Lucrarea Bisericii in lume

Lucrarea in lume a Bisericii este aceeasi cu lucrarea lui Hristos. Precum Hristos, la fel si Biserica arata lumii adevarul lui Dumnezeu. Adevarul acesta este putere si viata. Iar Biserica, in calitate de purtator de putere si viata, are o misiune dinamica si innoitoare. Este "putinul aluat" care dospeste toata framantatura si noul Ierusalim care imbratiseaza intreaga lume.

Traind si infruntand ea insasi problemele lumii, contribuie hotarator la combaterea lor pe scara tot mai larga. La fel si crestinii, ca persoane, sunt datori sa nu se inchida in ei insisi, nici sa-si intoarca fata de la lume, ci sa dea pretutindeni marturia iubirii lui Dumnezeu. Dar nici nu le este ingaduit sa se conformeze lumii, caci atunci isi pierd identitatea si isi abandoneaza misiunea lor. Calea credinciosilor inlauntrul lumii este sugerata de crucea si invierea lui Hristos. Dar nici intelesul mai profund al istoriei nu poate fi aflat altfel decat in perspectiva crucii si a invierii.

Crestinii constituie o minoritate in cadrul omenirii. Acest lucru nu reduce, insa, posibilitatile realizarii misiunii lor. De altfel, in societate schimbarea se face totdeauna de catre o minoritate. Dar ca minoritatea sa realizeze aceasta, are nevoie de coeziune si deplina unitate. indeosebi Biserica, prin duhul iubirii crestine si filantropiei, poate da un nou suflu societatii noastre organizate rational, care adesea ramane insensibila fata de durerea umana. De altfel, Biserica a pretuit de la inceput in mod special filantropia si a privit-o ca pe un element constitutiv al lucrarii ei.

Desigur, filantropia sau iubirea-de-oameni constituie intai de toate o notiune teologica. Iubitor-de-oameni nu este omul, ci Dumnezeu. Iar omul devine iubitor-de-oameni imitand iubirea lui Dumnezeu fata de om. Notiunea sociala a filantropiei capata un continut aparte atunci cand este inteleasa pe baza ei teologica. O forma aparte de filantropie, care are si ea in crestinism dimensiune teologica, este ospitalitatea. Inca de la vechii greci ospitalitatea dobandise un caracter sacru, in vreme ce in Vechiul Testament a fost legata de primirea lui Dumnezeu de catre om. In Noul Testament Hristos insusi, Care vine ca strain inlauntrul lumii, cauta sa fie primit de catre oameni si recunoaste ca slujire adusa Lui ospitalitatea aratata fiecarui strain. De aceea crestinii sunt chemati nu doar sa fie ospitalieri, dar si sa urmareasca sa ii primeasca pe toti cati au nevoie de adapost.

Cu toate acestea ospitalitatea tinde sa fie uitata in vremea noastra. Este perceputa mai mult ca un obicei romantic sau chiar ca o obligatie de serviciu. Exceptie fac doar manastirile, care pastreaza ospitalitatea de-a lungul vremii, ca virtute crestina fundamentala. In paralel, insa, astazi, prin masivele deplasari de populatie, ospitalitatea devine tot mai actuala si mai imperativa. Strainul se afla totdeauna pe o pozitie dezavantajoasa si are nevoie de ospitalitate, grija deosebita si amabilitate. De aceea si cautarea de a acorda ospitalitate se impune ca indatorire crestina fundamentala.

Desigur, nevoile acordarii de ospitalitate - precum si nevoia de filantropie, in general - nu se pot acoperi ramanandu-se la nivelul initiativelor personale, ci este necesara o acoperire si o abordare a lor la nivel institutional. Dar acest fapt nu micsoreaza importanta factorului personal. Iar importanta persoanelor nu consta doar in contributia lor la promovarea sau gasirea formelor de exercitare la nivel institutional a ospitalitatii si, in general, a filantropiei, in special sub amenintarea restrangerii statului social, ci in mentinerea si functionarea lor pe mai departe. Institutiile organizate in vederea asistentei sociale, care acopera niste nevoi reale ale societatii, nu au putinta raportarii de tip personal la fiecare cetatean caruia i se acorda asistenta sociala. Pe cand manifestarile neorganizate ale filantropiei, ce apar sub imboldul iubirii dezinteresate, pot in cel mai bun mod sa umple golurile create inevitabil de institutiile sociale impersonale.

Biserica nu se poate margini la constatarea acestei situatii, in afara golurilor lasate de institutiile sociale, este nevoie ca institutiile sociale insele sa devina tinta interesului ei. Marginirea la filantropie, fie prin exercitarea unei activitati filantropice de sine statatoare, fie prin interventia complementara in functionarea institutiilor sociale, nu este astazi suficienta. Dimpreuna cu filantropia este nevoie si de grija pentru abordarea institutionala a problemelor sociale. Fara a uita niciodata principalul ei scop - care este innoirea omului cea intru Hristos - trebuie sa se pronunte si sa procedeze la fapte vizavi de orice problema sociala. Precum in trecut, tot asa si astazi Biserica, pastrandu-si libertatea si independenta ei fata de formele si sistemele sociale si politice, poate ajuta la imbunatatirea normelor sau institutiilor sociale, totdeauna pe baza iubirii fata de om si respectului fata de libertatea lui.

Viata Bisericii este impletita cu apostolatul sau misiunea. Ziua de nastere a Bisericii, Qncizecimea, este si ziua venirii si incadrarii lumii in Biserica. "Mergand, invatati toate neamurile", adresat Sfintilor Apostoli, este adresat intr-o anumita masura si tuturor membrilor Bisericii. Iar "vai mie de nu binevestesc", rostit de Sfantul Apostol Pavel despre sine insusi, este valabil - pastrand proportiile - pentru fiecare credincios. Crestinii sunt "sarea pamantului" si "lumina lumii"; sunt "preotia imparateasca", aceea care participa la preotia lui Hristos si slujeste mantuirii lumii. Marginirea acestei obsti a preotiei imparatesti la ea insasi sau indiferenta ei fata de lume nu doar ca nedreptateste lumea, dar si pe crestinii insisi. Dimpotriva, marturia credintei nu are urmare doar luminarea lumii, ci si insufletirea crestinilor insisi. Prin faptul de a propovadui sau a binevesti celorlalti se intareste launtric si obstea care binevesteste. Cand nu se face propovaduirea iubirii, aceasta se vlaguieste, se usuca. Dar si cand se face fara a fi traita, ramane fara rod. Nu este suficienta marturisirea credintei, ci este necesara si legarea ei de viata.

Misiunea sau apostolatul constituie o functie esentiala a Bisericii si activitatea misionara poate fi considerata indiciul dinamismului ei interior. Lipsa acestei activitati este marturia lipsei dinamismului interior, in vreme ce existenta ei arata vitalitate duhovniceasca. In sfarsit, trebuie sa notam ca apostolatul Bisericii nu se realizeaza doar prin activitatea misionara propriu-zisa, ci si prin intreaga prezenta a Bisericii. Cand Biserica traieste continutul credintei ei, cand cultiva iubirea si unitatea, da totodata si marturia crestina. Aceasta prezenta a Bisericii nu se potriveste doar cazurilor in care activitatea misionara este impiedicata - cum au fost perioadele de persecutie sau perioada stapanirii otomane asupra unora din tarile ortodoxe - dar si cazurilor in care exista abundenta in ceea ce priveste propovaduirea si, totodata, lipsa a vietii duhovnicesti, ca astazi. O astfel de marturie da, de altminteri, prin prezenta sa si monahismul.

Exercitarea activitatii misionare se confrunta cu probleme serioase, legate fie de propovaduirea Evangheliei, fie de primirea ei de catre lume. Prima serie de probleme se combate in esenta prin existenta iubirii adevarate si dezinteresate, deci prin absenta urmaririi altor scopuri si oportunitati. Pentru combaterea celei de-a doua serii de probleme este necesara studierea datelor regiunii in care se desfasoara activitatea misionara si pastrarea adevarului Evangheliei deasupra oricaror ideologii politice ori sociale. Acest lucru este deosebit de dificil in regiunile in care se ajunge la incitarea constiintei etnice si acolo unde, sub pretextul evanghelizarii, sunt cautate modalitati de implementare si satisfacere a unor interese etnice sau sociale.

Problema principala a apostolatului consta, insa, in lipsa unitatii crestinilor. Unitatea aceasta a fost faramitata prin schisma. Iar faramitarea a sporit si mai mult in Apus prin Reforma si evenimentele ce i-au urmat. Astfel ca lumea crestina se afla astazi impartita in multe confesiuni. Rornano-catolicismul isi mentine unitatea sa exterioara prin admiterea sau tolerarea papei ca lider infailibil. Unitatea Bisericii este considerata aici la nivel orizontal, centrul fiind Roma. De cealalta parte, protestantismul sustine ca Biserica trebuie sa fie intr-o continua reforma: "Ecclesia semper reformanda". Conform cu aceasta opinie, daca nu se afla intr-un proces continuu de reformare, Biserica nu isi poate pastra identitatea. Nici o Biserica vazuta nu poate fi identica cu Biserica lui Hristos cea una. Adevarul Bisericii se descopera mai mult sau mai putin fiecarei Biserici vazute in parte.

Biserica Ortodoxa are constiinta ca pastreaza traditia Bisericii celei una, sfinte, sobornicesti si apostolice. Este Biserica traditiei. Traditia nu este totuna cu conservarea. Traditia este miscare si viata, pe cand conservarea este stagnare si imobilitate. Cand Biserica nu poate trai liber, este firesc sa recurga la conservare. Dar conservatorismul nu exprima duhul Ortodoxiei si, cu atat mai mult, nu poate fi considerat idealul ei. Aceasta poate duce la rigiditate si atrofiere.

Adevarul Bisericii nu este relativ sau conventional, ci absolut si imuabil. Pentru ca Biserica sa poata pastra inlauntrul istoriei caracterul imuabil al propovaduirii sau mesajului ei, ii schimba forma in timp si spatiu. Inexistenta schimbarii inseamna absenta vietii. Precum trupul - observa Sfantul Atanasie cel Mare - "atunci spunem ca traieste, cand se misca, si ca moarte ii este atunci cand inceteaza de-a se mai misca", tot astfel si Biserica traieste atunci cand se misca, cand se schimba, desigur nu modificandu-si continutul imuabil al credintei, ci adaptandu-l si exprimandu-l potrivit fiecarui mediu concret. Si putem spune ca o Biserica locala moare - caci Biserica ih intregul ei ramane nebiruita - atunci cand inceteaza de-a mai da marturia ei in momentul concret in care traieste. Miscarea este, asadar, indispensabila vietii Bisericii, iar adaptarea traditiei ei - fara compromisuri si fara a i se stirbi continutul - este necesara mersului ei istoric.

Adaptarea traditiei Bisericii la o anumita situatie data presupune cunoasterea empirica si in profunzime nu doar a situatiei acesteia, ci si a traditiei bisericesti. Iar cunoasterea empirica a traditiei bisericesti o au doar cei care traiesc aceasta traditie. De aceea si incercarea adaptarii traditiei bisericesti la realitatea contemporana de catre oameni care o studiaza sau o cunosc doar teoretic, este sortita esecului. Cum sa adapteze cineva, de exemplu, traditia liturgica a Bisericii la epoca noastra, cand nu traieste aceasta traditie? Si cum poate sustine ca o adapteaza, cand ignora - constient sau inconstient -elementele ei esentiale, sau cand nu le accepta ori le omite?

Pe de alta parte, in forma ei omeneasca, traditia Bisericii poate cu usurinta crea si mentine obiectualizari ale ei, care imobilizeaza sau chiar altereaza continutul ei real. In aceste cazuri exista pericolul de-a fi anulata porunca lui Dumnezeu de catre traditia oamenilor. De aceea vietuirea corecta, autocritica si pocainta trebuie sa functioneze neincetat la nivelul omenesc al vietii bisericesti. In sfarsit, adesea iconomia bisericeasca (pogoramantul bisericesc) recunoaste sau chiar promoveaza lucruri care, dupa acrivie, nu ar fi permise. Cand acestea se incetatenesc si sunt percepute ca elemente normale cu valoare diacronica, comporta pericole, caci pot intuneca sau altera adevarul traditiei.

Asadar devine limpede faptul ca, pe langa miscarea cea buna si adaptare, exista in viata bisericeasca si miscarea cea rea sau alterarea continutului credintei. Aceasta miscare rea a provocat faramitarea lumii crestine, faramitare care in ultimul mileniu constituie cel mai tragic eveniment din istoria ei. De aceea, problema reapropierii si reunirii crestinilor preocupa in mod justificat lumea ortodoxa si intreaga lume crestina. Adesea, insa, problema aceasta este abordata in mod gresit si este asociata cu factori si scopuri straine de firea, duhul si misiunea Bisericii.

Biserica este, prin firea ei, una si neimpartita. Impartirile crestinilor - care au existat si in trecut - au capatat, insa, astazi proportii uriase si necesitatea solutionarii acestei probleme a devenit tot mai imperativa. Deja sunt multi aceia care se ocupa cu chestiunea unitatii crestinilor si inca mai multi aceia care vorbesc despre ea. insa aceasta unitate nu se realizeaza prin discutii academice sau proceduri birocratice, ci prin legatura dragostei si prin adevarul Sfantului Duh. Cand este uitata aceasta baza, toate celelalte incercari raman in ultima analiza neroditoare.

Georgios Mantzaridis

.