Motivele instrainarii de Hristos

Motivele instrainarii de Hristos Mareste imaginea.

Care pot fi motivele pentru care omenirea s-a înstrăinat de Iisus Hristos? Motivul principal nu poate să fie necredinţa, căci aceia care s-au înstrăinat de Hristos nu sunt neapărat necredincioşi. Problema este că Iisus Hristos nu e Dumnezeul general, nu este precum ceilalţi dumnezei. Fiind ne-experiaţi, depărtaţi şi informi, toţi ceilalţi „Dumnezei” (Allah, Jahwe etc.) nu impun decât o credinţă generală, accesibilă şi foarte fezabilă. Fiind persoană istorică şi experiată faţă către faţă, Iisus Hristos este Dumnezeul de care nu scapi şi care impune omului o măsură absolută. Hristos este un fel de alter-ego al fiecărui om, oglinda neiertătoare care te judecă şi-ţi impune.

Aşadar, primul motiv pentru care omul vrea să scape de Iisus Hristos ni se pare pretenţia grozavă sau presiunea mare pe care o pune Hristos - ca măsură exemplară şi obligatorie - pe fiecare om. Faţă de oferta împlinirii absolute, a lui Hristos, omul preferă comoditatea unei măsuri mai mici, fezabilă, uşoară şi plăcută.

Al doilea motiv al înstrăinării ni se pare acela al neînţelegerii condiţiei umane, respectiv a condiţiei istorice păcătoase. Dacă alţi „dumnezei” îl mântuiesc pe om dincolo, Iisus Hristos este Mântuitorul aici. Omul modern sau postmodern nu mai are însă nevoie de „Mântuitor”, căci nu mai simte nevoia de mântuire. El nu mai simte şi nu mai recunoaşte condiţia istorică umană ca decădere sau păcat, ca nefirească, deficitară sau bolnavă, ci naturală şi chiar bună. El se simte bine în pielea lui, cu limitele, poftele şi bolile lui, a învăţat să-şi fie autosuficient şi să se iubească pe sine, aşa cum îi spun toţi psihologii de astăzi. El a învăţat că viaţa fără patimi sau sănătatea fără nici o boală este insipidă şi plicticoasă, a prins plăcerea viciului şi a bolii şi se distrează cu frenezie nebună în aşteptarea morţii care, oricum, ne va lua pe toţi. Or, e greu să-l vindeci pe bolnavul care nu vrea să-şi recunoască boala, fuge de spital şi nu vrea să fie pacient. Dacă ţine să se sinucidă, niciun sinucigaş nu poate fi împiedicat şi niciun bolnav nu poate fi vindecat cu de-a sila. Prima condiţie pentru vindecare e înţelegerea bolii, iar prima condiţie pentru mântuire e înţelegerea păcatului. Intrucât nu mai recunoaşte niciun păcat şi nicio vină, omul contemporan nu vrea să audă nici de mântuire, nici de Mântuitor.

Al treilea motiv, legat de al doilea, este autosuficienţa, independenţa sau mândria omului. Omul contemporan n-are nevoie de mântuire, pentru că nu vrea să depindă de cineva ci vrea să fie independent, să nu datoreze nimănui nimic, să-şi facă singur viaţa şi să reuşească totul singur, nu să fie „câştigat la belciuge”. Or, problema mântuirii realizate de Iisus Hristos este într-adevăr faptul că jertfa Lui n-a fost generală sau simbolică, ci reală şi adresată precis fiecărui om, că „ne-a câştigat la belciuge”. Cei care nu acceptă dependenţa sau recunoştinţa faţă de acest Sacrificiu pentru ei nu înţeleg însă că această dependenţă nu este decât dependenţa de iubire, că orice iubire te face dependent de ea, că nu poţi avea de-a face cu iubirea decât ca dependenţă şi recunoştinţă. Oricine vrea iubire trebuie să accepte dependenţa şi recunoştinţa, altfel n-o va avea niciodată. Până la urmă, refuzul acestei dependenţe şi recunoştinţe nu este decât refuzul iubirii, incapacitatea sau reaua-voinţă de a iubi şi a fi iubit.

