Uneori pacienţii veneau însoţiţi de câte o rudă, care apoi se implica în continuarea exerciţiilor zilnic la domiciliu. Eram la puţin timp după sosirea mea în Cardiff, când se dovedea o dificultate să mă orientez prin oraşul plin de arcade, să găsesc magazinele şi să cumpăr de-ale gurii, căci nu ştiam nici un produs şi pierdeam ore întregi la citit etichete şi la luat decizii în privinţa alimentelor. Desigur, la haine şi încălţăminte era mult mai uşor, odată aflată mărimea în sistemul britanic, dar această etapă a survenit mult mai târziu. Deocamdată vorbeam o engleză limitată la nivel conversaţional, înţelegeam bine şi aveam o mare determinare de a folosi cât mai judicios timpul petrecut în Marea Britanie. Bursa o primisem de la European Respiratory Society, printr-un concurs de dosare. Depuseseră cerere medici din toată lumea. Când vorbim de dosar, se consideră achiziţiile profesionale făcute până în acel moment, care să le demonstreze decidenţilor dorinţa ta de a învăţa şi progresa. într-o bună zi îmi arunc privirea pe canapeaua însoţitorilor la cursul de reabilitare pulmonară şi văd o doamnă atât de distinsă, încât mi-am spus pe loc, în engleză: „Well, this is a British lady" (cu sensul de, ei bine, acesta este o adevărată doamnă din Britania).
M-am apropiat îndată de ea din dorinţa imperioasă de a o cunoaşte. Voiam să vorbesc cu ea, să înţeleg de unde izvorăşte aerul acela incredibil, acea ţinută aproape regală. S-a dovedit a fi atât de deschisă şi de prietenoasă, cum nu aş fi crezut posibil; toată lumea mă avertizase asupra rigidităţii şi răcelii britanicilor. Aflu că Sheila, de şaptezeci şi opt de ani, îl însoţeşte pe Ralph, de nouăzeci de ani. Sheila este micuţă, fragilă, cu ochi foarte vii, înţeleaptă şi cu un mare interes pentru viaţă. „Ştii, Laura, noi am fost izolaţi pe această insulă secole de-a rândul şi nu am ştiut mare lucru despre ceilalţi. De aceea vreau să te cunosc pe tine, să îmi vorbeşti despre ţara ta, şi să ştii că nu ratez niciodată ştirile la televizor, care ne aduc lumea mai aproape".
Ralph era înalt, cu ochii verzi, încă bine, şi mergea natural pe covorul rulat, de care mărturisesc că m-am apropiat cu destulă reţinere, pentru prima dată, acolo. într-un fel, eram mai rău decât bolnavii. Ralph luptase în tinereţe patru ani în Birmania, iar acest lucru s-a cunoscut în sănătatea sa. S-a întors de pe front, s-a căsătorit cu Sheila, o frumuseţe de pereche, au făcut doi băieţi, o casă, şi au întemeiat o tipografie, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai lui Ralph. Sheila a muncit cot la cot cu bărbaţii, şi în felul acesta a adunat un capital din care să trăiască la bătrâneţe. Cu cât trăeşti mai mult, cu atât se împuţinează capitalul, şi s-ar putea să trebuiască să vinzi din lucruri, maşina, casa, ca să ai din ce trăi. Un sistem complet diferit. „Mă prindea dimineaţa în tipografie, şi aveam doi copii mici de crescut, şi dacă se greşea o singură literă, întreg tirajul era azvârlit şi se reluau toate operaţiunile de la capăt. A fost foarte grea munca în tipografie în vremea aceea, fără calculatoare".
Fragment din cartea "Jurnal de spital", Editura Tehnopress
Cumpara cartea "Jurnal de spital"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.