A murit golania din crestin o data cu descoperirea Adevarului. A murit inhibitia fata de Viata o data cu descoperirea Luminii. A murit intunericul anxietatii o data cu descoperirea Pacii. A inviat sufletul din deznadejde. A inviat inima din necredinta. A inviat Hristos, iar crestinul a fost eliberat din iad.
Faptele bune ale unui crestin nu trebuie muzeificate, ci valorificate catre cei suferinzi. Nu exista credinta fara compasiune fata de saraci. Nu etaleaza crestinul virtuti potentiale, ci le exteriorizeaza filantropic. Nu se vaita crestinul ca nu are decat un posmag, ci il imparte cu vecinul. Nu viseaza croaziere scumpe, ci se dedica voluntariatului pentru Hristos. Nu cauta aici rasplata, ci o asteapta inmilionit de la Hristos, in Cer.
Un crestin isi da foc patimilor. Le mistuie. Ura o face cenusa, rautatea o preschimba in har. Singur nu poate, decat cu ajutorul divinitatii. Si se va mantui dreptul, asa, ca prin foc. Va renunta crestinul la focul placerilor, pentru a scapa de focul iadului. Crestinul are o credinta de foc, nu o palpaiala, dar evita patimile inflacarate. Nu se joaca cu focul, nu glumeste despre eternitatea sufletului. Nu ii judeca pe pacatosi, ci copiaza pe sfinti. Pentru a primi focul iubirii lor si a scapa din flacarile suferintei. Despatimirea nu se poate face fara smerenie.
Canoanele Parintilor induhovniciti nu pot fi imblanzite. Ma feresc de termenul actualizate, pentru ca nu sunt perimate. Daca Vasile cel Mare, sfantul milei crestine, sau sfintii apostoli, prietenii Mirelui, au fost inspirati de Duhul Sfant in promulgarea canoanelor, nu poate veni nici un popa Tanda sa mute o iota. Traditia are valoare de Scriptura. Duhul e infailibil. Crestinii trebuie sa se schimbe, nu inspiratia divina, neschimbabila si absoluta. Am vrea un crestinism mai confortabil, dar nu putem parasi kerygma apostolica si linia Sfintilor Parinti.
Un crestin reuseste sa infurie jumatate din miliardele globului daca e consecvent in credinta sa, pentru ca atrage ispita miilor de legiuni ale intunericului. Dar Hristos va invinge prin El. Binele nu invinge doar in basme, ci in Scriptura. Si, mai ales, in viata noastra: avem credinta ca vom scapa de raul iadului.
In vechime, bisericile erau in case. Din cauza persecutiilor, crestinii se rugau in catacombe si in casele lor. Dar viata lor sfintea casa. Acum, biserica a devenit o casa, spune Vasile cel Mare, nu mai intram cu sfiala Aici. In spatiul sacru intram in genunchi. De aceea bisericile vechi au usile de la intrare joase, nu pentru ca strabunicii erau pigmei. Icoanele se pun la o inaltime medie, nici prea jos, nici prea sus, pentru a nu putea fi profanate facil, dar si pentru a ne ridica privirea catre inaltimile ceresti. In Biserica Slavei ne rugam pendru dobandirea Raiului iubirii. Nu vom mai fi vesnic nemultumiti de orice, ci impacati cu Cerul si cu fiii oamenilor.
Cerul ne finanteaza garsoniera de pe pajistea din preajma Raiului. Ratele sunt credinta si faptele bune. Sa nu ramanem datornici Celui ce a platit creditul pacatelor in locul nostru, a suferit pentru noi. Multumim, Doamne, pentru Jertfa Ta mantuitoare. Rau platnicii vor fi evacuati silit si aruncati in Gheena (groapa de gunoi a Ierusalimului), unde focul arde mizeria.
Gripa ateismului se extinde repede. Daca Veliar a incercat secole sa ii minta pe oameni ca Deus nu exista, acum isi neaga propria sa existenta. Astfel, a nascocit erezia ca nu exista pacat, vina, pocainta, pedeapsa. Deci, poti face ce vrei, o mare capcana. Doamne al cerului si al pamantului, da-ne pacea Ta, pentru a putea respinge minciunile frumos ambalate.
Dumitru Paduraru ne aminteste de rolul unui parinte crestin: Copiilor sa le oferim ceea ce este bun si de folos pentru o temeinica dezvoltare a personalitatii lor. Orice parinte responsabil trebuie sa se ingrijeasca de sanatatea lor, de educatia lor, de ocrotirea lor. Pe langa toate acestea, un copil are nevoie de Dumnezeu, de invataturile Domnului Iisus Hristos. Un copil este un suflet in formare, iar in acest suflet Mantuitorul trebuie sa aiba locul Sau bine stabilit si respectat.
Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii. Sufletul care constientizeaza ca este vesnic incepe sa fie intelept. Cine nu are intelepciune sa o ceara de la Dumnezeu, spune C. Olinici. Cererea se face intru credinta, fara indoiala. Credinta matura si statornica il arata pe om a fi intelept. Nu abilitatea de a juca prin valurile marii este intelepciune, ci puterea de a le infrunta si de a trece peste ele.
"Strainei" i se adreseaza Vali Balcan: "Inca ma intreb ce cautai la ora aia tarzie pe acea strada a sfarșitului! Nu plangeai ca sa ințeleg durerea, nu radeai ca sa ințeleg fericirea, nu dansai ca sa ințeleg umanul, nu vorbeai ca sa ințeleg litera. Repetai la nesfarșit acea poezie, de parca ar fi trebuit ca eu sa o memorez. De fapt, nu cumva asta era singura calea pentru a te cunoaște? Insa nu am memorat-o, de parca era un text imposibil… Dar tu, tu, de ce tot repetai la nesfarșit același text, fara sa ma lași sa-l ințeleg?" Sublim...
Un crestin se roaga asemeni Sf. Ioan de Kronstadt: Iti dau multumita, Doamne, din toata inima mea, si ma rog tie: daruieste-mi sa-mi amintesc mereu cum am aparut din nimic, neputintele copilariei mele, osteneala cu care am fost crescut, neamul de rand din care ma trag, ca intotdeauna sa ma smeresc si sa fiu plin de evlavie inaintea Ta.
Frumoase cu adevarat mai pot fi binecuvantarile Sf. Nicolae Velimirovici: "Binecuvanteaza-i pe vrajmasii mei, Doamne. Eu insumi ii binecuvantez si nu ii blestem. Ei, mai degraba decat mine, au marturisit pacatele mele dinaintea lumii. Ei m-au pedepsit, de cate ori cand am pregetat sa o fac eu insumi. Ei m-au chinuit, de cate ori cand am incercat sa scap chinurilor. Ei m-au ocarat, de cate ori cand m-am lingusit in sine-mi. Ei au scuipat asupra-mi, de cate ori cand m-am umplut de mandrie. Binecuvanteaza-i pe vrajmasii mei, Doamne. Eu insumi ii binecuvantez si nu ii blestem.
De cate ori m-am facut intelept, ei mi-au zis nebun. De cate ori m-am ridicat intru marire, m-au batjocorit precum un pitic. De cate ori am vrut sa conduc oamenii, m-au impins in spate. De cate ori m-am grabit spre a ma imbogati, m-au impiedicat cu o mana de fier. De cate ori am crezut ca voi dormi in pace, m-au trezit din adormire. De cate ori am incercat sa zidesc o casa spre o viata lunga si linistita, au daramat-o si m-au alungat.
Cu adevarat, vrajmasii m-au indepartat de la fata lumii si mi-au intins mainile catre poala vesmantului tau. Binecuvanteaza-i pe vrajmasii mei, Doamne. Eu insumi ii binecuvantez si nu ii blestem. Binecuvanteaza-i si ii sporeste; inmulteste-i si fa-i pe ei si mai inversunati impotriva mea: pentru ca fuga mea catre Tine sa nu aiba intoarcere; pentru ca toata nadejdea mea in oameni sa se imprastie precum panza de paianjen; pentru ca linistea desavarsita sa inceapa a domni in sufletul meu; pentru ca inima mea sa ajunga mormant celor doi gemeni ticalosi, mandria si mania; pentru ca sa pot chivernisi toata comoara mea cea cereasca; ah, pentru ca sa pot odata sa ma slobozesc din inselarea de sine, care m-a prins in ingrozitoarele mreje ale vietii celei neadevarate.
Vrajmasii m-au invatat sa cunosc ceea ce putini altii mai cunosc, ca cineva nu are alti vrajmasi in lume decat pe sine. Cineva isi uraste vrajmasii doar atunci cand nu isi da seama ca nu-i sunt vrajmasi, ci prieteni nemilosi. Cu adevarat, greu imi este a spune cine mi-a facut mai mult bine si cine mi-a facut mai mult rau, in lume: prietenii sau vrajmasii. Prin urmare, binecuvanteaza-i, Doamne, atat pe prieteni, cat si pe vrajmasi. Un rob isi blesteama vrajmasii, caci nu pricepe. Dar un fiu ii binecuvanteaza, pentru ca el pricepe. Caci un fiu cunoaste ca vrajmasii sai nu ii pot atinge viata. Prin urmare, el paseste slobod in randul lor si se roaga Domnului pentru ei".
Iar celor in suferinta, Jean-Claude Larchet le transmite un mesaj de speranta: "Voia Mantuitorului este ca suferinta sa piara si oamenii sa nu mai sufere; altfel spus, voia Lui este ca firea omeneasca sa fie izbavita de-a pururi de durere si reintoarsa la starea sa dintai, din Rai. Lucrul acesta l-a savarsit cu adevarat, in chip deplin in propria Sa persoana; pentru oameni, ramane o potentialitate; si numai la sfarsitul veacurilor, la invierea cea de obste, firea omeneasca va castiga acest nou mod de fiintare, primit aievea in persoana lui Hristos. Pentru cei uniti cu El, intrarea in Imparatie va insemna sfarsitul pentru totdeauna al suferintei trupesti si sufletesti. Hristos a daruit insa pregustarea acelei preafericite stari tamaduind in chip minunat suferintele celor care, in vremea vietii Sale pamantesti, veneau la El sa-i afle izbavirea; si pana in ziua de azi, El nu Inceteaza sa savareasca asemenea minuni".
"Cu adevarat Iisus a fost frumos", ne spune Silvestru Danila:
"Cum ai gustat viata de om, Dumnezeule!
Nasc revarsari de lumina peste oameni
ca peste inimile fara de trup
ale arhanghelilor.
Negraibile fapturi arzatoare se bucura
deopotriva cu pastori neadormiti.
Glas de prunc a luat Cuvintul
si pui de Fecioara S-a facut
Fiul imparatului.
Trei intelepti mai erau in lume;
si-au dat intilnire in unghiul cu raze
sa spuna deodata: "intre morti viata
si intru intuneric lumina
Te-ai pogorit, Raspunsule al istoriei!"
Cel ce ai imbracat cerul nesfirsit
in el insusi ca pe-un cort
imbraca-l pe om cu catapeteasma Ta
tesuta-n stele-naripate
in lumina."
Mihaela Puscas, aprinde o "Candela in vara":
"Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea vesnica!
Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea tainica!
Daruieste-mi, Doamne, iubirea cea pasnica!
Daruieste-mi, Doamne, iubirea mintuitoare!
Daruieste-mi, Doamne, iubirea ocrotitoare!
Daruieste-mi, Doamne, candoare!
Daruieste-mi, Doamne, vigoare!
Te caut din vesnicie,
cutreieri ca vintul
si numele se resimte,
pe unde treci, rostire.
Unde esti? Ochii mei mijesc a rodire. Treci.
Adie briza virtutii Tale pe timpla fierbinte,
racoare de roua pe buza arsa presara.
Ca o tacere cu brate si trunchiuri in seara,
o raza invinsa in palma intinsa-o candela in vara."
Poezia crestina a lui Claudiu Komartin e numita sugativa a durerii:
"Cam pe atunci, tot incaierindu-se si rinjind,
imi sopteau:
nu-ti mai face atitea griji, batrine, am trecut
prin incercari si mai grele. Esti palid, tremuri
ca varga, sa-ti mai turnam un pahar. Linisteste-te,
ai slabit foarte mult in ultima vreme.
ingenuncheaza. tine miinile la vedere. Fii smerit.
Ca deja ne da tircoale ziua-n care infirmitatile
noastre, frate, or sa-si gaseasca un rost mai bun
pe lumea asta. Noi am scos cit am putut din ele,
ne-am infruptat pe saturate, nu-i vorba,
ca acu'' parca-s si mai satule ca inainte.
Fara norocul asta n-am fi ajuns oameni cu stare
vreodata.
Nuuu, nimeni n-ar fi batut un cui
in scindurile noastre nenorocite. si-atunci, ce cruce,
ce cruce-ai mai fi purtat in spate, peste Golgota
de-atitia ani?"
Sa nu facem bani din orice, ci mai bine corturi si o credinta convingatoare.
Marius Matei
Marius Matei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.