Prin moartea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu îşi învederează negrăita Lui bunătate (dragoste) faţa de lume. In al doilea rând, crucea ne arată o iubire care, pentru salvarea celuilalt, nu se dă în lături de la nici o suferinţă. Dumnezeu nu ne putea da o altă dovadă mai mare de iubire, decât moartea lui lisus Hristos pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu şi Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe însuşi Fiul Său la moarte prin cruce. „Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea (Ioan 3,16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare.
Şi ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiului Său. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci să ne apropie de Sine prin dragostea cugetului nostru"
„Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „ Sfântul lui Israel", Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Măria: «Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema» (Luca 1, 35); mântuitoare, deoarece îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, «ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce», (Filipeni 2, 8). Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile , neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în «mijlocul pământului», în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-Izvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, într-o gradină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca înfrânării sau a postului în grădina Raiului."
„Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer, şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt minunate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. "
In ceea ce priveşte reprezentarea iconografică a răstignirii lui Hristos, putem spune că în primele trei secole ale artei creştine timpurii, aceasta era foarte rar pictată. Deşi unele pietre gravate de prin secolele II-III au supravieţuit, subiectul răstignirii nu apare în Catacombele din Roma şi se crede că în acea perioadă acesta era restricţionat doar la grupările eretice. Constantin I a interzis răstignirea ca metodă de execuţie, iar conducătorii Bisericii priveau răstignireacu îngrozire şi, deci, ca un subiect nepotrivit pentru o reprezentare artistică. Aflarea Sfintei Cruci de către Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin, şi dezvoltarea locului de răstignire a lui Hristos ca loc de pelerinaj, împreună cu răspândirea unor fragmente de relicve în lumea creştină, a dus la o schimbare de atitudine. Probabil în Palestina s-a dezvoltat imaginea, iar multe dintre cele mai timpurii picturi sunt în ampulele de la Monza, vase mici de metal pentru ulei sfinţit, care erau suveniruri ale pelerinilor veniţi în Ţara Sfântă, precum şi în reliefurile de fildeş din secolul V în Italia.
Astfel, multă vreme artiştii n-au îndrăznit să-L arate pe Hristos suferind pe Cruce, ci pe Dumnezeu care a izbăvit prin jertfa Sa de bunăvoie. Se spune că reprezentările Răstignirii trebuie să-şi aibă originea într-un timp foarte îndepărtat, dacă ne gândim la forma păgână a grafitelor de la Palatin (începutul sec al III-lea) şi mai ales a gemelor incrustate cu chipul lui Hristos pe Cruce (sec al II-lea şi al III-lea). Spre sfârşitul sec. al IV-lea, Prudentius, descriind într-un poem picturile murale ale unei Biserici, vorbeşte despre o scenă a Răstignirii. Găsim la British Museum o compoziţie bine dezvoltată a Răstignirii, pe un os de fildeş, din sec. al V-lea, iar în sec următor o regăsim pe uşa din lemn de chiparos a Bisericii Santa Sabina din Roma.
Incepând cu secolul al IV-lea, imaginea răstignirii apare în artă. Picturi timpurii arată pe Hristos viu şi tind să minimalizeze arătarea suferinţei, încercând să atragă atenţia asupra mesajului pozitiv al învierii şi credinţei, decât asupra realităţilor fizice ale execuţiei. De aceea, El este înfăţişat triumfător, viu, cu ochii deschişi, cu trupul drept, îmbrăcat în purpură, aşa cum îl vedem în sec al IV-lea pe capul unui relicvar de la Vatican. Această reprezentare a fost prezentă în arta apuseană până în a doua jumătate a sec al Vl-lea.
Fără să ignore faptul că „I S-a străpuns coasta" (In. 19,34) de îndată ce Şi-a dat Duhul, icoana răstignirii urmăreşte mai întâi să arate biruinţa asupra morţii în aceasta perioadă, sau cel puţin până în sec al Xl-lea, putând spune că se apropie de tipul sirian al Răstignirii aşa cum se întâlneşte de exemplu în Evangheliarul Rabula (5 86).
Un bun exemplu în acest sens este o frescă din secolul al VIII-lea pictată de un călugăr răsăritean în biserica Santa Maria-Antiqua din Roma. O excepţie face icoana tradiţională coptă, care chiar şi după sec. al Xl-lea continuă să-L arate astfel pe Cel Răstignit, totdeauna viu, cu privirea plină de compasiune şi de iubire pentru oameni.
Cu toată influenţa tradiţiei venite din Ierusalim, unde cultul Crucii ajunsese la mare dezvoltare, iconografia îl reprezintă pe Hristos gol şi ţintuit abia după anul 1000.
Incepând cu secolul al Xl-lea, Hristos apare în iconografia răsăriteană definitiv cu ochii închişi, amintind de firea Sa umană muritoare. De asemenea, trupul Său curbează în mod progresiv semnul evident al morţii Sale. Totodată, acest secol cuprinde reprezentări clasice ale Răstignirii, cum ar fi mozaicul de la Sf. Luca din Focida (Delphi), o icoană portativă în mozaic păstrată la muzeul Opera del Duomo din Florenţa, imagini care, ca la Karanlâk Kilisse şi ca în multe alte fresce din Capadocia, prezintă trupul frânt al Domnului, cu figura îndurerată, cu ochii închişi, cu rănile de la mâini, picioare şi coapsă din care sângele curge şuvoi, exprimând chipul Lui Hristos pătimind, văzut de Isaia, Hristos cel jertfit pentru noi.
Astfel, iconografia Răstignirii s-a schimbat atât în arta Răsăriteană, cât şi în cea Apuseană. Prima modificare este reprezentată de întoarcerea capului lui Hristos spre Fecioara Măria, ulterior ochii sunt închişi, iar apoi greutatea trupului se lasă pe cuie. în cele din urmă, noua iconografie este fixată: El este gol, acoperit doar cu o pânză la mij loc şi mort, cu capul aplecat, trupul nemişcat şi şiruri de sânge curgând pe pământ, în cele mai medievale reprezentări, Hristos este înconjurat doar de Fecioara îndurerată şi de Sfântul Ioan.
Incepând cu secolul XII, icoanele de obicei arată sfinte femei şi ucenici plângându-L pe Hristos cel mort, pe sutaşul Longhin care mărturiseşte pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.
In secolul XIV vedem şi pe cei doi tâlhari, mulţime de evrei şi romani, şi soldaţi care împart hainele lui Hristos. Partea vestică a Bisericii creştine a pus mai mult accent pe suferinţele fizice ale lui Hristos decât partea răsăriteană.
Dionisie din Furna îşi conformează descrierea cu noua iconografie a Răstignirii, subliniind prin cuvinte simple expresiile fizice şi vizuale ale scenei:
„ Cetate şi afară de cetate un deal şi pe el Hristos răstignit; şi pe capătul de sus al crucii, este pironit titlul ce a scris Filat, cu aceste cuvinte: «Iisus Nazarineanul, regele iudeilor» (în evreieşte, elineşte şi latineşte). Şi de o parte şi de alta a lui Hristos, răstigniţi doi tâlhari: unul de-a stânga numit Gevsta, tânăr fără barbă, cu faţa întoarsă înapoi, zice „De eşti Tu Hristosul, măntuieşte-te pe Tine şi pe noi". Iar celălalt de-a dreapta lui Hristos, (numit Dismas), cu barbă (mică) rotundă, cu cărunteţe, grăind către Hristos: «.Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!». Iar din jos, în partea dreaptă a lui Hristos, un ostaş şezând călare pe calul său, împunge cu suliţa pe Hristos, în coasta dreaptă, din care iese sânge şi apă. Şi dinapoia lui, Născătoarea de Dumnezeu, leşinată de întristare, şi celelalte femei purtătoare de mir ţinând-o, şi lângă dânsa apostolul Ioan, stând cu întristare şi avăndu-şi mâna la falcă. Şi Sfântul Longhin sutaşul, privindu-lpe Hristos şi cu mâna înălţată în sus, îl binecuvântează pe Dumnezeu. Iar în partea din stânga, iarăşi alt ostaş călare şi ţinând un burete legat în vârf la o trestie, îl apropie de gura lui Hristos. Şi aproape alţi ostaşi, cărturari şi farisei şi popor mult, unii vorbind între ei şi arătăndu-L pe Hristos, alţii căscăndu-şi gura şi privindu-L, iar alţii cu mâinile întinse, grăiesc: „Pe alţii a mântuit, iar pe sine nu se poate mântui? ". Şi trei ostaşi, şezând, împart hainele Lui; unul fiind în mijlocul lor, cu ochii închişi şi cu mâinile întinse într-o parte şi în alta, ia mâinile celorlalţi doi ostaşi. Iar din jos de cruce, o peşteră mitică şi în ea hârca luiAdam şi încă alte două oase stropite cu sângele lui Hristos, care se varsă din ranele picioarelor Lui. "
