Părintele duhovnicesc si Harul deosebirii (dreapta socotinţă)
Cele spuse cu privire la întrebuinţarea sfintelor canoane pun în lumină Harul deosebirii (dreapta socotinţă), una dintre cele mai mari harisme cu care trebuie să fie împodobit Părintele duhovnicesc.
Sfântul Evanghelist Ioan îi povăţuieşte pe creştini în epistola sa sobornicească: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu" (I Ioan 4:1). Feluritele duhuri trebuie cercate, pentru a vedea dacă sunt de la diavol sau de la îngerii slujitori ai lui Dumnezeu, dacă sunt drăceşti sau dumnezeieşti. A deosebi energiile zidite de cele nezidite, pe cele omeneşti de cele dumnezeieşti, şi iarăşi, pe cele drăceşti de cele dumnezeieşti, reprezintă însăşi lucrarea teologiei ortodoxe. Teologul văzător, care se învredniceşte de vederea lui Dumnezeu în Ipostasul Cuvântului, poate face deosebirea între cele ce vin de la Dumnezeu şi cele ce vin de la diavol. Prin urmare, teolog este cel care deosebeşte duhurile, şi care face, totodată, o diagnosticare corectă a bolilor de natură duhovnicească, trupească, psihologică, neurologică sau care ţin de înrâuririle diavoleşti.
Sfântul Ioan Scărarul cercetează în amănunt cele despre dreapta socotinţă (deosebire, discernământ), împărţind-o în trei stadii: dreapta socotinţă a celor începători, a celor de pe treapta din mijloc şi a celor desăvârşiţi. In cei începători dreapta socotinţă [„puterea de a deosebi"] este „cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi", adică dreapta cunoaştere a propriului sine. în cei de pe treapta din mijloc este „simţirea înţelegătoare care deosebeşte fără greşeală binele propriu-zis de binele natural şi de cel potrivnic", adică simţul lăuntric ce deosebeşte în chip neînşelat adevăratul bine de binele firesc şi de răul potrivnic lor. In cei desăvârşiţi, deosebirea este „cunoştinţa sălăşluită [în ei] prin luminarea dumnezeiască", aşadar cunoaşterea dobândită prin luminarea lui Dumnezeu ce străluceşte în chip desăvârşit toate cele care pentru ceilalţi rămân întunecate.
Iar în linii generale Sfântul Ioan scrie că deosebirea este „cunoaşterea sigură a voii dumnezeieşti în orice timp şi loc, şi lucru", care petrece în cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu graiul. „Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată".
Părintele duhovnicesc trebuie să dea dovadă de dreaptă socotinţă, care constă în punerea unui diagnostic corect şi în aplicarea unei terapii potrivite omului bolnav, de vreme ce sfintele canoane au tocmai această viziune a vindecării, fără a urma unei mentalităţi justiţiare.
Este grăitor faptul că Părinţii adunaţi la Sinodul V-VI Ecumenic, rânduind epitimii pentru felurite păcate, în scopul tămăduirii creştinilor, în cel de pe urmă canon (102) întăresc în chip lămurit care este rostul acestor epitimii şi în ce fel trebuie ele întrebuinţate de către un Părinte duhovnicesc împodobit cu dreapta socotinţă. Redăm mai jos întregul canon, pe care îl socotim a fi de mare însemnătate:
„Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doctoricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie.
Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva
suferinţei (patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cel care nu primeşte asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasilie".
Vedem în chip limpede din cuprinsul acestui canon că păcatul este boală, întoarcerea de la păcat către Dumnezeu este „therapia", vindecare [în trad. rom.: „întoarcere, restabilire" - n. trad.], clericii se îndeletnicesc cu această ştiinţă doctoricească prin lucrarea Sfântului Duh, iar epitimiile sunt doctorii ce tămăduiesc rănile păcatului. Dreapta socotinţă a Părintelui duhovnicesc este de mare trebuinţă în slujirea sa de doctor al sufletelor. Un duhovnic lipsit de darul deosebirii le poate pricinui credincioşilor o mare vătămare sufletească, de multe ori cu urmări de neîndreptat pentru amândouă părţile. Desigur, unde există frica lui Dumnezeu şi rugăciune, însuşi Domnul plineşte lipsurile. Se poate întâmpla însă ca cei ce se mărturisesc unor duhovnici lipsiţi de dreapta socotinţă să aibă mult de suferit în viaţa lor duhovnicească.
Prezentăm mai jos, foarte pe scurt, câteva aspecte grăitoare care pun mai bine în lumină această virtute a dreptei socotinţe cu care trebuie să fie împodobit Părintele duhovnicesc.
In primul rând, Părintele duhovnicesc trebuie să-şi cunoască în chip lămurit atribuţiile care i-au fost încredinţate de Episcop şi să nu ia asupra sa îndatoriri ce îi revin acestuia. Cu alte cuvinte, în virtutea vredniciei de Părinte duhovnicesc cu care a fost învestit de către Episcop, nu i se cade să se amestece în chestiuni bisericeşti de ordin administrativ, nu are autoritatea de a-i afurisi pe credincioşi ori de a aduce îndreptare hotărârilor luate de alţi Părinţi duhovniceşti, toate acestea ţinând de atribuţiile Episcopului.
In al doilea rând, Părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma cunoaşterii stării duhovniceşti a oamenilor pentru care va da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Spunem aceasta deoarece starea fiecărui creştin diferă de la caz la caz, întocmai ca şi în privinţa bolilor trupeşti. Primul lucru pe care trebuie să-l facă un doctor ce poartă grijă de trup este să pună diagnosticul bolii, să stabilească ce cauze au condus la apariţia acesteia, spre a putea aplica apoi tratamentul potrivit. Este o harismă cerută şi în cazul Părintelui duhovnicesc.
De asemenea, Părintele nu trebuie să-şi călăuzească fiul duhovnicesc cu învăţături şi îndemnuri înalte, câtă vreme, judecând după starea sa duhovnicească, el însuşi se află la o măsură foarte mică. Nici să-l povăţuiască a urma un chip al petrecerii căruia acesta nu îi poată face faţă. De altfel, este învederat faptul că cele pe care le-au plinit şi le plinesc sfinţii sunt vrednice de uimire, dar nu sunt toate potrivite a fi urmate de către toţi.
In al treilea rând, Părintele duhovnicesc trebuie să poată face deosebirea între bolile de natură duhovnicească, psihologic-neurologică şi trupească. Spunem aceasta deoarece unele boli sunt duhovniceşti, pricinuite de pierderea Harului lui Dumnezeu şi a lucrării patimilor, altele sunt cauzate de unele probleme psihologice sau neurologice, altele sunt urmarea unor disfuncţii ale trupului, sub forma anomaliilor somatice, în vreme ce altele ţin de spectrul înrâuririlor diavoleşti. Părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma deosebirii, astfel încât să nu pună o boală psihologică sau neurologică pe seama unei lucrări demonice, nici să nu socotească a fi totuna demonizarea şi bolile psihice etc. Cu privire la aceasta, Părinţii duhovniceşti lipsiţi de harisma deosebirii săvârşesc greşeli deosebit de grave, cu urmări cumplite pentru credincioşi.
In al patrulea rând, Părintele duhovnicesc trebuie să aibă dreaptă socotinţă pentru a înţelege deosebirea dintre tămăduirea duhovnicească a omului prin Taina Spovedaniei şi ajutorul oferit prin sfătuire (consiliere). Mulţi cercetează Părinţi duhovniceşti pentru a afla folos din sfaturile pe care le primesc de la aceştia. Alţii caută povăţuirea lor duhovnicească pentru a se izbăvi de patimi. De asemenea, unii vin să se mărturisească dorind să afle un Stareţ, un povăţuitor duhovnicesc (Gheronda), în vreme ce alţii caută un simplu preot înaintea căruia să-şi spovedească păcatele, nu un Părinte duhovnicesc. Aşadar, Părintele duhovnicesc trebuie să ţină seama de toate aceste aspecte
de mare fineţe şi să se poarte faţă de ucenici ca atare. Nu înseamnă, fireşte, că va juca rolul Stareţului, care pretinde ascultare oarbă, când cel ce i se mărturiseşte nu îi dă acest drept, nici nu-l va sili pe ucenic, în numele ascultării, să pună toate cele întreprinse de el în societate şi în familie în slujba satisfacerii propriilor dorinţe.
