O zi ne simţim înviaţi, cealaltă - în fundul iadului. Niciodată izbăviţi, niciodată neizbăviţi în patria inimii şi visurilor noastre. Sentimentele noastre miros o dată a primăvară şi balsamuri, altă dată, a iarnă grea, frunze putrede sau cuiburi stricate, nelocuite, părăsite. O alternanţă ne susţine şi totodată ne răneşte. Ne împinge spre a înainta, dându-ne curaj, dar totodată ne exasperează prin nestatornicia şi imprecizia ei. Frica sporeşte totul în peisajul în continuă schimbare al vieţii, în neprevăzutul care sălăşluieşte în clipele ce trec, iar tu habar n-ai ce-ţi pot aduce.
Sunt clipe când îţi simţi trupul plin de elan şi patos pentru viaţă, când îi trăieşti săruturile, darurile şi alinturile. Şi sunt alte clipe când trupul este ofilit şi predat fără luptă acediei, trândăviei, melancoliei grele a aşteptărilor neîmplinite. Să nu uităm că pe cât ne lăsăm amăgiţi, pe atât suntem şi dezamăgiţi. Şi cu cât mai mare şi intangibil este visul, cu atât mai rău si înfricoşător e coşmarul. De altfel, atunci când înalţi ştacheta, eventualitatea căderii se arată fatală.
Cu aceste gânduri cotidiene şi cu lupta perpetuă pe câmpiile inimii noastre se naşte întrebarea: „Ce fac cu această tristeţe, cu această neputinţă lăuntrică de a înfrunta întotdeauna viaţa de zi cu zi cu optimism şi nădejde dătătoare de speranţă?". Să mă împotrivesc? Să mă predau? Să dau bir cu fugiţii? Cum administrez acest simţământ care ameninţă de multe ori să mă înghită?
Ceea ce cu siguranţă ajută este încercarea de a nu te lăsa pradă unei stări de panică. E nevoie de linişte sufletească şi de acceptare a lucrurilor care ni se întâmplă. Nimeni, nici omul, nici evenimentul psihic sau somatic nu vor fi în stare să înţeleagă ceea ce voim atunci când suntem supuşi ameninţării, fricii, panicii. Dimpotrivă, poate că vor reacţiona şi mai violent sau într-un chip dintre cele mai rele. Odată ce cunoaştem foarte bine că atitudinea, mai ales cea agresivă, aduce o reacţie defensivă si fără o deschidere spre exterior.
Tristeţea şi orice alt sentiment care vine să ne asedieze şi să ne doboare ameninţându-ne liniştea sufletească nu trebuie înfruntate frontal. Prin împotrivire şi cuprinşi de panică.
Prin urmare, nu combatem tristeţea. N-o socotim un blestem ce trebuie exorcizat. Nu facem ceva ca să plece. O primim, ne împăcăm cu ea şi aşteptăm. Tristeţea n-o să dispară fiindcă o să te enervezi pe ea, o să te înfurii sau o să te arunci în mii de „de ce?". Nici pentru că vei rosti „vreau să fiu bine". O acceptăm. Tăcem. Ne liniştim. Spunem gingaş şi fără un scop anume „Rugăciunea lui Iisus". Facem orice ne poate scoate de sub vălul cel întunecat.
O să-mi spui: „De acord, dar nu pot". Da, ştiu asta. Dar nu e întotdeauna nevoie să avem poftă de ceva, o dorinţă sau alta. Nu. De multe ori se poate să începem o treabă sau o lucrare cu un mare elan şi poftă, cu toate acestea să nu aibă o calitate şi durată la fel. Iar alteori să începem cu o dorinţă slabă şi, cu toate acestea. In continuare, să se dea naştere elanului, bucuriei şi satisfacţiei de pe urma a ceea ce facem.
Aşadar, în acele ceasuri şi clipe negre putem să facem o plimbare. Să facem câţiva paşi. Să ne ocupăm de ceva ce ne place, chiar dacă nu vom avea prea mult chef de aşa ceva. In asemenea clipe să-ţi aminteşti că nu aşteptăm să ne vină cheful ca să facem un lucru sau altul; le facem, şi dorinţa va veni.
Aceasta este regula de bază a ieşirii din această stare. „Un lucru ce-l poate ajuta pe cel în depresie este munca, interesul pentru viaţă. Grădina, plantele, florile, copacii, natura înconjurătoare, plimbarea în aer liber, excursiile, mersul pe jos, toate acestea îl scot pe om din letargie, dând naştere unor noi preocupări. Acţionează ca nişte medicamente.
Preocuparea faţă de artă, muzică şi celelalte face foarte mult bine. Insă eu acord cea mai mare însemnătate apropierii de Biserică, interesului pentru cercetarea Sfintei Scripturi, pentru slujbele bisericeşti. Aplecându-se cineva asupra cuvintelor lui Dumnezeu, se vindecă fără să prindă de veste" (Cuvintele Cuviosului Porfirie Cavsokalyvitul)
Şi încă ceva important: dacă te rogi, n-o fă cu tensiune, nelinişte pentru a ieşi din această lipsă de dispoziţie supărat chiar de starea în care te afli.
Aceasta, cel mai probabil, se va accentua. Va creşte şi spori. Cert e că nu va dispărea. Orice vei combate se va apăra. Dacă îi vei spune posomorârii „bine-ai venit, stai lângă mine. Ce vrei să-mi spui?", o să vezi că nu va fi atât de respingătoare. Are şi ea ceva frumos în sinea ei. Iţi păstrează şi ţie ceva. Poate ceva foarte important pentru călătoria duhovnicească a existenţei tale.
Mi-amintesc că odată m-am dus în Sfântul Munte. In prima seară am rămas la mănăstirea Ivir. Cum s-a întunecat, m-a cuprins o tristeţe, că toate zâmbetele mi-au dispărut. Le-am pierdut. Şi mi-am zis: „Dar de ce?
Sunt în Grădina Maicii Domnului. De ce? Nu vreau!!!". De parcă m-ar fi întrebat cineva. „Ce-o să mă fac acum?" Mi-a fost teamă. Pe scurt, mi-am pierdut cumpătul. Gândurile mă sugrumau şi-mi slăbeau nădejdea.
I-am dat telefon duhovnicului meu. „Părinte, nu sunt bine. Uite ce mi se întâmplă. Ce să fac?"
- Nimic, îmi zice.
- Adică?
- Ţi se întâmplă asta, mi-a răspuns cu glasul său plin de experienţă, fiindcă vrei să dispară ceea ce simţi.
De vreme ce există, starea asta îşi are raţiunea ei. Spune pur şi simplu „există. Va pleca aşa cum a venit. Până atunci n-o să-mi pierd nici cugetul, nici minţile. O accept".
M-am înmuiat pe dată. Am făcut pace cu starea aceasta. Mână-n mână am urcat treptele spre odaia unde eram găzduit şi ne-am aflat odihna după o zi obositoare. Dimineaţa ne-a aflat separaţi, dar în tovărăşia bucuriei.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "ORICE SFÂRŞIT E UN ÎNCEPUT", Editura Sophia
Cumpara cartea "ORICE SFÂRŞIT E UN ÎNCEPUT"
-
Bucuria crestinului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Bucuria Invierii din fiecare duminica
Publicat in : Religie -
Bucuria in Ortodoxie
Publicat in : Morala -
Bucuria si sensul credintei
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.