Incă din începutul descrierii lui Dionisie, se poate observa că el nu menţionează dacă Hristos are ochii închişi sau deschişi. Acest aspect, după cum am amintit mai sus, este foarte important. Conform reprezentărilor iconografice specifice picturii bizantine (răsăritene), Hristos este mort pe Cruce, cu ochii închişi şi capul aplecat spre dreapta. Iar detaliul care creează o contrapunere de sensuri, îl reprezintă aureola cu care este acoperit capul Său. Astfel, detaliul cel mai frapant este faptul că Iisus, deşi arătat în mod clar ca fiind mort, are încă strălucirea aureolei pe cap. In ciuda morţii trupului şi contrar cu anumite învăţături eretice, Dumnezeirea lui Hristos nu L-a părăsit prin moarte. Chiar şi sângerând şi mort fizic pe Cruce, Hristos este pe deplin Dumnezeu. De aceea, este greu să încadrăm ca fiind ortodoxe icoanele care îl arată pe Iisus Hristos purtând coroană de spini. Această coroană a fost făcută de prigonitorii săi şi nu se încadrează în pictura răsăriteană care urmăreşte mai degrabă arătarea dumnezeirii Sale în simplitatea expresiei.
De aceea, este important de specificat starea trupului lui Iisus în icoană. Acest lucru, Fotie îi exprimă în detaliu, ajutând pe iconar să înţeleagă mai bine sensurile importante ale fiecărui detaliu compoziţional:
„Zidurile cetăţii Ierusalim dintr-o parte a icoanei până în cealaltă, cu turnuri şi porţi, iar în afara acesteia trei cruci, iar pe acestea trei răstigniţi: Hristos în centru şi cei doi tâlhari în cele două părţi. Hristos gol, doar acoperit la nivelul mijlocului cu o învelitoare albă, mort, cu ochii închişi, cu capul înclinat spre dreapta, cu înfăţişarea chinuită. Preacuratul Său Trup este în întregime slăbit din cauza pătimirilor, cu mâinile întinse, iar cu palmele deschise, ca în rugăciune. Amintesc credincioşilor troparul care spune: "Ai întins palmele şi ai unit cele despărţite ", adică faptul caprin patima Sa a împăcat pe Dumnezeu cu omul, ca şi când ar deschide braţele Sale către toţi oamenii. Greşit şi fără evlavie Il înfăţişează unii pictori pe Hristos pe cruce răstignit cu mâinile spre cer şi cu palmele închise în pumni. Aceasta se face după imitarea picturilor care nu sunt ortodoxe”.
Astfel, Fotie detaliază cu expresii vizuale, atât locul unde a avut Răstignirea cât şi trăsăturile lui Hristos de pe Cruce, fiind în conformitate cu tradiţia iconografică de factură cretană.
Prezenţa zidurilor cetăţii Ierusalimului, nu se face doar pentru a arăta că Hristos a fost răstignit în afara cetăţii, ci şi pentru a aminti tuturor că aceia care îl vor urma pe Hristos sunt exilaţi şi pelerini în această lume. Ei nu se regăsesc ca fiind acasă în zidurile cetăţii înşelăciunii, constrângerii, egoismului şi idolatriei. Aşa cum Sfântul Pavel a scris: „ Nu avem cetate stătătoare în această viaţă"(Evrei 13, 11-14)."
De asemenea, detaliul ce priveşte palmele lui Hristos, are o semnificaţie aparte. Prin întinderea mâinilor pe cruce cu palmele deschise, Hristos îl restaurează pe Adam, care în acelaşi timp din zi (ceasul al şaselea) a întins mâinile ca să ia din pom, fructul ce i-a adus căderea.
Prin punerea în prim plan a Crucii lui Hristos, zidurile cetăţii cad în planul secund, fiind transpuse la o dimensiune redusă. Acest fapt sugerează dimensiunea cosmică a Răstignirii, conform zicerii Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine"(In. 12,32).
Dacă Dionisie trece peste detalierile ce ţin de trupul lui Hristos la scrierea de pe cruce, Fotie încă îşi concentrează descrierea pe subiectul central al icoanei, adică Hristos, incluzând şi menţiunea scrierii pe care o face Dionisie: „Iar picioarele unite, cu genunchii unul peste altul, se sprijină pe o scândură. Din preacuratele Sale picioare curge sânge, iar din coasta Sa, sânge şi apă. Deasupra capului Său se află inscripţia fixată pe crucea Sa cuvintele „împăratul slavei"şi nu I.N.R.I., aşa cum au scris cei care l-au răstignit pe Domnul, batjocorindu-L. Unii pictori contemporani, pictează preacuratele picioare ale Domnului uriul peste altul, prinse într-un singur cui, iar aceasta o fac greşit, după o anume influenţă a picturilor apusene."
Prin aceste descrieri, Fotie se înscrie în realitatea istorică a evenimentului. Astfel, Crucea romană avea în partea de jos un suppedaneum, pe care îşi punea picioarele cel răstignit, fiind bătute în cuie. Suppedaneum-ul crucifixurilor şi cel din icoanele ruseşti ale Răstignirii este de obicei oblic. Această înclinare a stinghiei de jos a Crucii, în sus, spre dreapta lui Hristos, şi în jos, la stânga Lui, capătă sens simbolic: îndreptarea tâlharului celui bun si condamnarea celui rău. Acest element al Crucii, prin dimensiunea sa extinsă, arată că Hristos nu a avut picioarele pironite într-un singur cui. Ci El a fost răstignit după obiceiul roman, care pironea mâinile şi picioare de lemn în mod distinct, pentru stabilitate.
Ideea de apune picioarele lui Hristos într-un singur cui este specifică picturii apusene. „Arta apuseană încă din perioada Renaşterii a pus aproape mereu accentul pe agonia lui Hristos. în pictură după pictură, cuiele abia susţin trupul său brutalizat şi însângerat."
„Inscripţia pe care Pilat a pus-o pe cruce este reprodusă în latină: lesus Nazarenus Rex Iudeorum. Titlul de rege indică triumful, însă triumful lui Hristos este un paradox şi o taină, pentru că a fost dobândit prin suferinţă şi moarte”. De aceea, Fotie evită această scriere şi sugerează cuvintele „împăratul slavei", arătând că deşi este în stare de suferinţă şi batjocură, Hristos biruie, ca un împărat al slavei, păcatul şi moartea.
Atât Fotie, cât şi Dionisie, continuă descrierea compoziţională a icoanei prin expresia vizuală a celor doi tâlhari răstigniţi cu Hristos. Astfel, dacă Dionisie începe pru a prezenta pe tâlharul cel necredincios, Fotie îl arată cu evlavie pe cel drept:
„Iar tâlharul cel drept, care se găseşte în dreapta Domnului, are înfăţişarea vie şi rugătoare, uitându-se spre Hristos, cu barba mică şi neagră, ca şi Hristos, şi cu o cunună de lumină în jurul capului, ca şi sfinţii, după cum acesta a zis prin pocăinţă «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.». Iar tâlharul cel rău, care este răstignit în stânga lui Hristos, are înfăţişarea stricată, cu părul răsfirat şi cu trupul răsucit, se arată ca zicând către Hristos: «Dacă eşti Tu Hristos, măntuieşte-Te pe Tine şi pe noi» (Luca 23,39). In multe icoane tâlharii nu sunt răstigniţi pe cruce, ci doar legaţi cu o coardă de mâini şi de picioare, iar tâlharul cel rău este înfăţişat înfăşurat." Ca o menţiune generală, Gertrud Schiller afirmă că pictarea celor doi tâlhari alături de Hristos în scena Răstignirii este de factură mai veche, cele mai timpurii reprezentări datând dinainte de anii 900. însă, picturile medievale şi renascentiste au pus accentul doar pe Iisus răstignit pe Cruce, excluzând prezenţa celorlalte două cruci.
De altfel, nici Teofan Cretanul nu include în pictura sa celelalte două Cruci. Se pare că atât Dionisie cât şi Fotie, prin descrierea lor, intenţionează reaşezarea elementelor mai vechi în această scenă, sugerând complexitate şi integralitate. Dacă prezenţa tâlharilor în scena Răstignirii a cunoscut perioade de inexistenţă sau excludere, evidenţa Maicii Domnului şi Sfântului loan a fost recunoscută dintotdeauna de iconografi.
Astfel, „în dreapta crucii stă Preasfânta şi alte femei împreună cu ea, care o susţin să nu cadă de durere. Iar Născătoarea de Dumnezeu plânge cu decenţă la vederea Fiului ei răstignit, şi îşi ţine mâna stângă la obraz, iar mâna dreaptă o are deschisă spre rugăciune."
