Iubirea ca unitate

Iubirea ca unitate Mareste imaginea.

Semnificativ, teoria celor cinci sinteze dezvoltată de Sfântul Maxim nu pomenea nimic despre iubire. Aceasta nu îşi poate găsi locul ca vreun element într-o pereche, căci ea este suprema lor unitate. Potrivit altor texte maximiene, iubirea este însăşi puterea sintetizatoare. De deasupra, înţelepciunea activă se întinde în cercuri tot mai largi, cuprinzând toate cele ce sunt. Insă stăpânirea ei universală este caracterizată în mod esenţial prin aceea că „dăruieşte cu inimă largă":[fără pizmă]. Inţeleptul devine în mod necesar izvor bogat al bunătăţilor, în vreme ce, de cealaltă parte, toată dorinţa de posesie este pătimaşă şi trădează vanitatea. El îi iubeşte pe toţi oamenii, ba chiar, întrucât el însuşi a devenit universal, îi iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu. El se face revelaţie în lume a iubirii lui Dumnezeu celei ascunse. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de lume nu sunt două feluri diferite de iubire, ci două aspecte ale unei singure şi nedespărţite iubiri. Prin ea se împlineşte sinteza totală a omenităţii într-o unică identitate, în care fiecare îşi schimbă cu celălalt faptul de a-fi-specific [Eigensein] şi toţi cu Dumnezeu. Unite în iubirea lui Hristos - Care este El însuşi Iubirea şi, de aceea, unitatea mădularele Trupului Său sunt unite şi între ele, până la măsura cunoaşterii reciproce a inimilor şi gândurilor lor, până la aceea a imposibilităţii lipsirii unuia de celălalt, întrucât în iubire ne întrepătrundem fiinţial [seinshaft]. Aproape că nu există scrisoare de-a Sfântului Maxim care să nu culmineze sau să nu se încheie cu astfel de gânduri: el invocă mereu în conştiinţă iubirea, care îl leagă cu corespondentul său într-o unitate care învinge orice distanţă şi care asigură fundamentul pe care se pot schimba gândurile.

Această conştiinţă profundă a faptuluide a-fi-prezent [în sens temporal: Gegenwartigsein] nu are nimic de-a face cu aducerea înaintea ochilor minţii, prin imaginaţie, a prietenului absent. Este „legea iubirii, sădită de Dumnezeu în toţi oamenii", care nu are nimic de-a face cu percepţia trupească sau cu dorinţa. Oricât ar fi de puternică aceasta din urmă, ea incumbă pericolul de a eşua în dezgust şi plictiseală; însă cel ce iubeşte aşa cum Dumnezeu iubeşte şi care II poartă în sine pe Dumnezeu, Care este iubirea, este scutit de această soartă. De la Dumnezeu le vine această „delicateţe", care îi topeşte, „facultatea dăruită de a iubi". In acest imperativ al iubirii se traduce, aşadar, sinteza supremă a sufletului, „înţelepciunea", care a răzbătut până la Adevărul şi Binele lui Dumnezeu. „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul."

In viziunea Sfântului Maxim, iubirea creşte întinzându-se peste toate părţile şi facultăţile sufleteşti ale omului, „confiscându-l" pe om cu toate ale sale. Aşa cum iubirea „tinde să se apropie de tot ce este înrudit după fire", tot astfel ea nu mai este, precum la Evagrie, doar fructul facultăţii irascibile, ci, „mai bine-zis şi într-un sens mai propriu", irascibilul comunică întregului spirit avântul şi tensiunea iubirii. Insă dacă, la Sfântul Maxim, cele simţitoare şi pătimitoare sunt în măsură să tonifice şi să hrănească însuşi spiritul, atunci devine necesar ca şi apatheia să fie reevaluată şi să primească un sens ultim pozitiv.

