- Acum la noi în ţară oamenii trăiesc foarte modest, mulţi sub pragul sărăciei. Ce i-ar putea susţine în aceste momente? Există primejdia unei răzvrătiri necruţătoare şi lipsite de sens, mulţi oameni au ajuns să se înrăiascâ, să fie foarte înverşunaţi. Ce ar fi de spus?

- Ştiţi, eu am crescut într-o familie săracă, într-o perioadă când nu aveam nici măcar o biserică. Schimbam ceva printr-o cameră şi din ea făceam locul unde venea Dumnezeu la noi, locul unde îl puteam întâlni pe Dumnezeu, Care cobora acolo unde eram noi. Am trăit atât de modest, încât, de pildă la metocul Sfinţilor Trei Ierarhi, unde eu am crescut sub povăţuirea părintelui Atanasie, dar mai cu seamă sub acoperământul rugăciunilor Bisericii, zic, în acest loc nu existau salarii pentru cler. Trăiau cu toţii din ceea ce alţi oameni ~ săraci ca şi ei - reuşeau să pună în cutia milei şi mâncau numai ceea ce enoriaşii lăsau în cutia de carton care se afla la intrare, adică ceea ce rămânea de la propriile lor mese, car îşi puteau şi ei rupe de la gură. Iar aceasta vreme de câţiva ani. Dar atunci cu adevărat împărăţea duhul.

Imi amintesc cum odată am ajuns seara la metoc şi am urcat la etajul unde erau chiliile ieromonahilor şi monahilor noştri, şi văd: Vlădica Veniamin era întins pe pardoseala de piatră, înfăşurat cu rasa. Eu zic: „Vlădica, dar ce faceţi aici?” „Ah, ştii, chilia mi-e ocupată.” „De cine?” „Păi, un sărac e la mine în pat, al doilea pe saltea şi al treilea pe covoraş, încât nu mai am şi eu loc, aşa că mi-am făcut loc aici pe coridor.”

O asemenea Biserică poate cu adevărat să înnoiască un popor întreg şi chiar pe cei care nu sunt credincioşi, pentru că atunci când vezi că omul într-atât îşi poate iubi aproapele, îl priveşti cu alţi ochi, şi pe el, şi convingerile lui.

In vremurile grele, una dintre cele mai mari primejdii pentru orice popor şi pentru poporul rus, cu osebire, stă în aceea că fiecare luptă pentru viaţă, se îngrijeşte cum să nu piară, cum să le asigure alor săi un trai decent. Ca atare apare ceea ce numim concurenţă, rivalitate, opoziţia, dorinţa de a avea ceea ce are celălalt şi tu nu. O mare primejdie apare în perioadele acestea grele, anume aceea că, în loc să lupte pentru a fi una, fapt care singurul ar putea să le garanteze în cele din urmă biruinţa, oamenii încep nu să se urască neapărat, dar să rivalizeze, fără să-si mai dorească să fie una. Aceasta este o primejdie reală şi deloc mică pentru Rusia. Singurul lucru la care îi poţi chema pe oameni este acela de a învăţa să se ajute unul pe celălalt din toate puterile, căci numai ajutându-se întreolaltă, poporul acesta şi ţara se vor întări şi se vor salva. A se lupta deosebi, fiecare pentru el, înseamnă a nărui ceva. Tu construieşti în dreptul tău şi în dreptul altuia dărâmi, dărâmi în cele din urmă unimea dragostei, iar astfel consolidarea poporului nu mai poate avea loc. Iar în Rusia tocmai aceasta este problema în vremea de faţă, căci condiţiile de trai sunt foarte grele, nu există o ideologie unică, în stare să adune oameni în jurul ei, în vreme ce viitorul acestei ţări poate fi cugetat numai în acest sens al unimii, al înţelegerii faptului că noi cu toţii suntem copiii aceleiaşi ţări, oameni gata să se ajute unii pe alţii şi din toate puterile să-şi construiască o viaţă proprie şi o viaţă obştească.

In acest sens, ideologia nu ajută întotdeauna, pentru că ea are o putere mare atunci când nu ţi-e chiar aşa de rău. Dar când ţie ţi-e foame şi ţi-e frig, nu-ţi mai arde de nici o ideologie, arunci chiar vrei o bucată de pâine şi un acoperiş deasupra capului. Şi atunci, oamenii ar trebui să se socotească fraţi şi surori şi să ajute care cum poate. Pentru aceasta nu e nevoie de mari bogăţii, ci de altceva: este nevoie de dragoste şi de împreună-pătimire. Rusul are de la Domnul acest dar al împreună-pătimirii, şi dragoste are.

Dar există şi reversul: aplecarea spre o mare asprime, spre rivalitate, şi mai este şi rămăşiţa aceasta de părere din zecile de ani care au trecut, cum că este nevoie de o putere care nu are decât să ne răsucească din toate părţile, dar să ne dea de mâncare, care să ne răsucească, dar să ne facă să fim laolaltă. Dar aceasta nu este nicidecum o ieşire. Nu este o ieşire pentru simplul fapt că mai devreme sau mai târziu unei puteri, oricare ar fi ea, la un moment dat îi va veni sfârşitul. Da, există perioade de viaţă cu totul pline de tragism, dar o asemenea putere ar fi însăşi tragedia. In clipa de faţă suntem atât de zdrobiţi, încât ar trebui să învăţăm cu toate puterile să ne salvăm prin aceea că un om îl salvează pe celălalt, îl susţine pe celălalt, îl ajută pe celălalt, îşi lasă deoparte propriile excese, iar aceasta se poate face, fără îndoială, într-o mare măsură şi de Biserică.

Imi amintesc că era în România, înainte de război, un cioban care zicea: „Cumplite vremuri se apropie! A fost o vreme când în Biserică potirele erau de aur, iar preoţii de lemn; acum vine timpul când potirele vor fi de lemn şi preoţii de aur.” Mi-aş dori ca potirele în Rusia să devină potire de lemn şi preoţii de aur, dar nu cu o spoială de aur pe deasupra, ci cu inimă de aur.

Fragment din cartea "Viata Mitropolitului Antonie de Suroj - Omul care L‑a vazut pe Dumnezeu", Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata Mitropolitului Antonie de Suroj - Omul care L‑a vazut pe Dumnezeu"


 

• Saracia de bunavoie
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Nici saracia nu te arunca in rai, nici bogatia nu te duce in iad
  Publicat in : Duminica a 22-a dupa Rusalii
• Bogatia si saracia
  Publicat in : Religie
• Saracia copiilor de bani gata
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: