Cum începi o mănăstire
Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat o adevărată renaştere duhovnicească pentru viaţa noastră mănăstirească. Sute de mănăstiri s-au înfiinţat sau reînfiinţat şi mulţi tineri au devenit monahi. Şi chiar dacă au trecut aproape 20 de ani, monahismul nostru „postdecembrist" este unul tânăr. Şi aceasta pentru că în mănăstire 15-20 de ani au cu totul şi cu totul altă dimensiune decât în lume. Mănăstirea de la Izvorul Mureşului este una din aceste tinere mănăstiri. Viaţa de aici vine însă să dovedească încă o dată că acolo unde omul păşeşte spre Dumnezeu, Domnul nu rămâne dator niciodată.
Greutatea începutului
Mănăstirea de la Izvorul Mureşului este o mănăstire tânără, înfiinţată de Preasfinţitul loan împreună cu dumneavoastră. Ce v-a făcut să acceptaţi această încercare de a ridica o mănăstire şi cât de greu sau de uşor a fost?
Ascultarea m-a determinat. Eram venită în mănăstire de doi ani, aveam multă râvnă, dar niciodată nu m-am gândit că o să fiu aleasă stareţă. Imi închipuiam că va veni cineva mai în vârstă, cu multă experienţă în viaţa duhovnicească. Această ascultare a venit ca un fulger pentru mine. Nu m-am bucurat, dar nici nu am putut realiza câtă responsabilitate trebuie să aibă o stareţă. Timpul şi necazurile te aduc cu picioarele pe pământ şi te formează ceea ce trebuie să fii.
Binecuvântarea mea a fost Preasfinţitul Ioan, care m-a ajutat foarte mult. Lui îi datorez totul şi niciodată nu o să îi pot mulţumi pentru ce înseamnă pentru mine. Zilnic venea la mănăstire şi supraveghea lucrările, îngrijindu-se de toate. Mă sprijinea duhovniceşte şi administrativ, stând zi de zi prin căldură, ploaie şi frig, uneori flămând, supraveghind lucrările şi rugându-se lui Dumnezeu să-i dea ajutor. Erau cheltuieli foarte mari, nu erau bani, dar Maica Domnului facea minuni. Alături de el a fost uşor şi atunci când era greu. Când mai cădeam duhovniceşte mă întărea şi îmi spunea că va veni şi liniştea. Nu-l credeam, dar acum am terminat din lucrări, avem slujbe, condiţii bune şi au venit şi momentele de linişte. M-a învăţat de toate: de la rugăciune până la fundaţii, stâlpi de rezistenţă, ziduri, arce, acoperişuri, instalaţii de curent şi canalizare. Ne vedea când eram obosite şi ne chema în Sfânta Biserică, printre materialele de construcţii depozitate acolo şi citeam câte un paraclis sau acatist la Maica Domnului. Ne întăream duhovniceşte si o luam de la capăt. Mulţumesc bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului că m-au întărit şi am rezistat în acest loc. E mare lucru că ţinem aprinsă candela credinţei ortodoxe aici, în inima Carpaţilor, unde poporul român a fost şi este încă greu încercat. Acum când toate decurg normal în viaţa noastră şi ne-am liniştit, aproape am uitat de toate neajunsurile şi necazurile prin care am trecut. De multe ori m-am întrebat de ce am fost aleasă tocmai eu în fruntea acestei obşti. Din mica mea experienţă am observat că Dumnezeu m-a pregătit de la naştere pentru această ascultare. Mulţumesc Preasfinţitului Ioan pentru încrederea care a avut-o în mine de a-mi încredinţa această mănăstire, unde şi-a zidit zi de zi sufletul şi dragostea lui pentru Dumnezeu.
Cum se aşază viaţa duhovnicească şi viaţa de rugăciune a unui monah care trebuie să se îngrijească foarte mult de cele materiale? Aveţi o experienţă de acest fel de peste zece ani. Sunt mulţi călugări care atunci când vin în mănăstire găsesc multă muncă şi acest lucru îi tulbură.
Eu văd şi munca în beneficiul sfintei mănăstiri tot ca pe o rugăciune. Cineva trebuie să se îngrijească şi de cele materiale. Este greu atunci când nu eşti conştient pentru ce ai venit în mănăstire. Trebuie să te dăruieşti cu totul, să nu mai contezi tu, ci numai cei din jur. Trebuie să ne jertfim precum arde o lumânare în sfeşnic. Aşa trebuie să fie şi un călugăr, să fie lumină pentru toţi cei din jur. Avem atâţia sfinţi care ne sunt pildă pentru jertfa lor, dobândindu-şi sfinţenia prin ascultare. Nici pentru noi nu a fost uşor cu munca brută pe care am depus-o. Am lucrat mult la betoane, cărat de pietre, cărămizi şi alte lucrări pe care le-am făcut, dar acum văd cât de mult ne-au ajutat. Pe mine nu m-au afectat duhovniceşte, ci m-au format şi maturizat mult. S-a creat o legătură puternică şi între noi, maicile, sprijinindu-ne una pe alta în orice moment. Este bine să trecem prin toate ascultările ca să putem preţui tot ce este în jurul nostru. Nimic nu se poate face bun fără ajutorul lui Dumnezeu. La ascultare nimeni nu îţi interzice rugăciunea. Mintea ta este liberă, poţi vorbi permanent cu Dumnezeu, Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Cine te poate opri dacă tu ai voinţă? Nici stareţul, nici economul, nici mireanul nu te poate opri de a-L sluji pe Dumnezeu. In timp câştigi şi o satisfacţie, se vede ceva în urma ta.
Trebuie să ne zidim sufleteşte şi trupeşte acolo unde ne trimite Dumnezeu. Ascultarea şi rugăciunea trebuie împletite. Nu trebuie să cârtim şi să ne smintim, trebuie să mergem înainte, căci toate sunt rânduite de Dumnezeu. Poate unii cred că totul li se cuvine şi Dumnezeu ne este dator să ne dea de toate, dar nu este aşa. Trebuie să depunem şi noi puţin efort după puterea noastră şi răsplata vine. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, truda noastră este răsplătită. Nu ne putem forma duhovniceşte dacă nu trecem prin foc.
Acest foc este ascultarea, tăierea voii, dedicarea întru totul lui Dumnezeu şi aproapelui. Numai cei ce-L iubesc rezistă. Ca stareţi trebuie să căutăm dreapta socoteala pentru fiecare frate sau soră ce ne-o trimite Dumnezeu. Trebuie puşi la încercare, dar cu dreaptă socoteală. Munca brută nu poate fi la nesfârşit. Dumnezeu ni-i încredinţează şi noi vom răspunde dacă vom pune o povară mai mare decât o pot duce. La fel, vor răspunde şi ei dacă nu vor asculta şi nu vor duce ceea ce pot duce. Dumnezeu să ne dea înţelepciune să ne aflăm toţi mântuirea.
Bucuria rânduielii
După mulţi ani de şantier, astăzi mănăstirea de la Izvorul Mureşului este aşezată în matca firească a unei mănăstiri. Cum decurge acum viaţa monahiilor, cu această schimbare de la tumultul construcţiilor la liniştea slujbelor?
Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, acum am reuşit să ne aşezăm şi noi duhovniceşte. Mănăstirea a intrat intr-un fagaş normal. Caut cât pot să las maicile să participe la toate slujbele şi să-şi facă rânduiala la chilie. Lucrăm mai mult la ateliere şi ne ocupăm de pelerinii care vin. La muncile agricole mă ajută localnicii pe care îi plătesc. Aşa le uşurez pe maici şi putem să ne ţinem de rânduială. Am maici foarte râvnitoare, care se ţin de slujbe şi rânduială. Sunt şi talentate, lucrând la atelierele de pictură, broderie, croitorie, tricotaje, sculptură şi icoane, împletind rugăciunea cu ascultarea. Ne-am liniştit şi bucuriile duhovniceşti vin. Viaţa grea dinainte ne-a făcut să preţuim fiecare colţ din această mănăstire. Una este să ţi se ofere totul gata şi alta este să te zideşti sufleteşte şi trupeşte prin construirea unei Sfinte Mănăstiri. Preţuieşti totul, vezi cu alţi ochi şi simţi mulţumire. Te leagă acel loc, eşti zidit acolo şi vei fi pomenit ca ctitor. Ai intrat în istoria acestui sfânt locaş.
Anul acesta am primit multe binecuvântări de la Dumnezeu. A doua zi de Bobotează, Preasfinţitul Ioan a sfinţit paraclisul mănăstirii cu hramul Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. De Buna Vestire, după 13 ani de dăruire, s-a săvârşit prima slujbă de călugărie în mănăstirea noastră, unde am fost călugărite şapte maici. Mare bucurie am avut şi când am reuşit să aducem Sfânta Lumină de la Ierusalim de învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Din mila Preabunului Dumnezeu am reuşit să ne liniştim şi să putem să le împlinim şi pe cele duhovniceşti. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Care sunt greutăţile cu care se confruntă o obşte tânără ca a dumneavoastră?
Greutăţi mai sunt, dar cu Dumnezeu nimic nu este imposibil. Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Luaţi jugul Meu că este uşor” şi „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Toate se pot depăşi dacă avem dragoste şi credinţă. Trebuie să căutăm să ne jertfim unii pentru alţii, ajutând şi sprijinind pe cei din jur şi numai aşa le vom învinge. Dacă ne înţelegem menirea, greutăţile se vor transforma în bucurii.
Dar greutăţile unei maici stareţe, care nu are experienţa pe care ţi-o dă vârsta, care sunt?
Cu Hristos nimic nu este greu. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea înţelepciune să le duc pe toate cu dragoste şi dăruire. Să-mi dea putere să mă las în voia Lui. Niciodată nu m-a lăsat când am vrut să împlinesc ceva bun. A făcut foarte multe minuni în viaţa mea şi îi mulţumesc. Mă sfătuiesc mult şi cu Preasfinţitul, când văd că nu le pot depăşi. Merg la el oricând este nevoie fără frică şi reţinere şi nu m-a lăsat niciodată, întotdeauna am găsit la el un sfat bun pe care am încercat să-l urmez.
Despre stareţii tineri se spune mai mult că au responsabilităţi mai mult administrative, de conducere... Dumneavoastră simţiţi şi o responsabilitate duhovnicească faţă de măicuţele pe care le aveţi în grijă?
Da, este o responsabilitate foarte mare. Trebuie să fii permanent treaz şi conştient că trebuie să le duci la Hristos. Nu ştiu dacă sunt un exemplu bun pentru ele, dar încerc zi de zi să pun început bun. Aş vrea să nu smintesc pe nimeni, uneori poate sunt prea aspră, dar nu am cerut de la nimeni mai mult decât am încercat să împlinesc eu. Trebuie să-l înţelegem pe fiecare în parte şi să-l sprijinim. Nu trebuie să le dăm o desagă mai grea decât o pot duce. Dreapta socoteală este cea mai bună. Depinde şi de cei pe care ţi-i încredinţează Dumnezeu cât vor să te asculte şi să se jertfească. Depinde mântuirea lor foarte mult şi de ei. Trebuie învăţaţi de când intră pe poarta mănăstirii care le este menirea şi urmăriţi dacă merg pe calea cea bună. Trebuie să te rogi foarte mult pentru fiecare în parte. Ca stareţ primeşti har de la Dumnezeu pentru a-i cunoaşte. Le simţi foarte bine calităţile şi căderile pe care le au. Trebuie să le dăm şansa de a se îndrepta în fiecare clipă şi să căutăm să-i ajutăm, nu să-i smintim. Problemele administrative nu te împiedică să le dai tot ce au nevoie. Le poţi urma pe toate. Este important să le fii alături când au nevoie. Trebuie să le dăruieşti multă dragoste şi ele te vor răsplăti; de la fiecare maică învăţ câte ceva bun. Când sunt căzută duhovniceşte mă odihnesc foarte mult privind la calităţile unor maici din obşte. Ne completăm una pe alta şi ne sprijinim. Caut numai ce-i bun la ele şi atunci le văd ca pe nişte îngeri. Mă rog la Dumnezeu să nu le văd părţile rele. Trebuie să te simţi mamă în adevăratul sens al cuvântului. O mamă ce nu face pentru un copil? Aşa trebuie să fie şi un stareţ bun, să se dedice cu totul pentru cei pe care i-a trimis Dumnezeu să-i călăuzească. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!
Binecuvântarea lui Dumnezeu
Intr-o obşte tânără se simte lipsa unui awa sau a unei amma? Binecuvântate sunt mănăstirile care au îndrumători bătrâni, cu experienţă mare în formarea ucenicilor. Noi avem duhovnic tânăr şi Dumnezeu vorbeşte prin el tot ceea ce este nevoie. Nu lasă obştea să cadă, El dă har celui ce poartă grijă de ea. Dumnezeu ni l-a trimis aici şi înseamnă că aceasta este voia Lui. Ne sprijină sau ne ceartă când este nevoie. Când îl ascultăm simţim binecuvântare, cel mai mare lucru este să-l ţinem aproape şi să fim sincere cu el. Dumnezeu ne răsplăteşte după cum ne este inima, cum ne deschidem în faţa duhovnicului şi cum ne recunoaştem greşeala. Pentru noi este trimisul lui Dumnezeu şi este marele avva. îi mulţumim că ne rabdă şi ne sprijină, că nu-i uşor să fii duhovnic şi să-i găseşti fiecăruia medicamentul de care are nevoie.
In mănăstirea de aici, ca şi în alte mănăstiri de maici, am observat multă voie bună, chiar veselie, făcând aici o comparaţie poate cu mănăstirile de călugări. De unde această voie bună, că parcă în mănăstirile de maici şi munca pare a fi mai multă? Cred că femeile sunt mai deschise şi vorbesc mai mult decât bărbaţii, ţinând cont de îndeletnicirile pe care le au. De aceea întâlniţi şi în mănăstirile de maici mai multă voie bună şi veselie decât în mănăstirile de călugări. Femeia are permanent ceva de spus, chiar dacă este maică.
Bucuria duhovnicească exprimă altceva. Un călugăr care este purtător de Hristos nu poate fi trist. Bucuria şi trăirea duhovnicească se vede în sufletul şi în comportamentul lui. Dacă aţi observat bucurie pe feţele maicilor din mănăstirea noastră mă bucură, înseamnă că L-au găsit pe Hristos şi sunt mulţumite. Am o obşte foarte unită, cu maici care şi-au înţeles menirea, se ajută una pe alta, mă ajută şi pe mine şi pe cei ce vin aici. Aceasta este cea mai mare împlinire pe care o poate avea o stareţă: să-şi vadă maicile unite, fericite şi cuminţi. îi mulţumesc Maicii Domnului pentru această binecuvântare. Le simt rugăciunea şi cuminţenia şi asta îmi dă putere şi bucurie. Dumnezeu să ne întărească şi să ne mântuiască pe toţi.
A consemnat Mădălin Iacob
Fragment din cartea "Aceste adevarate doamne ale Duhului", Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Aceste adevarate doamne ale Duhului"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.