Sfântul Nicolae spune cu tărie că întreaga iconomie mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu venit să izbăvească neamul omenesc cel căzut este o faptă de iubire. Că-i spunem „răscumpărare” sau „împlinirea dreptăţii”, tot din iubire s-a făcut, fiindcă iubirea e început şi capăt al întrupării şi al jertfei Sale. Sfântul Nicolae urmează aici învăţătura Sfântului Ioan Evanghelistul, înfăţişată în prima sa epistolă: Intru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. In aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I In 4, 9-10).

Adâncul iubirii lui Dumnezeu se arată în chenoza Fiului, deşertare şi golire a Sa, prin slujire, prin suferinţă şi în cele din urmă prin cea mai înaltă jertfa, moartea de bunăvoie pe cruce (25). Iubirea Sa întrece iubirile cavalereşti sau jertfele eroilor, pentru că Domnul n-a suferit, ca ei, din dragoste pentru fiinţa iubită, neprihănită şi credincioasă, sau de dragul unor oameni nevinovaţi şi drepţi, ci pentru nişte păcătoşi, ucigaşi, înşelători, hoţi şi tâlhari hrăpăreţi, nelegiuiţi fără de Dumnezeu, pentru sufletele omeneşti murdare si stricate, moarte mai înainte de a muri (26). Cuvintele sale se fac ecoul cuvintelor Apostolului Pavel, care spune: Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu învederează dragostea Lui pentru noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram păcătoşi (Rom. 5, 7-8).

Mărimea iubirii Fiului lui Dumnezeu se arată si în smerenia pe care o dovedeşte punându-Se cu totul în slujba oamenilor, slujind, învăţând, îngrijind, hrănind, potolind setea, îndreptând, călăuzind, dând bucurie, iertând, îndurând de dragul lor chinuri, suferinţă şi în cele din urmă moarte (30).

Şi prin aceasta Hristos Se arată altfel decât eroii, căpeteniile şi mai-marii acestei lumi, gata să jertfească totul şi pe toţi pentru dragostea lor, dar nu şi pe ei, şi care de un singur lucru se tem, să se jertfească pentru alţii, netemându-se însă să-i jertfească pe alţii de dragul puterii, bogăţiei şi al slavei lor (32).

Primul om a înlocuit, aşa cum am văzut, dorirea desăvârşită a lui Dumnezeu cu aceste trei dorinţe: dorinţa de desfătare trupească, dorinţa de a dobândi tot ce se vede pe lume şi dorinţa de cunoaştere lumească. Acesta a fost păcatul cel dintâi şi izvorul a tot răul. De aceea Hristos a pus ca început al ieşirii Sale la propovăduire lepădarea desăvârşită de aceste trei dorinţe, în vremea ispitirii din pustie, îndepărtându-le de la Sine prin acest cuvânt: Mergi înapoia Mea, satanol (Mt. 4, 10) (45). De aceea, a putut să le spună ucenicilor la sfârşit: Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine (In 14, 30) (46).

Hristos a săvârşit lucrarea mântuirii noastre, cea dumnezeiască şi mai presus de fire, prin puterea negrăitei Sale iubiri. „Să treacă cele vechi şi cele noi să se arate! Fierul mâncat de rugină să se facă oţel scânteietor! Culmile necurăţiei [...] să se prăbuşească în adânc! Dar ca să se împlinească acestea, era nevoie de o putere mai presus de puterile omeneşti [...]. Nu se află pe pământ asemenea putere, asemenea iubire, asemenea cutezanţă. Trebuia să vină din cer” (57). Şi numai de la adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia I ne închinăm, putea să vină, căci „chiar la neamurile care au şi ele un singur dumnezeu, ori doi, nu aflăm printre zeităţile lor un dumnezeu în stare de o iubire atât de mare ca cea care s-a arătat lumii în persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul” (61).

Nemărginita dragoste a lui Hristos satură setea de iubire a tuturor oamenilor. Căci toti oamenii vor să fie iubiţi, iar dragostea Sa cu adevărat îi îmbrăţişează pe toţi, până la unul, şi pe înţelepţi şi pe proşti, şi pe bogaţi şi pe săraci, şi pe cei iscusiţi şi pe cei nepricepuţi, şi pe frumoşi şi pe urâţi, pe sănătoşi şi pe bolnavi, pe tineri şi pe bătrâni; până şi pe cei morţi, care sunt de mult praf şi ţărână, pe cei de care nimeni nu-şi mai aduce aminte (50).

Deşi atotputernică şi mai presus de fire, iubirea lui Hristos e blândă, nesilnică şi smerită. Domnul voieşte să intre si să-Si facă sălas în fiecare suflet. Si de-I va deschide omul uşa inimii, spune: Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine, că aceasta Ii este voia, după cum în suşi grăieşte în Apocalipsă (3, 20). „Cu toate că este stăpânul casei, bate smerit ca un străin la uşa fiecărui suflet. Căci i-a dăruit omului libertate şi nu vrea să intre cu sila” (62).

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu mai întâi, ci pentru că El ne-a iubit pe când noi eram păcătoşi şi nevrednici de dragostea Sa. Iubirea Lui nu-i plata iubirii noastre, ci un dar al Său. Dar dăruindu-ne iubire, vrea totuşi să răspundem iubirii cu iubire, fiindcă iubirea - chip al alipirii de El şi al unirii cu El de bunăvoie - e chezăşia mântuirii noastre în veşnicie (24). El aşteaptă cu răbdare răspunsul tuturor oamenilor şi nu pune capăt veacurilor, ca să le dea la toţi vreme de răspuns. „împărăţia lui Hristos - scrie Episcopul Nicolae - tot se va umple. [...] Biserica e trupul Său, şi cum ar putea să fie trupul Său dacă n-ar avea toate mădularele, până şi cele mai mărunte? Multe suflete păcătoase se vor întoarce la Domnul şi El le va curăţa şi se vor naşte din nou şi se vor chema cu vrednicie miresele Sale” (92).

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ"

• Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma
  Publicat in : Editoriale
• Mladite din iubirea dumnezeiasca
  Publicat in : Credinta
• Autorul si criteriul judecatii particulare
  Publicat in : Dogma
• Sensurile notiunii de iubire
  Publicat in : Sfantul Evanghelist Ioan