Urmarea firească a harului curăţitor este harul luminător. Harul sporeşte în funcţie de curăţia şi receptivitatea fiecărui suflet. Harul făptuirii, adică harul curăţitor, este urmat de harul luminător. Acesta este al doilea stadiu.

Părinţii au împărţit în trei vrednicii viaţa duhovnicească. „Harul făptuirii este reprezentat ca strălucirea stelelor, iar al iluminării, ca luna plină, în timp ce harul desăvârşitor al vederii, ca strălucirea soarelui la amiază traversând orizontul"78

Omul ia lumina cunoştinţei din lucrare. Căci făptuirea este oarbă şi iluminarea sunt ochii prin care mintea vede acelea pe care nu le vedea mai întâi. Când nevoitorul este bine instruit prin harul făptuirii, şi cade şi se ridică de multe ori, acestuia îi urmează iluminarea şi omul vede lucrurile aşa cum sunt, după firea lor, fără raţionamente omeneşti.

Este foarte importantă această distincţie dintre harul curăţitor şi cel luminător, pe care ne-o prezintă atât de simplu şi clar Cuviosul Iosif, cel experimentat întru acestea. Scrie în legătură cu aceasta: „Aşadar acum (nevoitorul) are lampă şi ochi şi vede altfel lucrurile. Şi mai întâi era harul făptuirii, dar acum a luat har înzecit. Acum mintea s-a făcut cer. Vede departe. Are o cuprindere mai mare decât cea dintâi. Acum nu îi lipseşte vederea. A aflat tronul pe care şade împăratul."79

Când mintea se luminează, atunci se scufundă într-o pace şi mare linişte, care se întind în tot trupul şi este foarte greu să fie scoasă din această stare. Din această stare mintea este răpită, fără nici o strădanie, spre contemplaţie: Această stare „vine singură şi răpeşte mintea spre vedere. Şi atunci mintea se face simplă şi devine alta. Se luminează şi toate sunt deschise în ea. Se umple de înţelepciune şi ca un fiu stăpâneşte cele ale Tatălui său. Descoperă că este nimic, pământ, dar şi fiu al împăratului. Nimic nu are, dar toate le stăpâneşte, se umple de cuvântarea de Dumnezeu" 80

Cuviosul Iosif povesteşte următoarele ucenicului său de pe atunci Iosif - iar acum mult respectatul Gheron Iosif Vatopedinul - cum se luminează mintea şi vede departe, şi toate îi sunt deschise: „Stăteam aici la fereastră în genunchi în zdrenţele mele şi spuneam rugăciunea. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea în lucrarea rugăciunii, când harul dumnezeiesc lucrează cu iluminarea lui, lumina s-a mărit mai mult şi mintea mea a început să se lărgească şi să prisosească într-atât cât toate mi-au devenit deja luminoase şi vedeam toată partea locului nostru, de la Katunakia până la mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu şi nimic nu-mi era nearătat şi necunoscut.

Iar lumina nu era ca cea naturală pe care o dă soarele sau cea artificială pe care o fac oamenii. Era o lumină minunată, albă, imaterială, care nu era numai exterioară ca cea naturală care permite celor ce au ochi să vadă în exterior. Acea lumină se află şi în interiorul omului, o simte ca pe propria lui răsuflare, îl umple ca hrană şi respiraţie, îl uşurează de greutatea lui firească şi îl transformă astfel încât să nu ştie dacă are trup, sau greutate, sau vreo îngrădire.

Atunci l-am văzut pe părintele Atanasie că venea spre noi pe drumul mănăstirii Sfântului Pavel încărcat cu traista lui cea mare. Am rămas urmărindu-l până ce a venit aici. Vedeam toate mişcările lui: unde stătea să se odihnească sau sprijinea încărcătura lui, la izvorul Sfintei Ana, la moară unde se opri ca să bea apă, până ce a ajuns la poarta noastră, a luat cheia, a deschis, a intrat înăuntru, a venit înaintea mea şi mi-a pus metanie. Ce este însă aceea care v-a produs mirarea?"81

Concluzia Cuviosului Iosif în legătură cu lumina minţii este aceasta: „Când mintea omului se curăţeşte şi se luminează, atunci, în afară de iluminarea proprie, primeşte pe deasupra şi iluminarea harului dumnezeiesc, astfel că acesta poate rămâne permanent în ea, drept care o răpeşte spre contemplări şi vederi, după cum ştie şi cunoaşte acesta."82

Mulţi Părinţi trezvitori au aceeaşi părere despre această temă. Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Cei care cercetează neîncetat sfântul şi slăvitul nume al Domnului Iisus în adâncul inimii lor, aceştia pot câteodată să vadă şi lumina minţii lor. Căci numele Domnului, repetat de cuget cu stăruinţă, pârjoleşte toată necurăţia care acoperă sufletul.

Şi aceasta sufletul o simte cu intensitate, de vreme ce «Dumnezeu este foc mistuitor» (Lev. 4, 24)."83 Mintea curată are posibilitatea să vadă lumina ei firească pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. De aceea explică iarăşi Sfântul Diadoh: „Nu trebuie să se îndoiască nimeni că, atunci când mintea începe să primească deseori energia luminii dumnezeieşti, devine în întregime transparentă, astfel că ea însăşi vede lumina ei cea bogată. Aceasta se petrece când puterea sufletului biruieşte patimile şi stăpâneşte asupra lor" 84

Aceeaşi părere are şi Sfântul Isaac Sirul: „în vremea rugăciunii, când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou al harului, atunci vede curăţia ei proprie, asemănându-se cu culoarea cerului, care a fost numită locul lui Dumnezeu de sfatul bătrânilor fiilor lui Israel"85

Această lumină, despre care vorbim acum, nu este lumina necreată, ci ea este însuşirea firească a minţii care s-a curăţat de patimi. Aceasta este realitatea şi acest lucru este adeverit şi de Cuviosul Sofronie în cartea lui despre Sfântul Siluan Athonitul: „Sălăşluind în legea dezgolirii de tot ce este văzut sau gândit, mintea gustă o dulceaţă aparte şi odihnă şi, dacă atunci se întoarce spre sine, poate să simtă ceva asemănător luminii; aceasta nu este lumina necreată a dumnezeirii, ci însuşirea firească a minţii zidită după chipul primei Minţi, adică a lui Dumnezeu".86

Din cele de mai sus se poate conchide că mintea care s-a curăţat prin rugăciunea înţelegătoare şi prin asceză vede cu simţul sufletului lumina ei firească. Cuviosul Iosif şi stareţul Efrem simt vrednici continuatori ai acestei preafrumoase experienţe trezvitoare şi se exprimă cu aceleaşi cuvinte pe care le-au folosit şi Părinţii din vechime.

Poate că se va pune întrebarea: Cum de au sfinţii aceeaşi părere despre lucrurile duhovniceşti, cu toate că au trăit în vremuri diferite? Răspunsul este unul singur: Unul este izvorul care înştiinţează fără greşeală pe toţi sfinţii, harul Preasfântului Duh. Şi când cineva devine părtaş al harului Sfântului Duh nu este în pericol de-a se rătăci, căci exprimă acestea pe care mintea le-a învăţat de la înţelepciunea Sfântului Duh; şi cunoaşte că nimic nu este al ei şi se smereşte, pentru a fi în siguranţă.

Cuviosul Iosif spune că mintea, care a primit curăţia, poartă al ei „vechi veşmânt", după cum îl denumeşte. Acest vechi veşmânt este lumina firească ce acoperea goliciunea strămoşilor în Rai. Şi când prin neascultare l-a pierdut, atunci au văzut goliciunea lor proprie. In altă parte acest vechi veşmânt îl simte ca pe un nor luminos, care îl umbreşte şi îl acoperă: „Iar dacă se roagă are simţirea unui nor luminos, care uneori îl umbreşte şi îl acoperă."87 Alteori mintea devine în întregime lumină: „Astfel, mintea se face cu totul lumină, cu totul agerime. Vede curăţia sufletului. Vede ghimpii. Rabdă ispitele. Se înmulţeşte harul."88

In acelaşi fel va descrie această stare şi stareţul Efrem: „Când rugăciunea se lucrează, mintea se face atât de curată, atât de luminată, atât de puternică, ia astfel de aripi, încât se înalţă foarte sus; şi se întâlneşte cu Dumnezeu, cu toate harurile Lui. Mintea se face atunci atât de receptivă la darurile duhovniceşti, încât spune: «Ce vedere să aleg?»."89

In concluzie, se poate spune mai întâi că Părinţii trezvitori sunt cu toţii de acord că cei care lucrează rugăciunea minţii „pot vedea uneori lumina minţii lor". Aceasta se petrece într-adevăr, căci atunci când mintea se eliberează de închipuiri, şi de forme, şi de gânduri necurate, care ies la suprafaţă din patimile sufletului, vede lumina ei firească, curată, creată de la început, strălucind potrivit curăţiei şi receptivităţii sufletului, sub energiile necreate ale Sfântului Duh.

In al doilea rând, nu trebuie să se nevoiască nimeni cu nădejdea că va vedea această lumină, ca să nu afle satana sufletul predispus spre acest lucru şi să-l ducă în rătăcire.

Sarcina noastră este să cultivăm virtuţile, să lucrăm rugăciunea minţii, ca să dobândim curăţia şi să ne străduim să ajungem la deplinătatea dragostei pentru Dumnezeu, adică să-L iubim pe El „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul" (Mt. 22, 37).

MONAHUL MARCEL KARAKALINUL

Fragment din cartea "EXPERIENŢELE DUHOVNICEŞTI ALE SF. IOSIF ISIHASTUL", Editura Sophia

Cumpara cartea "EXPERIENŢELE DUHOVNICEŞTI ALE SF. IOSIF ISIHASTUL"

Note:

78Ibidem, p. 195.
79Ibidem, p. 71.

80Ibidem, p. 76.
81 Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastu, Sf. Mănăstire Vatoped, Sfântul Munte, 2001, p. 138.
82Ibidem, p. 139.
83 Sf. Diadoh al Foticeii, Filocalia, voi. I. p. 59.
84 Ibidem, p. 297.
85 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul al LXXXII-lea, PGB VIII B, Ed. To Byzantion, Tesalonic, 1991, p. 122.
86 Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Sf. Mănăstire a Sfântului Ioan Botezătorul-Essex, Anglia, p. 189.
87 Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii ale experienţei monahale, Ed. Sf. Mănăstiri Filoteou, Sfântul Munte, 1992, p. 353.
88Ibidem.
89 Stareţul Efrem, Poveţe ale Părinţilor, Ed. Sf. Mănăstiri Filoteou, Sfântul Munte, p. 120.
 

• Lumina dumnezeiasca
  Publicat in : Cunoasterea
• Fata in fata cu Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Icoana - locul intalnirii
  Publicat in : Editoriale
• Lumina vederii si vederea Luminii
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: