Acasă
Vă e foame, dragul mamii?
Uşor revenit după primele momente de pierdere în bucurie, constat că mama mi se adresa cu „dumneavoastră”, neştiind nici ea cum să vorbească cu mine.
Intors acasă, după atâţia ani de închisoare, pentru mama păream venit dintr-o altă lume.
- Dar, mamă, de ce vorbeşti cu mine aşa? De ce „vă e foame?” Sunt eu, Aurel, fiul tău, acelaşi fiu de demult!
Ochii mamei erau plini de lacrimi, dar numai unul era limpede, celălalt şi-l pierduse de atâta amar de plâns, de-a lungul anilor.
- Nu, dragă mamă, nu mi-e foame. Am primit de la închisoare o bucată de pâine şi slănină, pentru drum.
Dar cum să-mi fie foame, Doamne?
Dau cu ochii de Viorica, sora mea, care-şi aştepta rândul de îmbrăţişări. Imi părea puţin stânjenită. O îmbrăţişez cu dragoste. Dar aparenţa de ceva ce nu se poate spune persista încă.
- E ceva în neregulă, Viorica? Spune-mi!
Surprind un schimb de priviri ciudate între Viorica şi mama... şi deodată mi-am amintit ce mi-a spus mama în 1957, când am fost acasă pentru două săptămâni:
- Dragul meu, a fost tare, tare greu! Ştii că, după arestarea ta, părintele Bărdaş, soţul Viorichii, care era şi el să fie arestat, a fugit în munţi, munţii Bihorului, unde-şi avea parohia. Viorica cu cei 3 copii - doi băieţi gemeni şi o fetiţă - au venit acasă. Bine că au venit, că singură nu ştiu ce m-aş fi făcut...
Au început percheziţiile, chemări la Securitate aproape zilnic, ameninţări groaznice. Era un iad, nu altceva! Se abătuse urgia asupra noastră. Cei trei copii - toţi sub patru ani - trebuiau crescuţi, hrăniţi, iar sora ta nu primea nicăieri de lucru. Era soţia unul fugar, mai târziu, a unui deţinut politic. Ce putea fi mai rău?
Am dus-o aşa câţiva ani. După o vreme, mi s-a spus că părintele Bărdaş a murit în închisoare... Şi despre tine am auzit la fel!
Viorica, deşi atât de chinuită şi îndurerată, era totuşi o femeie tânără, frumoasă. Mai mulţi au încercat să-i facă curte, cu intenţii serioase... Oare, dacă s-ar căsători, ar scăpa de stigmatul de „soţie de deţinut politic”? Ne puneam întrebări peste întrebări. Era un lucru pe cât de penibil, pe atât de greu. Am început să cântărim cum ar fi mai bine... dar, mai ales - lucru principal -, care va fi un tată bun, să iubească copiii? Cei trei copii erau foarte drăguţi şi cucereau pe oricine îi cunoştea.
Tatăl lor dispăruse dintre ei la o vârstă atât de fragedă, că, pentru ei, noţiunea de „tată” nu avea conţinut.
Astfel că, după un timp - continuă mama, s-a hotărât... Era un funcţionar la o cooperativă din oraş, care s-a ataşat mult şi de Viorica, şi de copii. Era, însă ungur... Am chibzuit mult, dar nu era altă posibilitate. Aşa că s-au căsătorit...
Se mai uşurase situaţia din casă şi copiii erau mai bine îngrijiţi.
- Ce să zic, dragă mamă? Eu chiar că nu pot judeca. M-am confruntat cu atâtea situaţii imposibile, încât nu mi-e greu să înţeleg prin ce aţi trecut. Dar acum unde-s copiii? - întreb eu, revenindu-mi din ceaţa amintirilor.
- In tabără. Rodica cu şcoala, iar băieţii în tabăra studenţească.
- Sunt studenţi?!
Rămăsesem şi mai nedumerit...
- Cum au putut ajunge studenţi cu un dosar atât de greu - fii de condamnat politic? Cum au reuşit?
De data aceasta, intervine sora mea:
- După ce băieţii au terminat liceul, au vrut să urmeze o facultate, se simţeau capabili, lucru imposibil pentru fiii părintelui Bărdaş. Atunci, ni s-a sugerat să-şi schimbe numele după numele soţului meu. Doar aşa aveau acces în învăţământul superior. Când li s-a întocmit dosarul cu un alt nume, care nu contravenea exigenţelor regimului, au dat examen de admitere! Au reuşit şi iată-i studenţi în anul III!
...Nu-mi venea să cred, nu prea puteam înţelege; totuşi, faptul că băieţii erau studenţi era un lucru pozitiv. Am început să mă obişnuiesc cu ideea, să iau lucrurile aşa cum sunt, să nu stric bucuria revederii. Am îmbrăţişat-o pe sora mea şi am zis:
- Dumnezeu să aibă înţelegere şi grijă de voi, ca şi de noi toţi!
Atât mama, cât şi Viorica au răsuflat uşurate.
Dincolo
- Dar dincolo aţi fost?..., mă întreabă funcţionara de la Biroul Evidenţei Populaţiei, unde m-am prezentat a treia zi, pentru a obţine buletinul de identitate.
- N-am înţeles, doamnă!... Unde trebuia să mă duc?
- Dincolo, la Securitate!
Clădirea Securităţii, pe care o cunoşteam foarte bine, era chiar în vecini.
- Trebuie să treceţi mai întâi pe acolo, pentru a obţine buletinul.
Am simţit efectiv o lovitură în cap. Cu paşi de plumb, intru pe poarta Securităţii, pe care intrasem şi în august 1948 şi intrat am fost!
In biroul comandantului adjunct, se părea că sunt aşteptat. Un ofiţer înalt, cu grad superior, aşezat la birou mă privea insistent.
- Să trăiţi! - l-am salutat, după regula curentă în închisoare, sunt...
- Lăsaţi, că ştim noi cine sunteţi! - mă întrerupse brusc, fără menajamente.
-Am fost trimis la dvs. de la Miliţie...
- Da, ştim!
Ofiţerul, vorbind cu un accent uşor străin, încerca să fie - totuşi - politicos.
-Acuma, că sunteţi liber, după o experienţă care cred că nu a fost uşoară - ştiu că aţi fost bolnav şi, probabil, mai sunteţi încă, trebuie să vă încadraţi în noua viaţă. Să nu ne faceţi probleme, întrucât ştiţi cum reacţionăm!... Şi cât mai repede să vă angajaţi în câmpul muncii! Aţi înţeles?
- Da! - răspund eu umilit, năucit de impactul locului unde mă aflam.
-Acum puteţi merge la Miliţie, să vă dea buletinul.
Ieşind pe poarta Securităţii, un sentiment de uşurare m-a făcut să respir adânc. De la mai mulţi camarazi auzisem că, la eliberarea din închisoare, ţi se cerea o declaraţie-angajament de colaborare cu Securitatea.
Bunul Dumnezeu m-a ferit de această oroare. Ajuns la Biroul Evidenţei Populaţiei, mi s-a întins buletinul de identitate, de data aceasta fără ştampila D.O. - domiciliu obligatoriu.
Acasă, mama mă aştepta vădit îngrijorată, dar asigurările mele că totul e bine au reuşit s-o liniştească.
O lume străină mie
M-am întors într-o lume care nu mai era a mea, pe care n-o recunoşteam, pe care nu o cunoşteam. O lume a suspiciunilor, a neîncrederii, a falsului arborat.
Eram obligat să mă declar învins, deoarece învins era şi idealul pentru care am pornit lupta şi care preconiza doborârea răului, abia bănuit pe atunci.
Eram un străin coborât dintr-o altă planetă, planeta închisorilor, unde, cu toată tevatura exercitată de autorităţi, pulsa nedisimulată dragostea faţă de marile valori creştine şi naţionale. Ne manifestam deschis - chiar dacă nu toţi - credinţa noastră. Depăşisem frica. Ce puteau să ne mai facă? Doar ne-au făcut tot ce era posibil, uman şi inuman, fără ca la sfârşitul închisorii să ne considerăm învinşi.
Or, iată, impactul cu realitatea din afara închisorilor a fost teribil! Mă găseam în faţa oamenilor de dragul cărora pornisem lupta, oameni care nu ne mai recunoşteau. Nu voiau să ne mai cunoască! Cum s-a ajuns aici ?
Prin teroare, prin frică, prin intimidare, prin arestări masive. Aproape fiecare familie avea pe cineva sau cel puţin un prieten, un cunoscut aruncat după gratii.
Securitatea era omniprezentă cu toată duritatea ei, în toate mediile de existenţă, ridicarea delaţiunii la rang de virtute. Erau glorificaţi trădătorii, cei care-şi denunţau părinţii, fraţii, copiii.
Ana Pauker era o eroină, pentru faptul că îşi denunţase soţul, care a fost condamnat la moarte şi executat, în timpul cât erau în Uniunea Sovietică.
Exemplele erau foarte numeroase şi erau trecute în literatura de propagandă comunistă.
Mai era apoi şi şantajul exercitat în mase, de a nu primi loc de muncă, dacă nu-ţi dovedeai ataşamentul faţă de partid; nu puteai avansa, dacă nu erai membru de partid. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni, cu foarte rare excepţii.
Angajarea
Eram de câteva zile acasă şi deja am început să-mi caut loc de muncă. Speram că, lucrând, voi putea uita.
La început, mi s-a oferit un post de încărcător-descărcător de marfă. Nu l-am putut accepta. Condiţia mea fizică nu era prea bună, dimpotrivă, aş fi avut nevoie de luni întregi pentru refacere.
La eliberare, ni s-a impus să intrăm în câmpul muncii, deci trebuia să fim angajaţi undeva.
La cooperativa unde lucra sora mea, era şef-contabil un fost elev de-al meu, Negrea Gheorghe. S-a bucurat mult când m-a văzut şi mi-a promis că va încerca să mă ajute.
A intervenit prin alţii, a căutat înţelegere la autorităţi şi a reuşit. Explicându-le că nu puteam efectua muncă grea, fiind bolnav şi slab, m-a luat oarecum pe răspunderea lui.
Aşa am aflat că unii dintre prietenii lui s-au bucurat că m-am întors şi au contribuit ca să fiu angajat la Cooperativa „Deservirea" ca merceolog.
In acest post, trebuia să mă ocup şi de probleme de transport, să merg în delegaţii, dar munca nu mă speria.
Am început să muncesc! Mare bucurie! Greu de înţeles în condiţii obişnuite, dar pentru mine a fost un adevărat tratament.
Intr-o zi mă opreşte pe stradă un bărbat ce parcă îmi era cunoscut, un om mai deosebit. îmi întinde mâna surâzând:
- Domnule profesor! Vă amintiţi de mine? Mi-aţi fost profesor, eram în clasa a ll-a de liceu şi v-am îndrăgit mult. îmi pare foarte bine că v-aţi eliberat!
Rămân puţin surprins. Să mi se adreseze în acest fel dovedea deosebit de mult curaj. Zâmbetul pe care îl citeam pe faţa lui îmi spunea să am încredere.
- Scuză-mă, dar nu-mi amintesc numele...
- Bledea Aurel!
Incerc să-mi amintesc - era foarte greu, după 16 ani. Aveam acum în faţă un tânăr de peste 30 de ani.
-Am fost coleg cu Gicu Bulacu, Tivadar Vasile, cu vărul dv., dr. Pop loan din Timişoara...
- Nu-mi amintesc..., dar mă bucur mult că te-am întâlnit!
- M-am gândit la dvs. Ştiu că aveţi multe nevoi acum. V-aş putea oferi de lucru la întreprinderea unde lucrez eu, pentru 3-4 ore pe zi - ceva uşor, după orele de serviciu - şi o să vă asigur un salariu bun!
- Sigur că am nevoie de bani, acum la început de drum! Dar voi putea rezista?
- Fiţi liniştit! O să am eu grijă să nu fie obositor.
lată-mă angajat suplimentar la o întreprindere ce făcea comerţ cu fructe - un fel de pontator. întocmeam fişe - era o muncă
uşoară.
Am lucrat câteva luni şi acolo, după-masa, reuşind să-mi îmbunătăţesc veniturile şi să-mi cumpăr în rate nişte haine. Mi-a prins tare bine!
Şi, după aceea, am fost invitat la el, de mai multe ori. Avea o grădină frumoasă, pe deal, la marginea oraşului, în satul lui natal, unde mă reconforta aerul şi priveliştea deosebită.
Deşi rari, mai existau oameni cu adevărat buni.
Aurel Visovan
Fragment din cartea "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit...", Editura Evdockimos, Fundatia Profesor George Manu
Cumpara cartea "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit..."
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.