Viaţa noastră ia formă sub înrâuri rea traumelor. Tot ce trăim reprezintă pierderile pe care fie le-am preschimbat în viaţă, fie au devenit iadul nostru. Întreaga viaţă înseamnă lupta de a preface întunericul în lumină. De a lua haosul materiei neprelucrate a sufletului nostru, cel plin de pierderi şi traume, şi, prin harul lui Dumnezeu, de a-i da formă şi frumuseţe. Acesta este pariul vieţii noastre: cum să transfigurăm iadul în Rai; cum trauma să se prefacă în minune; cum rana să devină viaţă.
„Am putea defini trauma psihică drept un fapt negativ, atât de zgudui tor încât nu-l putem pricepe, schimba sau depăşi. Totuşi - şi aceasta e latura sa insidioasă - nu putem nici măcar să ne amintim cu exactitate cum s-a întâmplat, nici să o analizăm şi să-i înţelegem consecinţele. S-a întipărit în noi, dar rămâne ascunsă şi nu ni se descoperă decât prin simptome şi dureri. Ne schimbă felul în care percepem realitatea fără să ne avertizeze în privinţa funcţiilor sale subterane”1.
Trauma psihică are loc cu precădere la vârsta copilăriei. E simplu de ce. Deoarece copilul este o alcătuire în potenţă a imaginii de sine, despre ceilalţi şi lume.
„Aşadar, în mod necesar, copiii se bazează într‑o mare măsură pe părinţi care adesea nu sunt suficient de maturi, răbdători sau echilibraţi. De exemplu, pentru un copil poate fi traumatizant faptul că mama - fără să vrea - cade într‑o stare de depresie adâncă nu mult după naştere. De asemenea, poate fi traumatizantă şi expunerea la
violenţa sau furia unui părinte.
Întrucât cea mai largă categorie de traume psihice este şi cea mai «nevinovată», un copil poate suferi o traumă psihică şi din pricina a ceea ce psihologii numesc «neglijare», ceea ce înseamnă că la un stadiu important al vieţii sale (la vârsta dintre 0 şi 5 ani, şi mai ales în primele 18 luni), copilul nu a primit îngrijire, ajutor, mângâiere sau, ca să folosim un termen mai general, dar mai semnificativ, iubire”2.
Desigur, faptul că trauma ia naştere cu precădere la vârsta fragedă a prunciei şi copilăriei nu înseamnă că întotdeauna e pricinuită de părinţii noştri sau că este exclus să apară din pricina unor alte persoane ori în alte etape de vârstă. Aşadar, oricine poate suferi o traumă psihică din pricina unei persoane sau situaţii şi în orice etapă a vieţii sale, dar mai ales la vârsta prunciei şi a copilăriei.
Este important, spre a înţelege mai deplin modul în care trauma ia naştere înăuntrul nostru, că: 1) nu ne amintim întotdeauna momentul apariţiei traumei, şi 2) nu e atât de simplu sau uşor să recunoască cineva că în spatele unor comportamente disfuncţionale se ascunde o experienţă traumatică.
Putem afirma că nu există om fără traumă. Ca fiinţe, cu toţii suntem traumatizaţi. Aceasta nu e nici acuză, nici reproş, ci un adevăr existenţial. Suntem făpturi create şi supuse stricăciunii. Nu suntem dumnezei, murim. Nici perfecţi nu suntem, facem greşeli. Perfecţiunea aparţine numai lui Dumnezeu, Care este necreat şi izvorul vieţii.
Nu există viaţă omenească care să nu însumeze pierderi. Însăşi naşterea noastră este o pierdere a unei lumi onirice: este un doliu. Pierdem ceva pentru a întâlni altceva nou. Moare o realitate (a vieţii intrauterine) spre a se intra într‑un univers nou. Mai târziu, ca prunci, trăim noi pierderi, cu simţământul dominant că în cele din urmă nu suntem un singur trup cu mama proprie şi - evident - nici nu avem o dorinţă comună. Suntem deosebiţi.
Aceasta e trauma - pierderea unităţii şi stării de fericire; a unui „întreg” ce s‑a făcut praf şi pulbere; a unei lumi pe care mi‑au fragmentat‑o. În cele din urmă, nu sunt una
cu mama, ci deosebit de ea. Cum voi supravieţui?, Cine sunt?, De ce exist?
Aceste întrebări şi postulate neformu‑late verbal dau naştere angoasei, fricii şi incertitudinii. Dacă nu li se va da răspuns mulţumită prezenţei grijulii a mamei şi mai apoi a tatălui, se prefac în experienţe traumatice, pe care suntem chemaţi să le înfruntăm pe parcursul întregii vieţi. De‑a lungul vieţii, vom trăi multe refulări şi pierderi. Când vom înţelege că mama noastră are un alt bărbat (pe tatăl nostru), şi tatăl, o altă femeie (pe mama noastră), când vom intra în universul şcolar, plin de alteritate, lupte şi antagonisme.
Odată cu adolescenţa şi pierderea copilăriei, cu trupul care se transformă, apoi cu îndrăgostirea şi tensiunile ei şi multe alte pagini de viaţă, pline de bucurie şi tristeţe, râs şi lacrimi, şi destule alte contradicţii traumatice.
Ceea ce trebuie să ne preocupe de‑a lungul întregii vieţi este cum trauma se poate preface în minune, cum pierderea va deveni viaţă, în ce chip vom preface rana în creaţie, lumină, bucurie, eros, iubire. Nu asta fac artele? În sens profund arta nu e oare încercarea omului de a ieşi din iadul său? De a da lumină, culoare, sunet traumelor sale?
Aceasta este şi sfinţenia - cea mai mare artă a vieţii: prefacerea unei răni capitale în întâlnirea cu Dumnezeu. Până astăzi, în viaţa mea n‑am citit, nici n‑am auzit, nici n‑am văzut un artist fără răni, terapeut fără traume şi sfânt fără cruce. Întreaga viaţă priveşte pierderile noastre - metamorfozate sau refulate.
Aşadar, eu simt că aici stă ascuns Dumnezeu - în trauma noastră. Căci e o minune că o făptură neputincioasă, ca omul, cu atâtea eşecuri şi refulări, pierderi şi răni, îşi poate replămădi materialul din care e făcut. Ce putere se află în el, îngăduindu‑i să prefacă bezna în lumină? Însuşi Dumnezeu.
El este Cel Ce lucrează în noi, prefăcând întunericul în lumină, stricăciunea în veşnicie.
Dacă există ceva care să vădească faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu, că avem în noi, ca făpturi, suflarea Sa, acel ceva este faptul că putem, în ciuda tuturor traumelor sufleteşti, să ne împotrivim întunericului şi iadului. Lumea aceasta poartă o suferinţă incredibilă. Dar şi multe bucurii. Să fim totuşi sinceri! Suferinţa te face să uiţi. Mii de ceasuri se risipesc într‑o clipă de suferinţă. Ca şi cum durerea ni s‑ar părea a fi un lucru nou. Ca şi cum ceva s‑ar împotrivi durerii şi morţii. Acest lucru îl exprimă şi Sfântul Ioan Hrisostom: „Ne‑am născut pentru veşnicie şi nu ne împăcăm cu moartea”.
Unul dintre multele elemente care vădeşte că Dumnezeu se află în noi, că avem profund în existenţa noastră urmele paşilor Săi din grădina Edenului, este şi puterea de a preschimba întunericul în lumină.
Fireşte, nu întotdeauna, nu în toate etapele vieţii noastre şi, evident, nu toţi oamenii şi nu în acelaşi timp. Unii reuşesc mai mult decât alţii să facă loc schimbării în viaţa lor. Acesta‑i un adevăr pe care‑l cunoaştem cu toţii. Fiindcă există universuri psihice mai traumatizate şi mai rănite decât altele.
Nu ne începem toţi oamenii cu aceleaşi resurse lăuntrice călătoria în viaţă. Unii au o zestre genetică superioară ori părinţi mai buni. Au primit înrâuriri, mai multe şi pozitive, de la mediul în care au trăit şi datorită educaţiei primite ș.a.m.d.. Totuşi, Dumnezeu nu lasă vieţuirea nici unui om fără mărturia Sa. Le dă tuturor prilejuri şi şanse de vindecare în multe şi felurite chipuri.
E o taină minunată şi măreaţă să vezi oameni ale căror trăiri traumatice duceau spre descompunerea sufletească, să stăruie în viaţă, lumină, optimism şi frumuseţe. Trăiesc, luptă, visează, creează, râd, îi luminează şi pe ceilalţi. Când afli despre viaţa acestor oameni, nu poţi decât striga: „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Cum atâtea traume şi răni, refulări şi trădări, chinuri şi eşecuri au devenit cu toate lumină? Cum au devenit sfinţenie şi Rai? Aceasta e o minune. Este Dumnezeu Însuşi, Care trăieşte în noi.
Deja îmbătrânesc, trec încet‑încet de cealaltă parte a muntelui vieţii. Încep să cobor pantele acestui munte uneori pe picioarele mele, alteori de‑a berbeleacul. Nu mă impresionează minunile ce „se bat în piept”, apar la televizor şi colindă prin bazarurile show‑rilor religioase. Adevărata minune se petrece în sufletele oamenilor. Mistic şi mirabil. Poate că nu mai e nevoie de un alt argument al existenţei lui Dumnezeu în afara unui om care şi‑a preschimbat viaţa, deşi mirosea a iad, prin harul lui Dumnezeu în Rai.
La întrebarea dacă crezi în existenţa lui Dumnezeu, să nu te pierzi în cuvinte şi tâlcuiri - nici măcar nu e nevoie de ele -, ci arată‑li‑l doar pe omul acela care s‑a ridicat deasupra rănilor sale, nelăsând „de ce‑urile” să‑i distrugă viaţa.
Pr. Haralambos Papadopoulos
Fragment din cartea “Când traumele se prefac în minuni”, Editura Sophia
Cumpara cartea "Când traumele se prefac în minuni"
Note:
1 https://www.theschooloflife.com/article/tra‑
uma‑and‑how‑to‑overcome‑it/?%2F&fbclid=I
wAR2hJ5UT5CggIl24uD70K‑dz_AtjiR0G5z2ol‑
zW5p1QnqNBkKXbOAkR2tSo
2 https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A‑
% 2 F%2F www.theschoolofli fe.com%2Far ti‑
cle %2Ftrauma‑and‑how‑to‑overcome‑it%2
F%2F%3F%252F%26fbclid%3DIwAR0OtK‑
8 H q E L 5 D C 1 6 e G 1 x J Z k a e h Z P ‑ 0 b W y j k t U 6 ‑
U v x 1 9 Z n O q w o 4 l d 6 e 8 t i J g & h = AT 0 3 M r V Z ‑
d _ 7 8 c J 8 O 5 S I B o j W h e _ 4 1 K l N G c ‑ j R h M 0 Q ‑
G9Y0vDcLK_PavySxrrw3T90JTIhNFylOzkdliycu
PIZqc0llscZB_u‑Si4nsTJfiX6MY8TyGpOQ_0jPkah
yFVSULTnulIg
-
Minunile se fac in cooperare
Publicat in : Predici de duminica -
Minunile Sfintei Parascheva
Publicat in : Sfanta Cuvioasa Parascheva -
Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.