Dionisie afirmă că Fecioara Măria era „leşinată de durere", iar Fotie, cu mai multă fineţe, arată doar că „plânge cu decenţă". Aceste două menţiuni sugerează deosebiri de formă, dar şi de fond, între cei doi iconografi.
Aşa cum am menţionat mai sus, iconografia apuseană a pus accentul pe revelarea fizică şi reală a pătimirilor lui Hristos, subliniind acele aspecte care ar provoca în rândul criticilor şi admiratorilor sentimente de durere, compătimire sau altele asemenea. De aceea, menţiunea lui Dionisie referitoare la leşinul Maicii Domnului, în multe picturi apusene, o găsim ca fiind reală şi înfăptuită în cel mai flagrant mod. Astfel, leşinul Fecioarei a fost o idee dezvoltată în Apus în Evul Mediu, bazată pe menţiunile din textele evangheliei apocrife Acta Pilati. Deşi această scenă era populară în arta şi literatura medievală târzie, ea nu era menţionată în Evangheliile canonice, devenind controversată, iar din secolul XVI fiind înlăturată de numeroşi conducători ai bisericilor.
Leşinul poate fi plasat în episodul în care Hristos îşi poartă Crucea spre Răstignire, ca în Via Dolorosa din Ierusalim, însă este cel mai des întâlnit în Răstignirea lui Hristos. Jumătate din picturile păstrate ale Răstignirii, realizate între 1300 şi 1500, cuprind şi leşinul Fecioarei.
Această scenă este arătată în artă uneori înainte de secolul XII, ea devenind populară la mijlocul secolului XIII. Pe la 1308, calea pelerinajului numit Drumul Crucii includea o biserică iniţial dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, însă cunoscută ca situl unde a leşinat Fecioara; în 1350, ghidurile menţionau o biserică a Sfintei Măria de Spasimo, care ulterior a fost transformată în locuinţă. Cartea foarte populară Meditaţii la Viaţa lui Hristos, de pe la 1300, menţionează trei momente ale pătimirilor în care Fecioara Măria a leşinat, în secolul XV, munţii sacri italieni includeau şi temple care comemorau leşinul şi o sărbătoare neoficială era celebrată de mulţi, în special de franciscani, iar Vaticanul a fost-rugat să o recunoască oficial.
Cert este faptul că deşi identificarea Fecioarei Măria cu Mater Dolorosa - o iconografie care se centrează pe prezenţa Maicii Domnului la piciorul crucii ca o mamă suferindă- era în creştere în timpul Evului Mediu, importanţa monarhică a Fecioarei Măria a rămas centrală în iconografia ei. In studiul său excepţional referitor la leşinul Fecioarei Măria la piciorul crucii, Amy Neff arată „imagini care, încă dinainte de secolul XIII, o prezentau pe Măria stând în picioare la baza crucii. Gesturile ei arată durerea, însă sunt reţinute; curajul şi credinţa ei statornică sunt subliniate prin poziţia ei de neclintit". Astfel, Neff arată cum acest tip de iconografie serveşte la sublinierea importanţei statutului maiestos al Măriei, chiar dacă este în legătură cu durerea sa maternă. Aceasta se găsea la Fecioara Măria, însă cu siguranţă exista şi puterea caracterului feminin şi stoicismul. Artistul era cel care putea modela multitudinea de sensuri de regăsit la Fecioara Măria.
Aceste cercetări ne atestă faptul că orice menţiune iconografică, fie ea cât de restrânsă, are o importanţă deosebită. De aceea, sugestia făcută de Dionisie referitor la postura Maicii Domnului contravine atât referatului biblic, cât şi tradiţiei bizantine, ortodoxe. în schimb, descrierea lui Fotie vine în conformitate atât cu iconografia bizantină, cât şi cu cea anterioară perioadei de înflorire a tematicii leşinului Fecioarei Măria.
Asemănările descrierilor celor doi iconografi par să se contureze din ce în ce mai mult în ceea ce priveşte scena Răstignirii Domnului. Astfel, Fotie, după ce arată că „în stânga Sfintei Cruci stă îndurerat Sfântul Ioan, iubitul ucenic al Domnului, tânăr, cu părul închis la culoare, cu capul înclinat şi cu înfăţişarea îndurerată, ţinându-şi mâna dreaptă la obraz, iar mâna stângă lăsăndu-o în jos, trece la descrierea sutaşului Longhin: „ In spatele Sfântului Ioan se pictează un ostaş, în armură ostăşească, având mâna dreaptă în semn de binecuvântare ridicată spre Hristos, iar în mâna stângă ţinând o suliţă ascuţită. El se înfăţişează ca fiind bărbat tânăr, cu barbă neagră rotundă, având capul acoperit cu un mandilion şi întors cu credinţă către Hristos,astfel încât să strige: «Cu adevărat, Omul acesta drept a fost» (Le. 23, 47). Are, de asemenea, cunună de lumină pe cap. Şi Dionisie, în puţine cuvinte, îl descrie pe sutaşul Longhin: „Şi Sfântul Longhin sutaşul, privindu-L pe Hristos şi cu mâna înălţată în sus, îl binecuvântează pe Dumnezeu"
Prezenţa şi descrierea sutaşului Longhin în iconografie datează de prin secolul XII. In perioada gotică se dezvoltă narative picturale mai elaborate, incluzând pe lângă sutaşul Longhin, care împunge cu suliţa coasta lui Hristos, iar sângele şi apa ţâşnesc din aceasta, numeroase personaje noi cum ar fi Măria Magdalena, mai mulţi ucenici, femei mironosiţe stând în spatele Maicii Domnului, soldaţi care de obicei includ un ofiţer călare, îngeri pe cer. Aceste picturi încep să apară în secolul XII şi devin populare cu secolul XIII, în special acolo unde spaţiul permite asemenea reprezentări.
Prezenţa craniului luiAdam la picioarele crucii lui Hristos este amintită atât de Dionsie, care afirmă că „ din jos de cruce, o peşteră mitică şi în ea hârca lui Adam şi încă alte două oase stropite cu sângele lui Hristos, care se varsă din ranele picioarelor Lui", cât şi de Fotie: „ Crucea este înfiptă deasupra unui munte, care are în partea de jos o mică grotă, iar înăuntrul ei se arată craniul luiAdam şi două oase, deasupra cărora cade sânge din piciorul lui Hristos, însemnând că neamul omenesc s-a eliberat din robie şi din moarte prin cinstitul sânge al lui Hristos"
„Golgota, locul răstignirii dinafară zidurilor Ierusalimului, înseamnă „locul craniului" (căpăţănii). Tradiţia spune că acolo unde Adam. a fost îngropat, acolo a fost răstignit Hristos. Sensul teologic este acela că Hristos este noul Adam care, prin moartea sape lemnul crucii, ne-a salvat pe noi din păcatul pe care Adam şi Eva l-au comis sub pomul cunoştinţei din Rai. Piatra din jurul craniului este crăpată, pentru că, aşa cum relatează Evanghelia, când Hristos a murit, a avut loc un cutremur."
La finalul descrierii sale, Fotie menţionează anumite critici adresate acelor pictori care, prin mulţimea personajelor şi a descrierii ce sugerează grandiosul în scena Răstignirii, se despart de tradiţia ortodoxă, fiind mai apropiaţi de cea apuseană. El spune că: „Unii pictori înfăţişează şi alte persoane cum ar fi ostaşi cu cai, mulţime de evrei, cărturari şi farisei ş.a. Toată această înfăţişare credem că este exagerată, având menirea să înlăture din icoana Răstignirii simplitatea pe care o are, aceasta fiind specificul aghiografiei ortodoxe. Ai putea să pictezi doar ostaşii care îi dau lui Hristos oţet să bea, iarăşi numai dacă ai spaţiu, nestricând frumoasa arătare a icoanei"
Prin aceste afirmaţii, Fotie include şi sugestiile iconografice ale lui Dionisie din Furna, pe care îl aminteşte la începutul lucrării sale, acesta din urmă menţionând referitor la scena Răstignirii prezenţa unui număr mare de personaje: „Şi aproape alţi ostaşi, cărturari şi farisei şi popor mult, unii vorbind întrei ei şi arătându-L pe Hristos, alţii căscându-şi gura şiprivindu-l, iar alţii cu mâinile întinse, grăiesc: «Pe alţii a mântuit, iar pe sine nu se poate mântui?»"
Preot Daniel Coriu
Traditie bizantina si influente apusene in Erminie, Editura Agnos
Cumpara cartea "Traditie bizantina si influente apusene in Erminie"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.