...Un bărbat zdravăn, cu figura severă şi privirea îngrijorată, a intrat fără să bată la uşă. Venise, potrivit propriilor sale spuse, să se „consulte cu specialiştii": ceva se întâmplase cu fiul lui, elev în clasa a doua. Băiatul îşi pierduse memoria. „Cum a început?" „Odată şi-a uitat caietul la şcoală. L-am pedepsit." „Cum l-aţi pedepsit?" „L-am bătut... Pe urmă, a doua zi, şi-a uitat ghiozdanul. L-am pedepsit iar... Acum uită totul! Plânge, zice că n-o face dinadins, promite că n-o să mai facă - şi tot uită!"
Vizitatorul vorbea pe un ton foarte supărat şi indignat, ca şi cum pentru faptul că fiul lui uită totul ar fi vinovaţi toţi, inclusiv „specialiştii". A trebuit să i se explice că vinovatul este chiar el: l-a făcut pe copil să clacheze psihic. Fiul - un băieţel nervos, impresionabil - trăia cu frica curelei. Nu durerea fizică este atât de îngrozitoare, ci mânia şi permanenta iritare a tatălui traumatizează mai mult decât loviturile fizice. Pretenţia mânioasă: „nu cumva să uiţi!" provoacă o reacţie paradoxală de uitucenie, pentru că ea a devenit o traumă sufletească, un „loc bolnav" în sufletul copilului, şi acolo se produc în mod constant crize comportamentale. Copilul uită totul nu „în ciuda" tatălui, pe el îl costă prea scump: pedeapsa îl face să clacheze psihic, îi produce o reacţie morbidă. Este vorba de un caz acut, care cere intervenţie psihoterapeutică.
...Mama Asiei este foarte severă şi adeseori este nemulţumită de fiica sa - probabil că nu fără temei. Fetiţa este înclinată spre lenevie, poate să citească zile întregi o carte care o pasionează fără să audă chemările mamei, până ce aceasta nu îşi iese până la urmă din fire şi n-o sileşte să asculte. Mama este o femeie harnică, inteligentă şi energică. Ea nu poate nici măcar să conceapă ca fiica ei să crească o leneşă, o îngălată şi o împrăştiată. Nu îi era uşor să se descurce însă cu fiica sa. In fiecare zi acelaşi lucru: vine Asia de la şcoală. „Asia, scoate-ţi uniforma!", zice mama. Asia nu aude - este deja ocupată cu jucăriile. Mama ţipă, pedepseşte, ameninţă - degeaba.
Care este problema? Nu cumva fiicei îi place să-şi întărâte mama, să-şi bată joc de ea (aşa consideră mama)? Nu, Asia se teme de ea foarte tare, tremură, înţepeneşte de frică atunci când mama ţipă. Şi atunci, de ce se încăpăţânează să nu îndeplinească o cerinţă atât de simplă? Pentru că această situaţie a devenit pentru ea atât de dureroasă, legată de trăiri atât de neplăcute, de insuportabile pentru sufletul ei, încât în ea s-a format un mecanism de „apărare psihologică": atenţia fetiţei se comută involuntar, ca şi cum ar fugi de o obligaţie neplăcută. Este vorba de o reacţie paradoxală mai puţin acută, dar tot morbidă.
După doi ani, Asia a devenit de nerecunoscut: s-a făcut o fată practică, organizată; de scenele cu schimbatul hainelor uitaseră deja toţi. In familie apăruseră încă doi copii, iar Asia devenise mâna dreaptă a mamei. Dacă plânge frăţiorul iubit, dacă surioara are costumaşul ud, nu e timp de pierdut, trebuie să sară în ajutor. Fără strădanii deosebite din partea mamei - mai exact, mulţumită faptului că mama e ocupată cu altceva -, reacţiile morbide ale fetiţei au trecut, iar în locul de „mână dreaptă" a mamei şi de soră mai mare a jucat un rol binefăcător.
Pentru mulţi, cuvântul „pedeapsă" este asociat cu ideea de cruzime, neîndurare, răzbunare. De aceea, unii părinţi preferă să nu îşi pedepsească deloc copiii şi chiar să nu le interzică nimic. Astfel, părinţii lui Nelly au hotărât să-şi educe fetiţa fără pedepse până la vârsta de trei ani. Experimentul s-a dovedit a fi unul crud. Casa s-a transformat într-un adevărat infern, iar fetiţa -într-un adevărat despot.
In spatele unei concepţii aparent atractive despre educaţie se ascunde adeseori iluzia că omul este din fire bun şi că dându-i deplină libertate de manifestare părinţii ajută la deplina dezvoltare a acestei naturi. „Florile vieţii" încep însă, în urma unei asemenea atitudini, să răspândească un asemenea „parfum", încât atmosfera din casă devine de nerespirat» Iubind copiii, nu trebuie să idealizăm copilăria. Cele mai bune manifestări ale ei sunt minunate, dar e de neînţeles de unde apar în ea şi cruzimea, şi invidia, şi egoismul, şi multe alte vicii ce se disting prin caracterul lor făţiş şi naiv. Aşa cum se prezintă eul său, copilul nu este nici pe departe un înger. Ca atare, a-i da libertatea de a se dezvolta după bunul plac înseamnă nu a ajuta, ci a împiedica dezvoltarea eului autentic, spiritual; copilului îi va fi greu să penetreze prin zidul egoismului, împietririi sufleteşti şi cruzimii la care predispune natura „firească" moştenită de la strămoşii căzuţi Adam şi Eva; trebuie dusă lupta cu firea şi cu tendinţele păcătoase ale acesteia, în această luptă, pedeapsa poate să-i ajute copilului.
In exemplele pe care le-am dat mai înainte, scopul pedepsei era ca eul copilului să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor părinţilor - însă acei părinţi care năzuiesc către o educaţie spiritualizată a copiilor îşi manifestă altfel severitatea.
Mi s-a povestit despre o familie ortodoxă în care erau 11 copii. Pe vizitatori îi uimeau ordinea, buna rânduială şi liniştea din casă: copiii nu ţipau, nu se băteau, ci se jucau liniştiţi sau îşi vedeau de treaba lor. Şi la ei nu se ridica niciodată vocea. Cum au ajuns părinţii la asemenea rezultate? Ei manifestau faţă de copii dragoste şi respect, fiecare simţea importanţa şi responsabilitatea rolului său în familie. Se ajungea însă şi la pedepse. Copilul ştia că dacă întârzie la masă va rămâne flămând, că dacă va rămâne la joacă mai mult decât are voie nu va mai avea voie să iasă afară a doua zi, şi aşa mai departe.
In atare condiţii, nu mai era nevoie de „predici" şi ţipete.
Atunci când mama sau tatăl, iritaţi, îşi revarsă mânia asupra micului ştrengar, ei nu-i dau nici o învăţătură, ci doar „se manifestă", vărsându-şi nervii asupra copilului.
Micuţul poate demonta un ceas cu cele mai bune intenţii, pe când din punctul de vedere al părinţilor aceasta este o tragedie, o pagubă materială. Reacţia lor poate fi dramatică şi crudă dacă în momentul respectiv nu se vor abţine şi nu vor privi întâmplarea prin ochii copilului-„mic cercetător". Mai bine ar fi să să le ia calm caşul (sau ce a mai rămas din el) şi să-i dea micuţului un alt obiect pentru a-l cerceta şi a-l demonta, luând parte la activitatea lui. Problema este însă că lipsesc răbdarea şi stăpânirea de sine...
Roadele unor asemenea pedepse „reactive" devin viclenia, minciuna, prefăcătoria copilului. Cele mai grave urmări sunt însă ostilitatea şi agresivitatea. Acestea pot fi „vărsate" asupra jucăriilor, plantelor, animalelor, tovarăşilor de vârstă şi - mai devreme sau mai târziu - asupra părinţilor înşişi.
Majoritatea părinţilor se consideră iubitori. Ei se îngrijesc de copii, le dau tot ce este mai bun, privându-se pe sine. Copilul, mai ales dacă este unic, este adeseori idolul familiei. Aceasta este însă dragoste? Poate că micuţul este cea mai „iubită" proprietate? A-l iubi pe copil înseamnă a te pune pe tine însuţi pe locul doi, iar pe el - pe primul. Inseamnă a nu te lăsa manipulat de el, a nu-i ceda în orice privinţă: trebuie mutat asupra copilului centrul atenţiei. Doar în condiţiile unei asemenea atenţii neabătute părinţii se pot deprinde să-i înţeleagă gândurile, sentimentele, stările. Această pătrundere în lumea lăuntrică a copilului, profund diferită de lumea adultului, devine începutul comuniunii vii cu el ca individualitate aparte, irepetabilă.
Adeseori auzim: „leit taică-su", „e maică-sa bucăţică ruptă". In copil se observă însă, pe neaşteptate, ceva aparte, care îi este propriu numai lui, şi anume reflexiile individualităţii lui irepetabile. Spre a scoate în evidenţă această individualitate şi a ajuta la dezvoltarea ei ajută dragostea orientată spre lumea spirituală a copilului. Aceasta este înrudită cu talentul artistic.
O asemenea dragoste este însă severă. Severitatea este aici indispensabilă aşa cum dalta este indispensabilă sculptorului, care eliberează imaginea ce-l inspiră de ceea ce o acoperă şi nu o lasă să se arate.
Pedepsind, părinţii trebuie să dea dovadă de fermitate, de insistenţă, de fidelitate faţă de propriul cuvânt. învăţându-i pe copii să se conformeze regulilor vieţii de familie, să asculte de cei mai mari, să biruie înclinaţiile rele, să-şi îndeplinească îndatoririle conştiincios, părinţii ies în întâmpinarea conştiinţei copilului, care îl mustră pe acesta pentru fapta rea, pentru înşelăciune, pentru îndatorirea neîndeplinită şi pentru orice încălcare a rânduielii vieţii comune de familie. Astfel, pedeapsa îl educă pe copil nu doar în planul comportamentului exterior, ci îi dezvoltă ruşinea şi conştiinţa.
Pedepsindu-l pe copilul care şi-a „luat-o în cap", îl ajutăm să-şi „vină în fire". Pedeapsa este bună atunci când ea îl ajută să se oprească, să chibzuiască, să se căiască de fapta urâtă. Pe când pedeapsa care nu oferă învăţăminte nu este, în esenţa sa, pedeapsă, ci numai o reacţie de mânie, de iritare, de indignare. Adeseori, ea cade din senin asupra copilului, şi acesta nu înţelege cu ce s-a făcut vinovat: din punctul lui de vedere, în fapta sa nu este nimic rău, el nu poate privi prin prisma adulţilor. Lui i se poate ierta lucrul acesta, dar nu sunt de iertat adulţii care nu sunt în stare să se pună în locul propriului lor copil.
Interdicţiile părinţilor „reactivi" nu se exprimă neapărat prin mânie şi prin iritare. Tirania dragostei este pentru copil mai de temut decât bătăile. Şi mulţi părinţi se folosesc în mod constant de această dragoste dominatoare pentru a-şi atinge scopurile disciplinare. Iar scopurile acestea sunt de obicei contrare intereselor dezvoltării personalităţii copilului. Tirania dragostei vine cel mai des din partea mamei şi acţionează inhibitor asupra activităţii şi dezvoltării bărbăţiei la copil. Reacţia firească la aceasta - la început ascunsă - este împotrivirea, protestul, dorinţa de a „ieşi la libertate" (foarte des asemenea copii cad în diverse dependenţe psihoactive - secte, narcomanie, alcoolism, dependenţa de jocuri etc).
TAMARA FLORENSKAIA
Viata de familie, Editura Sophia
Cumpara cartea "Viata de familie"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.