In al cincilea rând, Părintele duhovnicesc trebuie să facă deosebirea între slujirea duhovnicească şi propriile dorinţe. Aceasta înseamnă că este chemat să îşi ajute duhovniceşte ucenicii, fără a-i încurca în iţele patimilor şi năzuinţelor sale. Lucru valabil, de altfel, şi cu privire la administrarea unei afaceri. O bună administrare cere să nu se amestece drepturile personale cu cele legale ale omului. Astfel, duhovnicii care se slujesc de Taina Mărturisirii pentru a câştiga ucenici, pentru a se îmbogăţi, a dobândi autoritate pe plan social şi influenţă în vederea alegerilor la nivel local şi naţional, ori pentru a avea la îndemână o armă puternică pe care să o poată îndrepta împotriva Episcopului lor, sunt Părinţi duhovniceşti lipsiţi de dreapta socotinţă.
In al şaselea rând, purtarea Părintelui duhovnicesc faţă de credincioşi trebuie să fie potrivită cu anii vârstei lor trupeşti şi cu profesia pe care o deţin în societate. Nu se poate purta la fel faţă de cei tineri, de cei de vârstă mijlocie şi de cei bătrâni, nici nu poate aplica aceleaşi criterii de judecată atât celor ce trăiesc în societăţi multiculturale, cât şi celor din sânul societăţilor omogene cultural. Nu se cade, totodată, să pună asupra fiilor săi duhovniceşti poveri cu anevoie de purtat.
In al şaptelea rând, Părintele duhovnicesc nu trebuie să intervină în chestiuni mai presus de competenţa şi de chemarea sa, care constă în a-l călăuzi pe om de la robia duhovnicească la libertate, de la chip la asemănare, de la curăţire la luminare şi îndumnezeire sau, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, de la filosofia practică la contemplaţia naturală şi teologia tainică (mistică). Cu alte cuvinte, Părintele duhovnicesc nu trebuie să treacă drept doctor al trupului, inginer, arhitect, negustor, întreprinzător etc., ci să-şi împlinească propria lucrare şi slujire, arătând deopotrivă respect celor de altă profesiune, pe care nu este chemat să-i înlocuiască.
In al optulea rând, Părintele duhovnicesc trebuie să aibă un desăvârşit respect faţă de libertatea celui care i se mărturiseşte, chiar dacă acesta îi dă de bunăvoie dreptul de a dispune de ea. Cu alte cuvinte, cel ce se apropie de Taina Mărturisirii încercat de îndoieli psihologice şi existenţiale, se află într-o astfel de stare, încât se dăruieşte cu totul pe sine Părintelui duhovnicesc şi arată bunăvoinţă în a primi orice cuvânt venit din partea sa. Un bun Părinte duhovnicesc, dăruit cu dreapta socotinţă, nu va profita de aceasta. Şi când ucenicul i se predă cu totul pe sine, în chip liber, se va purta faţă de el cu multă bunăcuviinţă, fără a-i călca în picioare libertatea, îi va arăta respect şi îl va ajuta să-şi afle şinele cel bun. Părintele duhovnicesc urmăreşte ca omul să afle tămăduirea; de îndată ce o dobândeşte, îl lasă liber să zboare. Aşa cum roţile ajută avionul să aterizeze, după care se strâng, nemaifiind de trebuinţă, tot astfel stau lucrurile şi cu ascultarea creştinului faţă de Părintele său duhovnicesc. Are trebuinţă de el pentru a ateriza, mai apoi însă va putea zbura liber.
Aceste opt puncte arată hotarele între care trebuie să se mişte dreapta socotinţă a Părintelui duhovnicesc. Ca unul care s-a izbăvit el însuşi de orice legătură exterioară sau lăuntrică, îi ajută şi pe ceilalţi să se slobozească, la rândul lor, de legături, respectându-le libertatea şi mărginindu-se la lucrarea sa duhovnicească, care constă în tămăduirea credincioşilor.
Aşa cum am arătat şi în cele de mai sus, este de la sine înţeles faptul că dreapta socotinţă nu reprezintă în chip simplu o harismă omenească, antropocentrică, ce aduce laolaltă lucrarea raţiunii şi experienţa socială, ci o harismă a Preasfântului Duh, dăruită celui ce se împărtăşeşte, la diferite măsuri, de energia nezidită a lui Dumnezeu.
In genere, harisma dreptei socotinţe presupune cunoaşterea de către Părintele duhovnicesc a lucrării sale de căpătâi. Potrivit întregii Tradiţii a Dumnezeieştilor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, lucrarea Părintelui duhovnicesc constă în a-i ajuta pe credincioşi să se facă părtaşi Tainei Crucii şi învierii lui Hristos. Această împărtăşire este, în fapt, desăvârşita ascultare a omului de voia lui Dumnezeu, împreuna sa răstignire şi înviere cu Hristos, ce se vădeşte prin transfigurarea tuturor energiilor sale sufleteşti şi trupeşti, astfel încât acestea să lucreze după fire şi mai presus de fire.
Omul care nu ascultă de voia lui Dumnezeu este numit în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor „vrăjmaş" al lui Dumnezeu (Romani 5:10, Romani 8:6-7, Filipeni 3:18, Coloseni 1:21, Iacov 4:4), nu în înţelesul că Dumnezeu Se poartă faţă de oameni cu vrăjmăşie, ci că omul, ca unul ce primeşte de bunăvoie sfaturile diavolului, nu mai este ascultător faţă de Dumnezeu şi I se face vrăjmaş, pierzând părtăşia cu El. Aşadar, lucrarea Părintelui duhovnicesc constă în a-l ajuta pe credincios ca prin Harul dumnezeiesc*şi prin propria străduinţă să înceteze a mai fi vrăjmaş al lui Dumnezeu şi să I se facă Acestuia prieten (Ioan 15:14-15), urcând pe treptele desăvârşirii duhovniceşti. Aceasta înseamnă să devină din vrăjmaş al lui Dumnezeu, rob al Lui, care Ii împlineşte voia de frica muncilor din iad, apoi năimit, următor al voii Sale spre primirea răsplătirii în Rai, iar mai pe urmă prieten al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să lucreze voia dumnezeiască din iubire pentru El, iubire care, fireşte, nu are
nici un interes ascuns. Şi cum desăvârşirea nu cunoaşte hotar, făcându-se prieten al lui Hristos, creştinul păşeşte pe calea „desăvârşirii fără sfârşit (nedesăvârşite)
Toată această cale a naşterii din nou a omului, care este strâns legată de împărtăşirea sa cu Hristos înainte de ieşirea sufletului din trup, este înfăţişată în Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan ca trăire a învierii celei dintâi: „Aceasta este învierea cea dintâi" (Apocalipsa 20:5). Şi, desigur, după învierea cu trupul, omul născut din nou va trece prin cea de a doua înviere. Invierea cea dintâi este asemuită logodnei duhovniceşti, în vreme ce cea de a doua închipuie nunta duhovnicească.
In chip firesc, această cale a creştinului către cea dintâi şi cea de a doua înviere este opusă morţii celei dintâi şi celei de a doua. Moartea cea dintâi reprezintă ruperea legăturii cu Hristos, înainte de ieşirea sufletului, iar moartea cea de a doua înseamnă împărtăşirea de energia lui Dumnezeu ca iad, după cea de A Doua Venire a lui Hristos şi Judecata de Apoi. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: „Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (Apocalipsa 2:11). De altfel, osândirea cea de pe urmă a diavolului şi a prietenilor lui este numită într-un alt loc din Apocalipsa lui Ioan „moartea cea de doua”: „Aceasta e moartea cea de a doua” (Apocalipsa 20:14), iar în alt loc:
„(...) care este moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).
Prin urmare, putem trage concluzia că Părintele duhovnicesc, împodobit fiind cu Harul deosebirii duhovniceşti, cunoaşte în chip lămurit faptul că lucrarea sa de căpetenie este de a-şi ajuta fiii duhovniceşti să trăiască învierea cea dintâi încă din această viată si să scape de moartea cea dintâi, astfel încât, după cea de A Doua Venire a lui Hristos, să se împărtăşească de învierea cea de a doua şi să se izbăvească de moartea cea de a doua. Aceasta înseamnă că omul credincios, creştinul, se schimbă treptat din rob în năimit, iar apoi în fiu după Har al lui Dumnezeu. Intreaga lucrare a Părintelui duhovnicesc trebuie să aibă această viziune a mântuirii credincioşilor.
Fragment din cartea "Isihie si teologie. Calea tamaduirii omului in Biserica Ortodoxa", Editura Sophia
Cumpara cartea "Isihie si teologie. Calea tamaduirii omului in Biserica Ortodoxa"
.jpg)
-
Harul deosebirii celor zidite de cele nezidite
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.