea sufletului nostru şi să trăim adevărata bucurie a vieţii!
Monahia Porfiria
Articol preluat din cartea "Asculta-ma!", Editura Evanghelismos
-
Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.