Aşa cum am putut vedea în repetate rânduri, calmul şi indiferenţa nu pretind nimicirea lucrurilor şi a facultăţilor aparţinând sferei sensibile, ci punerea lor în slujba spiritului, ba chiar sublimarea lor în acesta. O fi adevărat că mai întâi ni se pretinde să învăţăm să contemplăm lucrurile de la distanţă, astfel încât să nu ne împleticim în ele şi să fim covârşiţi de ele, şi, prin „despărţirea celor pătimitoare", să păstrăm din „lucruri", „numai înţelesul simplu", răzbătând astfel prin hăţişul chipurilor înşelătoare ale iluziei sensibile şi ale convingerii la viziunea lucidă asupra lumii, aşa cum este aceasta în sinea ei, însă nu este mai puţin adevărat că acest aer rarefiat şi curat al imperturbabilului, prin care nu mai suflă vânturile lumii, nu este încă în nici un caz cunoaşterea divină. Evagrie pare să fi crezut, măcar pentru o vreme, că aşa ar sta lucrurile; asupra lui plana astfel pericolul de a confunda gnoza cu o pătrundere specific budistă asupra tuturor realităţilor mărginite şi iubirea creştină cu o blândeţe detaşată.

Sfântul Maxim se apără împotriva unei atare subtilizări; greutatea celor pătimitoare nu este numai „spirit al greutăţii", ci gravitaţie sănătoasă şi necesară a subzistenţei pământeşti. „Cunoştinţa fără patimă a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă mintea să dispreţuiască până la capăt pe cele materiale, ci ea se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri." „Cel ce a tăiat patimile de la sine şi şi-a făcut gândurile simple, prin aceasta încă nu le-a întors spre cele dumnezeieşti, ci poate să nu fie împătimit nici de cele omeneşti, nici de cele dumnezeieşti." Tocmai aceştia din urmă sunt mai expuşi pericolului de a cădea din nou pradă patimilor numai aparent uscate şi „să se tăvălească în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă" sau să rămână în urma extazului numai cu o simplă „cunoştinţă fără rod şi cu părereade sine". Se impune astfel o transformare pozitivă a celor pătimitoare. „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre dumnezeiasca iubire", cele pământeşti din el sunt „mutate" la cele dumnezeieşti şi sunt mai strâns „lipite şi legate cu acelea". Şi astfel iubirea însăşi devine „pathos dumnezeiesc", „fericita pasiune a sfintei iubiri". „Tot dorul şi toată dorinţa şi Ie mută spre Dumnezeu." „Suflet desăvârşit este acela a cărui putere pătimitoare [pasională] înclină cu totul spre Dumnezeu." Iar dacă acest suflet se face „indiferent" [nepăsător] faţă de lume, aceasta nu se întâmplă din pricina dispreţuirii celor lumeşti, ci pentru că Dumnezeu este infinit mai frumos decât acestea. De la înălţimea acestei culmi, diferenţele acestei lumi i se par sufletului atât de neînsemnate, încât el nu le mai acordă atenţie şi le preferă, de dragul lui Dumnezeu, pe cele aparent mai smerite ca pe unele mai folositoare.

„Cunoştinţa este bună prin fire; asemenea şi sănătatea. Dar cele dimpotrivă i-au folosit pe mulţi mai mult decât acestea [...] De asemenea, nici sănătatea, nici bogăţia, nici bucuria." Dumnezeu le-a creat pe toate „bune foarte", şi între acestea se numără şi opoziţiile acestei lumi. Odată însă ce vor fi cântărite în balanţa veşniciei şi raportate la greutatea nesfârşită a lui Dumnezeu, ni se va pretinde să luăm faţă de ele acea distanţă care corespunde celei mai înalte dreptăţi şi obiectivităţi, „întrebuinţare", şi nu dedulcire păcătoasă: ca şi în cazul Fericitului Augustin, uti, non frui pare să fie pentru Sfântul Maxim dictonul desăvârşirii. Intr-o amplă sinteză a virtuţilor, Sfântul Maxim include o ultimă polaritate: prudenţa şi dreptatea se unescîn înţelepciune; bărbăţia şi cumpătarea în blândeţea jovială: „pe aceasta unii au numit-o nepătimire şi de aceea ea este ţinta finală a făptuirii. Iar acestea [înţelepciunea şi blândeţea, adică, n. HUvB.] le concentrază iarăşi în virtutea cea mai generală din toate, adică în iubire".

HANS URS VON BALTHASAR

Fragment din cartea "Liturghia cosmica", editura Doxologia

Cumpara cartea "Liturghia cosmica"

10 Octombrie 2018

Vizualizari: 68

Voteaza:

Iubirea ca unitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE