Mandria - cel mai uracios pacat

Mandria - cel mai uracios pacat Mareste imaginea.

Despre mândrie, Sfântul Isaac Sirul spunea că este „mama viciilor”, din pricina căreia îngerul luminii s-a fãcut diavol.

Mândria este „primul pui al diavolului” (Avva Evagrie Ponticul) și totodată singura patimă care îl aseamănă cel mai mult pe om cu vrăjmașul lui cel nevăzut (Părintele Arsenie Papacioc).

Ea este „întâia născută a morții”, cea care a „omorât” pe îngerii din cer, și pe Adam și Eva din rai (Sfântul Grigorie Dialogul).

Mândria este ca o „umflătură a sufletului plină de noroi; dacă e coaptă, se sparge și pricinuiește multă scârbă (Sfântul Nil Ascetul); este o „otravă care ucide nevinovăția” (Fericitul Augustin) și „semnul osândei” veșnice (Avva Evagrie Ponticul).

Așa cum „cineva nu nimicește numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, așa și mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci întreg sufletul” (Sfântul Casian Romanul).

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că mândria se hrănește din „lipsa cunoașterii lui Dumnezeu”, ceea ce duce la o „cugetare confuză” a omului, identificată de Sfântul Isaac Sirul sub forma a „două neștiințe”: necunoașterea milei lui Dumnezeu și a propriei noastre neputințe.

Mândria este iubirea „bolnavă” de sine, totuna cu „orbirea” sufletului, care îi determină pe cei „plini de sine” să susțină și să creadă, că ei sunt „măsura tuturor lucrurilor”, că ei cunosc totul, că fără ei viața comunității se va opri în loc, că datorită meritelor lor se cuvine recunoștința întregii lumi...

Smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la „disprețuirea de sine”, în timp ce mândria este iubirea de sine dusă până la „disprețuirea lui Dumnezeu” (Fericitul Augustin).

Toate păcatele noastre sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar „cel mai urâcios păcat” este mândria (Sfântul Antonie cel Mare).

„Tu, Doamne, Te împotrivești celor mândri. Dar ce mândrie mai mare ar putea exista decât afirmația prostească că aș fi din fire ceea ce Ești Tu?” (Fericitul Augustin).

Adică, eu, un biet om plămădit din țărână, să cred că pot fără Dumnezeu, doar prin „puterile mele”, să port de grijă întregii creații, să fiu „model” altora, ba mai mult, prin „știința mea”, să pot eradica multele probleme sociale...

Mândria are „nesuferita cutezanță” să stea lângă orice virtute şi, la cine poate, „chiar se ascunde în smerenie”, pe care o are ca un „paravan” (Părintele Arsenie Papacioc).
Celor care se bizuie pe propria lor știință și putere, care mimează virtutea, care fură tot ce le cade la mână, de la bani, terenuri sau imobile, până la diplome, licențe, doctorate..., funcții înalte, Sfântul Nil Ascetul le spune: „Cel ce zidește pe propria sa putere cade, precum cade și se prăvălește la pământ cel ce calcă pe pânza de păianjen”.

Până la ce „măsură” poate ajunge orbirea de sine și interesul personal, ca să crezi că ești „cineva”, un om „împlinit”, când toată viața ai mințit, și acolo unde ești, ai ajuns tot prin minciună?

Pentru că tu, omule, ca cel ce ai în tine chipul lui Dumnezeu, ai fost chemat la desăvârșire, să fii asemenea lui Dumnezeu care te-a creat, nu să fii ca și lumea robită de păcate și patimi, care n-a cunoscut Duhul Sfânt.

Mândria nu-i un „semn al belșugului în virtute”. Pentru că așa cum „multe fructe înclină crengile pomului la pământ”, tot așa „prisosul virtuții” naște în sine un sentiment smerit (Sfântul Nil Ascetul), care te pleacă înaintea lui Dumnezeu...

Mândria e o nebunie: „să greșești și apoi să gândești multe despre tine (adică să te mai consideri și grozav) este mai rău decât păcatul însuși” (Sfântul Ioan Hrisostom).
De aceea e mai bine „să nu ne ridicăm la înălțime, pentru a nu cădea în adâncime” (Sfântul Grigorie Teologul). Și dacă am căzut atunci să suspinăm, iar când „sporim”, să nu ne îngâmfăm (Sfântul Nil Sinaitul).

Trei „gropi” ne sapă nouă demonii: „întâi dau lupta împotriva noastră pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacă nu reușesc, caută să ne abată, ca să făptuim binele fără Dumnezeu (adică să facem binele după mintea noastră și încredințați că nu avem nevoie de ajutorul și de binecuvântarea lui Dumnezeu); dacă nici așa nu reușesc, întrebuințează a treia groapă: ne laudă pentru binele făptuit, ca să ne umflăm de mândrie” (Sfântul Ioan Scărarul).

Iar cel ce se mândrește cu „darurile naturale”, adică cu „mintea ascuțită”, cu „ușurința priceperii”, cu „iuțeala judecății” și cu alte „capacități” căpătate fără muncă (inclusiv cu frumusețea naturală pe care azi mulți o slăvesc, de parcă ar fi fost dobândită prin mari eforturi personale), acela nu va primi niciodată bunătățile cerești.

„Căci cel ce este necredincios în cele puține, va fi necredincios și plin de slavă deșartă și în cele multe” (Sfântul Ioan Scărarul). Adică nu poți să-i dai cuiva să „administreze” și să pună în valoare „daruri” de mare preț, dacă de la început s-a dovedit a fi „hoț” ori „negustor” necinstit.

Dacă va începe să te stăpânească mândria, adu-ți aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtuții (Avva Isaac Pustnicul), și cum mulți oameni virtuoși au fost „jefuiți” de toată agoniseala lor, atât materială cât și sufletească.

Mare este „înălțimea smeritei cugetări”, dar „adâncă este și prăpastia înaltei cugetări” (Avva Isidor). De aceea e mai bine să doborâm „gândul înălțării minții”, înainte de a ne doborî el pe noi (Sfântul Efrem Sirul).

Măcar pentru aceste două simple motive omenești ar trebui să ne gândim la câtă înșelare și cât rău ne pricinuiește patima mândriei: sufletului mândru nimic nu îi este pe plac, adică e mereu nemulțumit; iar pe cel smerit mulți îl iubesc, în timp ce pe cel mândru și „înfumurat” îl urăsc chiar și oamenii care au același „duh de mândrie” ca și el (Avva Iacov).

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
176 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

14 Octombrie 2019

Vizualizari: 236

Voteaza:

Mandria - cel mai uracios pacat 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

mandria smerenia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE