Fără îndoială, Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă, ci mai curând pentru propria Lui suferinţă, fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. Omul nu este un simplu mijloc nici pentru Dumnezeu. De aceea iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane. Dumnezeu este chezaşul acestei libertăţi; dacă omul doreşte, Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Singura raţiune care poate avea valoare în cazul divorţului este renunţarea la iubire în numele libertăţii, al milei, al compasiunii, adică în numele altei iubiri. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare, chiar mai presus de opţiuni; întrebările apar când ea se schimbă în altceva.
Când societatea abordează această iubire, ea subînţelege familia, formă sociologică, datoria, legea. Din familie face o poziţie socială, iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect. Or, în sfera Tainei, orice „sistem moral” apare imoral. Intr-adevăr, socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere, nu mişca ce este nemişcat. Orice inovaţie, la rândul ei, este o imoralitate pentru morală.
Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac in funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la o nimica toată, la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine, sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Finalismul milenar, la rândul său, o coboară până ia nivelul planului animal organizat. Singura lut preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. Este „dirijismul nupţial”. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale.
Iubirea are întotdeauna o tainică legătură cu moartea. Când în Cântarea Cântărilor se spune că iubirea ca moartea e de tare, aceasta înseamnă că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei, cenzura socială, conflictele periferice, sexualitatea, obiectivarea, înălţându-se dincolo de orice constrângere, în duh şi suverana lui libertate. Căsătoria nu justifică iubirea, este harul ei.
Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. Ruptură în planul lumii căzute, ea se află la polul opus arbitrarului, căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber acceptate; înălţată în planul duhovnicesc, poate face minuni. Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă, ea devine mucenică şi poartă stigmatele muceniciei. Nu e vorba de bunuri pământeşti, ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti. In cucerirea alterităţii celuilalt, iubirea poate ajunge în agonie, dar nu-şi pierde niciodată măreţia.
Eliberarea de orice constrângere, de orice formă obiectivată şi impusă, este în întregime pozitivă când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine”. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie, cea care vine din el însuşi. Când omul înţelege că este pentru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu, atunci îl poate oferi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, spune Sfânta Liturghie. Mai mult, in această otrandâ ci pune şi fiinţa iubită, restituind-o astfel, în culmea bucuriei sale, lui Dumnezeu. Dăruieşte icoana chipului iubit in Dumnezeu. Dar numai la nivelul noii făpturi, ai suriului eliberator al Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi sa-i pătrundă taina.
Străfundul omului care spune „da” este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei, el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi. Nu există nici o posibilitate umană formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii, a duratei şi a profunzimii sale. Intr-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară, într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric, legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Materia Tainei, iubirea, este absentă aici sau total distrusă.
Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. Totuşi, în cele mai multe dezacorduri conjugale se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinţei, a metanoiei evanghelice. A-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi niciodată nici formală şi nici impusă. Iubirea nu poate fi impusă, după cum nu poate fi impus martiriul. Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii si se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic si o chemare la suferinţă. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea c vie pe măsura integrităţii credinţei, or, mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. Nimeni nu este judecătorul adâncului acestei taine, in afară de Dumnezeu, Căruia l-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere.
** *
„In legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular". Această formulă fundamentează principiul indisolubilitaţii şi îi dezvăluie raţiunea ascunsă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Este alienarea ultimă. Chemarea evanghelică de a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l mântui se referă la pierderea sufletului pentru salvarea acestui suflet anume, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva", ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc”. Din pespectivă divină, sufletul, unic, este mai de preţ decât lumea şi binele comun; sunt valori care nu pot fi comparate între ele.
Potrivit Evangheliei, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi Justinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire (Nov. 74), schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii.
Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea, o simplă declaraţie despre inexistenta căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea post-factum a unei rupturi deja savarsite.
Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxa isi dovedeste nemărginitul respect fată de persoana umana si Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice uşurătate păcătoasă si pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii menirii omului.
Intotdeauna ea îşi manifestă increderea acolo unde omul matur se face singur judecător al vieţii sale. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal.
Potrivit aşa-numitului Privilegium Paulinum (I Cor. 7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit. Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă. In orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: Fratele sau sora nu sunt legaţi. Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să piarăT „Mântuirea - zice Sfântul Grigorie de Nazianz - este pentru cei care o doresc.”
Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viata conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii risca sa oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal. Pentru a salva aparentele sociologice, fata demna a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostitutia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfranatele care ne-o iau ininte pe calea Imparatiei ...
Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea. Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: Ridica-te şi umbla!
Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în pofida păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condamnat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute. Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă in acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios „căldicel'’ este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al Sfântului Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică.
Printre falsele revendicări ale vremurilor moderne există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile supreme ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără libertatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său.
Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală, şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni... şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean miscator capabil sa se preschimbe in adanc de Cer si de Imparatie.
Două suflete se unesc înaintea greutăţilor si a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia si sărăcia, istoria si veşnicia. Toată istoria omenirii de la Adam si Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca întâiul răsărit de soare din prima dimineaţă a lumii.
Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască si celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da”-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă n-ar putea rosti oricând „nu”.
Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria inimă, vestind împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări.
***
Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetica: "Tu nu explici nimic, poate, dar prin tine toate devin explicabile". Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adancurile eonice si iniţiază, ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfă asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare a doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigatorului simt -comun. Ea vorbeşte limba celor
nebuni dupa Hristos, a celor ce respira suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor care îşi pârguiesc în ei propria moarte ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci cele două chipuri ale unei singure iubiri depline.
Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „ căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţilor”. Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o Impreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe Noul Adam. Fiat-ul fiecăruia dintre noi se întâlneşte cu cel al Fecioarei si află castitatea.
„Dumnezeu dovedeşte îndelungă-răbdare” şi acordă un tainic răgaz, căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului”, să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce este pururea prezent” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Este vorba de „intensitatea iubirii noastre”, de acele naşteri prin credinţă, care ne aparţin nouă şi care pleacă lumea către Domnul. O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului, acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său sc săvârşeşte în sfârşit in tor sufletul omenesc. Bucuria Pastelul izbucneşte în noi armonii. In faţa pesimismului demonic şi a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen; „Biserica este plină de Treime". De la Cincizecime, Biserica este plina de sfinti...
Paul Evdokimov
Taina iubirii, Editura Sophia
Cumpara cartea "Taina iubirii"
-
Divortul sufletesc
Publicat in : Editoriale -
Divortul
Publicat in : Divortul: cum il prevenim, cum il depasim
-
Divortul
Publicat in : Editoriale -
Casatoria si divortul
Publicat in : Morala -
Divortul
Publicat in : Nunta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.