Al patrulea motiv pentru care oamenii se înstrăinează de Hristos poate fi acela că n-au înţeles înălţimea învăţăturii sau n-au putut împlini poruncile ei. Deşi pare o explicaţie minoră sau comodă, ea este foarte plauzibilă, pentru că omul rămâne totuşi o fiinţă religioasă şi nu renunţă uşor la credinţă. Majoritatea oamenilor rămân cu o credinţă, dar preferă o credinţă comodă, ne-presantă, care să-i lase „să-şi trăiască” viaţa de aici, cu pasiunile, poftele şi plăcerile ei. Intrucât Hristos e prea pretenţios, atunci preferăm să-L trecem mai în spate, în fundalul vieţii noastre. Filosoful şi teologul danez Soren Kierkegaard e convins de acest lucru şi declară că „adevăratul motiv pentru care omul se scandalizează de creştinism este că acesta e foarte înalt, că măsura sa nu este măsura omului, că vrea să facă din om ceva atât de extraordinar încât să nu poată fi acceptat de mintea omenească”. Faţă de aceste justificări, nouă ni se pare că, într-adevăr, unii creştini se pot scuza că n-au înţeles înălţimea doctrinei sau n-au putut împlini poruncile ei, dar nimeni nu se poate scuza că n-a auzit glasul iubirii, glasul Lui. Căci glasul lui Iisus Hristos nu este numai glasul adevărului sau glasul învăţăturii, ci mai ales glasul Iubirii. Nimeni nu recunoaşte că este incapabil de iubire sau de prietenie. Or, dacă este capabil de prietenie, atunci este capabil şi de prietenia cu Iisus Hristos. Iar dacă n-a ajuns la prietenia cu El, înseamnă că n-a cunoscut prietenia, pentru că a evitat sau neglijat pe singurul Prieten sacrificial şi absolut. Iisus Hristos este însăşi Iubirea şi prietenia: de aceea, cei înstrăinaţi n-au scuză şi toţi sunt vinovaţi.

Al cincilea motiv al înstrăinării este teama de a pierde confortul, tihna şi odihna, dacă îl lăsăm pe Hristos să intre în viaţa noastră şi să ne impună gravitatea şi greutatea poruncilor Sale: „dacă venirea Lui va însemna sfârşitul a toată acea tihnă, rânduială pe care cu atâta osteneală am clădit-o şi o clădim? Dacă El ne va cere să luăm în serios viaţa ... Dacă Domnul va face praf şi pulbere toată rânduiala care ne este atât de dragă ...?”. Trebuie să recunoaştem că instinctul de conservare este irepresibil iar confortul şi siguranţa sunt esenţiale acestui instinct. Nu poţi să condamni pe nimeni pentru că vrea să trăiască şi să aibă siguranţa vieţii lui. Or, legea credinţei sau legea lui Hristos vrea să depăşească acest instinct de conservare (sau egoismul) şi ne cere „să ne lepădăm” de noi înşine. E greu şi e mult până învaţă omul să se autodepăşească, să se dăruiască şi să trăiască nu pentru sine ci pentru alţii. De aceea, prietenia lui Hristos nu se câştigă odată, ci mereu; se poate pierde
repede şi se recâştigă greu. Legea iubirii sau a prieteniei e absolută: dă totul şi cere totul.

Al şaselea motiv este frica de suferinţă şi de sacrificiu. Iubirea, prietenia sau dăruirea înseamnă asumarea pericolului, a riscului sau suferinţei. Iisus Hristos însuşi este exemplul convingător în acest sens: „în acceptarea suferinţei... El este obiectul fără apărare al exemplului şi neînfrântei voinţe de a se păstra în ordinea încrederii şi a iubirii”523. Iubirea implică nu numai încredere şi dăruire ci şi asumarea riscului, şi chiar a suferinţei şi sacrificiului. In iubire nu există jumătăţi de măsură: nu iubeşti pe jumătate, nu iubeşti limitat. Or, dacă te-ai decis pentru iubire, atunci te-ai aruncat în vâltoarea riscului, a suferinţei şi chiar a sacrificiului. Nimeni n-a dovedit mai bine acest lucru ca Iisus Hristos. Fără a fi atins încă de risc sau pericol, El a anunţat deja că este Păstorul cel bun care îşi pune viaţa pentru oile Sale şi este decis să-şi dea viaţa pentru prietenii Săi, căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).

Iubirea sau prietenia este un risc sau o vulnerabilitate care poate însemna orice. Ea poate să fie numai ruşine sau dezonoare, dar poate ajunge la excludere şi suferinţă. Cine nu e pregătit de ce-i mai rău, nu e pregătit de iubire. Ruşinea, dezonoarea sau excluderea sunt numai primele riscuri. Iisus Hristos este insuportabil, pentru că este unicul care a îndrăznit să precizeze chipul iubirii: Crucea.

Oamenii fug de Iisus Hristos pentru că fug de Cruce, pentru că nu vor să accepte că numai în Cruce este iubirea autentică şi totală, că numele Iubirii este Crucea. O iubire care nu se crucifică (adică nu se sacrifică) nu e iubire. Numai sacrificiul autentifică şi validează iubirea. Oricât s-ar încerca încadrarea sau înţelegerea lui Iisus Hristos în istoria credinţei şi a omenirii, trebuie să recunoaştem că semnul Lui unic şi distinctiv este Crucea, ca semn al iubirii mântuitoare şi nu al simplului sacrificiu: „în toată istoria culturilor şi religiilor umane nu există un eveniment asemănător; precum acest semn al chinului mortal al lui Iisus”. De fapt, cine vrea să intre în iubire trebuie să ştie că intră nu numai în pericol şi suferinţă, ci chiar în moarte: dacă ai intrat în iubire, ai murit faţă de viaţa trecută, ca să treci în altă viaţă. Este un salt mortal, şi nu oricine e pregătit să-l facă.

In sfârşit, al şaptelea motiv al înstrăinării de Hristos este chiar frica de iubire, ca reţinere faţă de celălalt, ca frică de responsabilitate. Gabriel Marcel afirmă că „a-i spune cuiva că-l iubeşti înseamnă a-i spune: «Tu nu vei muri niciodată!»”. Dar ce înseamnă această promisiune, această pretenţie? Cum poţi să promiţi că-i asiguri viaţa? Ni se pare limpede că aici e vorba de garantarea vieţii ca asumare a responsabilităţii pentru celălalt, de responsabilitate ca esenţă a iubirii. Nu e posibil niciun fel de iubire sau prietenie fără un minim angajament. Or, omul vrea să fie total liber, să nu depindă de nimic, să nu fie dator sau obligat la nimic.

De aceea, el se achită grabnic de orice datorie, ca să nu fie dator, şi nu vrea să înţeleagă că iubirea este o veşnică datorie şi dependenţă, şi nu există fericire mai mare decât aceea de a rămâne mereu „dator” prin „datoria” iubirii. A scăpa de orice datorie înseamnă de fapt a scăpa de iubire. Dar instinctul de conservare sau egoismul este fiinţial, şi „nimeni nu vrea să îi spună altuia: eşti de-al meu, îmi eşti apropiat, pur şi simplu fiindcă eşti om şi eşti aproapele meu”. Prima reacţie a unui om faţă de un necunoscut este cea de prudenţă sau de rezervă, dacă nu chiar de închidere sau respingere, presupunând în orice necunoscut un potenţial risc sau pericol. Căci, într-adevăr, aşa şi este: deschiderea sau acceptarea celuilalt este deja acceptarea unei minime responsabilităţi.

Or, nimic nu e mai greu decât libertatea sau responsabilitatea: mi-e greu să-mi asum responsabilitatea şi pentru mine, cum să mi-o mai iau şi pentru tine?! Pentru că nu înţelegem că asumarea responsabilităţii pentru celălalt înseamnă deja purtarea mai uşoară a responsabilităţii pentru noi înşine: „oricine se smereşte pe sine, se va înălţa!”. Oricât ar fi de greu, experienţa ne poate învăţa că celălalt e nu numai riscul ci şi şansa noastră. Fără el, adică fără iubire, poţi căpăta siguranţa şi comoditatea, dar ratezi sigur deplinătatea şi minunea, adică iubirea. Nu există iubire de unul singur ci numai în doi: mai presus de orice risc, celălalt e unica ta şansă.

George Remete

Fragment din cartea "Iisus Hristos, Iubirea tradata. Vol. I - Dumnezeul tradat", Editura Paideia

Cumpara cartea "Iisus Hristos, Iubirea tradata. Vol. I - Dumnezeul tradat"

 

19 Noiembrie 2019

Vizualizari: 1057

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

instrainarea de hristos

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE