Monoton. Plictisitor. Banal. Aceste cuvinte descriu reputaţia pe care creştinii o au adesea ca membri ai celei mai populare religii din societatea americană. Există excepţii ce confirmă regula, dar rareori întâlnim creştinismul dătinându-se la marginea respectabilităţii sociale sau şocând pe cineva. In schimb, credincioşii adesea se comportă, vorbesc şi gândesc în moduri ce estompează contrastul dintre împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţiile acestei lumi, socotind credinţa un strat subţire de glazură aflată pe un tort al vieţii comune acceptate de societate. Confortul, comoditatea şi statutul trec înaintea lui Dumnezeu în lista noastră de priorităţi. Creştinii devin de nediferenţiat de ceilalţi în felul lor de a trăi. în acest moment, noi nu suntem în mod sigur sarea pământului.
Biserica Ortodoxă este foartă diferită în acest sens, deoarece mulţi dintre cei mai mari sfinţi ai săi arătau ca nişte nebuni, sau mai rău, din perspectiva culturilor dominante ale timpului lor. Ei nu erau normali în sensul că nu urmau ceea ce era popular, uşor şi care i-ar fi ajutat să ajungă departe. In schimb, ei au contestat consideraţiile comune despre ce înseamnă să trăieşti ca un creştin şi au refuzat să lase pe cineva să identifice stăpânirea lui Dumnezeu cu afacerea, aşa cum se face în mod normal în lumea noastră decăzută. Acest fapt este adevărat pentru mărturia antică şi actuală a martirilor, care au acceptat mai degrabă tortura şi moartea decât să-şi abandoneze credinţa56.
Prima relatare detaliată a unui martiriu, pe care o avem din perioada primară a Bisericii, este cea despre Sfântul Policarp, de la mijlocul secolului al II-lea. Sfântul Policarp stătea în faţa unei mulţimi păgâne furioase într-un stadion, îar oficialul roman l-a îndemnat: „Fie-ţi milă de vârsta ta!", cerându-i să facă un jurământ în numele cezarului: „Căieşte-te! Zi: «Piară nelegiuiţii!»" (deoarece creştinii nu venerau zeii romani, păgânii îi acuzau de ateism). In loc să facă ceea ce părea să sensibilizeze mulţimea şi să-şi salveze viaţa, bătrânul episcop „s-a uitat cu severitate la mulţime... arătând înspre ei cu un gest al mâinii... şi a zis: «Piară nelegiuiţii!»". Ca răspuns la promisiunea că va fi eliberat dacă face un simplu jurământ păgân, bătrânul sfânt a spus despre Iisus Hristos: „De optzeci şi şase de ani îi slujesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?"57. După standardele convenţionale ale societaţii respective, Policarp a fost un nebun, executat în mod inutil din cauza obsesiei sale fanteziste.
La fel se poate spune şi despre monahii şi monahiile care au renunţat la căsătorie, familie, bani, haine normale şi multe altele pentru a se dedica rugăciunii, ascultării şi altor practici duhovniceşti în comunităţile monahale. Sfântul Antonie cel Mare a trăit de la mijlocul secolului al III-lea până la mijlocul secolului al IV-lea şi a fost unul dintre primii călugări creştini din deşertul egiptean. Când Sfântul Antonie a auzit în timpul unei Liturghii cuvintele lui Iisus Hristos către tânărul dregător bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer" (Mt. 19,21), a considerat această îndrumare ca o poruncă personală din partea Domnului. A început apoi o viaţă de ascetism sever în deşert, inclusiv ca eremit un număr de ani, dormind singur într-un mormânt şi trăind aproape fără hrană. De-a lungul acestei perioade, demonii l-au bătut fizic, au apărut ca animale sălbatice şi în alte forme terifiante şi l-au ispitit în toate felurile imaginabile58. A ieşit din aceste grele ispitiri sănătos şi împăcat cu sine şi i-a învăţat cu mare înţelepciune pe cei care au venit la dânsul pentru îndrumare. Mulţi i s-au alăturat în viaţa monahală, iar toţi cei care au venit la Antonie pentru îndrumare au aflat binecuvântare.
Desigur, oamenii care părăseau viaţa obişnuită pentru rugăciune, post şi luptă spirituală în deşert nu păreau mai puţin nebuni în secolul al IV-lea decât astăzi. Protestanţii, în special, au puţină apreciere pentru monahism, căci bisericile lor au respins această instituţie odată cu Reforma. Voturile de celibat par contradictorii cu starea binecuvântată a căsătoriei sau chiar cu natura noastră ca bărbat şi femeie; ţineţi minte totuşi că Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul şi Profetul Ilie nu au fost niciodată căsătoriţi. Sfântul Apostol Pavel a fost celib şi a văzut avantaje duhovniceşti în faptul de a fi necăsătorit: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire" (I Cor. 7, 32-34). Fără a nega minunatele binecuvântări ale căsătoriei, creştinismul răsăritean recunoaşte faptul că Dumnezeu îi cheamă pe oameni la diferite stiluri de viaţă şi la diferite slujiri. După interzicerea divorţului, cu excepţia cazurilor de infidelitate, Domnul a răspuns la observaţiile ucenicilor: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare", cu învăţătura că „nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă" (Mt. 19,10-12).
Desigur, Hristos nu a recomandat castrarea fizică. A deveni un famen pentru împărăţia cerească în acest sens înseamnă a renunţa la căsătorie şi la intimitatea sexuală de dragul răspunderii la o altă chemare, căci sunt modalităţi de slujire mai compatibile cu celibatul decât cu căsătoria. De exemplu, oamenii care urmează literal îndrumarea Domnului să-şi vândă toate bunurile, să dea toate câştigurile săracilor şi să Il urmeze, poate că nu ar trebui să se căsătorească şi să crească copii. Ei ar putea să slujească celor aflaţi într-un adăpost pentru sărmani sau într-o instituţie de reeducare, împărtăşind efectiv provocările de zi cu zi ale celor care realmente nu au nimic în această lume. Misionarii din ţările dezbinate de război sau în curs de dezvoltare ar putea afla că libertatea şi flexibilitatea vieţii de celibat îi face capabili să îşi asume riscurile necesare pentru a arăta iubirea lui Hristos oamenilor care trăiesc în asemenea circumstanţe.
In Biserica Ortodoxă, Dumnezeu îi cheamă pe unii bărbaţi şi femei la celibat pe viaţă în comunităţi ce devin noua familie pentru ei. Monahii nu au proprietate privată şi lucrează la întreţinerea comunităţii prin care sunt îndeplinite nevoile lor materiale. Programul lor zilnic se învârte în jurul rugăciunii; mirenii vin la ei pentru îndrumare spirituală. Mănăstirile sunt ca nişte centre de refugiu, unde oricine este binevenit să se folosească de înţelepciunea credincioşilor atât de dedicaţi Domnului, încât au renunţat la toate formele de viaţă convenţională pentru a se dedica luptei spirituale şi rugăciunii. Este nevoie de ani de formare spirituală înainte să fii tuns călugăr sau maică, acest mod de trăire fiind un angajament pentru toată viaţa. Biserica nu forţează pe nimeni să devină monah şi în mod sigur nu crede că monahii şi monahiile sunt neapărat mai sfinţi decât oamenii căsătoriţi. Ei au o chemare diferită totuşi şi dau o mărturie îndrăzneaţă în puternic contrast cu o cultură care preţuieşte banii, sexul şi puterea mai presus de orice altceva.
Din perspectiva acelei culturi, ei - asemenea martirilor - sunt în mod sigur fanatici religioşi care s-au privat în mod inutil de viaţa bună. Dar creştinii răsăriteni, aceşti fraţi şi surori în rase negre, sunt cei care ne reamintesc că împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume.
In spiritualitatea Bisericii Răsăritene există un personaj şi mai neobişnuit, numit „nebun pentru Hristos". Pentru a înţelege importanţa lui sau a ei, să ne amintim de exemplul marilor profeţi biblici, comportamentul cărora îi făcea să apară pentru contemporanii lor nebuni, dacă nu chiar bolnavi mintal. Dumnezeu i-a poruncit lui Isaia să meargă gol şi desculţ (îs. 20, 2-3), iar Iezechiel a trebuit să stea culcat pe partea stângă mai mult de un an şi să îşi gătească mâncarea pe un foc înteţit cu bălegar (Iez. 4,1-15). Dumnezeu l-a pus pe Osea să se căsătorească cu o femeie desfrânată (Os. 3,1-3), iar Sfântul Ioan Botezătorul a supravieţuit cu lăcuste şi miere în deşert (Mt. 3,4). Aceste fapte îi plasează în afara modului convenţional de comportament. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel a numit Crucea lui Hristos „nebunie" pentru greci şi le-a amintit corintenilor că „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să se ruşineze pe cele tari" (I Cor. 1,23,27). Insuşi „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,18). Apostolul Pavel spune despre propria sa slujire: „Noi suntem nebuni pentru Hristos" (I Cor. 4,10).
Uităm uşor că unii din membrii familiei lui Iisus Hristos au crezut că El Şi-a pierdut minţile (Mc. 3,21). A răsturnat mesele schimbătorilor de bani în Templu, a nesocotit public regulile Sabatului şi S-a asociat cu neamurile şi păcătoşii în moduri de neînchipuit şi destul de periculoase pentru un Mesia evreu. Prin refuzarea puterii politice şi acceptarea răstignirii, El S-a comportat într-un mod ce părea total nebun. Incă mai vedem oameni care sfârşesc prin a muri pentru credinţa lor, când ar fi putut trăi făcând doar câteva compromisuri.
Cuvântul „sfânt" vine de la „sfinţenie", iar Biserica Ortodoxă a recunoscut ca sfinţi câţiva oameni ale căror vieţi au fost caracterizate printr-un comportament bizar, ce i-a făcut să pară nebuni sau chiar nereligioşi şi imorali. Totuşi Biserica îi pomeneşte pe aceşti sfinţi nebuni ca oameni cu minte sănătoasă şi de o mare sfinţenie. Aceştia au ales să se manifeste ca având boli mintale aparente, cu scopul de a dobândi smerenia asemenea lui Hristos, să slujească celor de la marginea societăţii şi să facă o mărturisire profetică împotriva decadenţei morale atât în Biserică, cât şi în cultura mai largă. Aceştia au încercat să întrupeze nebunia Evangheliei în propriile lor vieţi.
Acest tip de nebunie nu slujeşte nici unui scop practic, ci, în schimb, tinde să şocheze oamenii, întrucât nebunul îi trezeşte pe alţii în mod profetic din amăgirile lor egocentrice şi îi cheamă la pocăinţă. De exemplu, „nebunul pentru Hristos" Nicolae din Pskov i-a înmânat ţarului Ivan cel Groaznic o bucată de carne plină de sânge, pe care acesta din urmă a refuzat-o pe motiv că e Postul Mare59. Sfântul Nicolae a răspuns: „Şi... este nelegiut să mănânci o bucată de carne de animal în Post, dar nu este nelegiuit să mănânci atât de multă carne de om, aşa cum ai făcut deja?" Acest cuvânt profetic l-a convins pe Ivan să se oprească din a jefui oraşul Pskov60. Doar cineva cunoscut ca sfânt nebun ar fi putut scăpa vorbindu-i astfel unui tiran însetat de sânge.
Sfânta Isidora ar putea fi prima din acest tip de sfinţi în istoria Bisericii; ea a trăit într-o mănăstire de maici egipteană la sfârşitul secolului al IV-lea. „Simulând nebunia, ea lucra la bucătărie cu cârpe înfăşurate în jurul capului în loc de cucul61. Lua asupra sa cele mai josnice sarcini şi era tratată în general cu dispreţ, lovită şi insultată de celalalte maici." Atunci când profunzimea duhovnicească a unui mare awa aflat în vizită a dezvăluit că această femeie era o persoană foarte sfântă, ea a fugit pentru a evita lauda altora62. Unii nebuni pentru Hristos au fost călugări care au refuzat să se apere chiar împotriva acuzelor de paternitate, nevinovăţia fiindu-le descoperită doar mai târziu, prin circumstanţe de neanticipat63.
In secolul al VI-lea, tinerii Teofil şi Măria i-au scandalizat pe oamenii respectabili, el prezentându-se ca bufon, iar ea ca prostituată, cutreierând străzile Antiohiei. Ei au făcut aceasta pentru că doreau să se smerească îndurând dispreţul, şi astfel au biruit obsesia faţă de propriul ego64.
Pe cât pare de ciudat comportamentul lor, Biserica Ortodoxă nu-i vede pe aceşti sfinţi ca victime ale unei patologice scârbe de sine sau ale bolilor mintale. In schimb, creştinismul răsăritean îi vede ca profeţi radicali, care ştiu că sfinţenia nu este aceeaşi cu conformarea sodală şi cu succesul lumesc. Intrucât toţi oamenii păcătuiesc, aceştia se identificau cu stricaţii şi proscrişii social, pentru a arăta că condiţia universală umană este una a stricăciunii şi a slăbiciunii, ce necesită mântuire dincolo de simpla bună purtare65. In opoziţie cu relativ uşoara cale a conformării sociale, aceştia şi-au luat crucile, au murit pentru iluziile propriei virtuţi şi s-au încrezut în mila lui Dumnezeu pentru a-i mântui. Ceea ce Sfântul Apostol Pavel le scrie apostolilor este valabil şi pentru sfinţii nebuni: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim [...]. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor" (I Cor. 4,11-13).
Ortodoxia îi consideră pe nebunii pentru Hristos oameni chemaţi de Dumnezeu la o formă unică de slujire, ce vorbeşte în mod profetic atât Bisericii, cât şi lumii. Ei au ieşit cel mai bine în evidenţă când creştinismul era bine ancorat în societate şi exagerat de acomodat cu normele convenţionale. Atunci când „oamenii se aflau în pericol de a confunda o împărăţie pământească cu împărăţia cerească, atunci era nevoie urgentă de batjocura nebunului . Intrucât mulţi americani presupun că a fi un bun creştin înseamnă doar să fii amabil, moral, patriot şi să faci parte din clasa de mijloc, am putea să folosim sfinţii nebuni pentru a ne şoca şi a ne scoate din mulţumirea noastră de sine.
Ortodoxia vede mântuirea ca proces al theosis-ului, al creşterii în sfinţenie şi al unirii cu Dumnezeu ca oameni care devin „părtaşi ai dumnezeieştii firi" (II Pt. 1, 4) în Iisus Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Exemplul şi învăţătura nebunilor întru Hristos ne provoacă să participăm mai deplin la viaţa lui Hristos. Aceştia urmează calea profeţilor biblici care au spus şi au făcut lucruri neobişnuite cu scopul de a capta atenţia auditoriului lor şi a prezenta în mod eficace un mesaj adesea dificil de acceptat. Asemenea lui Isaia, Iezechiel, Osea, Ioan Botezătorul, şi chiar Iisus Hristos, aceştia au făcut lucruri aparent nebuneşti pentru a vorbi sau a împlini cuvântul Domnului.
Deşi nu ştiu pe cineva care să se potrivească perfect acestui tip, am întâlnit câteva personaje care au câte ceva în ei din nebunul pentru Hristos. Ei sunt oameni care
au avut parte de provocări mintale şi fizice şi ar fi nedrept să-i definim prin diagnosticele lor medicale. Aceasta ar însemna să pierdem sensul, deoarece vieţile lor strălucesc cu o credinţă în Dumnezeu ce ruşinează tendinţa mea de a mă baza pe inteligenţa, sănătatea şi resursele mele. Uneori, după ce fac ceva total lipsit de sens, ei articulează clar adevăruri spirituale profunde. Poate că trăiesc în sărăcie sau într-un cadru instituţionalizat, dar au o pace care nu este din această lume. Se comportă ciudat, uneori comic, dar Dumnezeu este real pentru ei într-un mod în care seriozitatea noastră adultă nu-l percepe. Nu, nu ştiu ce să fac cu aceşti oameni, dar sunt bucuros că i-am întâlnit şi mă înclin înaintea tainei Celui pe Care ei îl slujesc în asemenea moduri copilăreşti. Amintiţi-vă că Iisus Hristos a spus ceva despre a deveni copil pentru a intra în împărăţia cerească (Mt. 18,3). Creştinismul răsăritean ştie că vom afla mântuirea prin intermediul smereniei, asemenea copiilor, şi al încrederii în Domnul, nu prin a fi înţelepţi şi puternici în ochii lumii. Sfântul Simeon este cel mai cunoscut nebun pentru Hristos în creştinismul răsăritean. Viaţa sa a fost consemnată de către Leontie, episcop de Neapolis, în Cipru, în secolul al VII-lea67.
Pr. Prof. Philip LeMasters
Credinta uitata. Vechi adevaruri din Rasaritul crestin pentru crestinii contemporani, Editura Doxologia
Note:
56 Acest capitol se bazează pe materialul prezentat în articolul la care am fost coautor cu John-Eric-Swenson, „St. Symeon, Fool for Christ and Exemplar of Humility", în The American Bene-dictine Review 64:3 (septembrie 2013), pp. 267-281.
57 „The Martyrdom of Polycarp", VIII/9, în Sparks, The Apostolic Fathers, 143 [Actele Martirice, Colecţia PSB, Nr. 11, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 30],
58 Athanasius, The Life ofAntony and The Letter to Marcelhnus, pp. 31-42.
59 Ware, The Orthodox Way, p. 99.
60 Ware, The Inner Kingdom, p. 177.
61 Cucuiul este parte a îmbrăcăminţii monahale la primirea schimei mari şi reprezintă o glugă ascuţită la vârf cu diferite însemne creştine
62 Ware, The Inner Kingdom, p. 157.
63 Yannaras, The Freedom ofMorality, p. 68.
64 Ibidem, pp. 69-70.
65 Ibidem, p. 74.
66 Ware, The Inner Kingdom, p. 170.
67 Krueger, Symeon the Holy Fool.
-
Nu prosti, ci nebuni pentru Hristos
Publicat in : Editoriale -
Noi suntem nebuni pentru Hristos
Publicat in : Religie -
Fericitii nebuni pentru Hristos
Publicat in : Religie -
Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.