Ştim cu toţii că poruncă avem ca pururea să ne bucurăm: Roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rabdare... (Galateni 5,22); şi iarăşi: Bucuraţi-vâ pururea. Neîncetat rugaţi-vă. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Iisus Hristos (I Tesaloniceni 5,16-18). Insă cei mai mulţi dintre noi nu numai că nu au în sine această bucurie, dar nici măcar nu-şi pot imagina cum s-ar putea împlini această poruncă. Noi credem fără îndoială că, de va fi vreodată să ne apropiem de sfinţenie, atunci în noi vor fi multă dragoste şi multă bucurie. Şi încă mai ştim şi că, dacă avem o viaţă duhovnicească cu adevărat, atunci pomenirea bunătăţilor celor ce vor să fie, gândul la veşnica şi fericita viaţă aduc în suflet bucurie şi mângâiere. Dar, de vreme ce suntem oameni păcătoşi, această bucurie nu rămâne mult timp cu noi. Şi mai sunt şi aceia, şi nu puţini, care au trăit acea bucurie care se dă omului atunci când el face fapte bune. Numai că de dimineaţă până seară să facem fapte bune nu prea reuşim. Fireşte ar fi ca, faţă de fiecare faptă pe care o facem, să ne raportăm ca la o faptă săvârşită spre slava lui Dumnezeu, iar atunci aproape toate facerile noastre ar putea deveni bune. Doar că aceasta se poate numai ajungând la o anumită înălţime a vieţii duhovniceşti, la care, iarăşi, puţini sunt cei care se încumetă.

Mai există o reţetă a bucuriei despre care merită să vorbim, chiar dacă nu se arată a fi din tărâmul psihologiei. Mai mult decât atât, este vorba de o reţetă pe care, chiar şi fără să conştientizeze acest fapt, mulţi dintre noi o stăpânesc. O discuţie avută oarecând cu un psiholog m-a ajutat să înţeleg că problemele duhovniceşti ale unor oameni teribil de nefericiţi sunt strâns legate tocmai de faptul că ei încalcă grosolan prevederile acestei reţete. Repet, aici nu este nimic nou, ci pur şi simplu este necesar ca unora dintre noi să le fie atrasă luarea-aminte asupra acestui aspect.

Iată ce spunea privitor la aceasta psihologul Alexandr Kolmanovski: „Cât ar suna de banal, trebuie să începem să ne silim a pune în practică, a ne deprinde să dorim binele oricărui om care s-ar ivi în câmpul nostru vizual. Nu socotind să ne «acumulăm astfel puncte» în relaţii. Nu e nimic extraordinar dacă vei face daruri celui care, la rândul său, ţi-a făcut daruri de ziua ta. Căci, prin aceasta, tu nu o să te simţi mai bine. Nu! Tu să-l feliciţi pe cel ce te-a ignorat în chip provocator."
Este o vorbă rusească minunată, care ilustrează frumos acest principiu: Ceea ce altuia îi doreşti, aceea tu ai să primeşti. Şi deci ce anume ar trebui să le dorim celorlalţi pentru ca noi să putem fi fericiţi? Ce altceva decât, fireşte, fericire!

Şi, iată, aceasta e toată reţeta! Orice om care trăieşte o viaţă ancorată în Biserică şi care citeşte aceste rânduri poate aduce multe alte citate pe această temă şi să spună totodată că e atât de evident, atât de simplu, aproape stupid.

Dar haideţi să ne punem întrebarea: De câte ori am dorit eu astăzi fericirea unor oameni ? Şi cât sunt eu în clipa aceasta de fericit?

Fiecare dintre oamenii care trăiesc cu luare-aminte la sine a observat cu câtă viclenie ne înşală vrăjmaşul. Ne rugăm pentru oameni, ne străduim să nu le facem rău, se mai întâmplă chiar să le şi dăm ceea ce ne cer şi toate acestea trăiesc foarte bine înăuntrul nostru laolaltă cu ţinerea de minte a răului, cu răutatea, cu invidia. Şi bun înţeles că aceste patimi ne cufundă sufletul în întuneric şi-l lipsesc de bucurie. Iar noi nu putem cu nici un chip să înţelegem cum e cu putinţă, judecând după toţi parametrii şi reieşind că sunt creştin, că sunt creştină, să constat că bucurie întru mine nu se află!

Mai sus am arătat cum rugăciunea „Doamne, miluieşte-l pe omul acesta!" se poate îmbina cu osândirea, fiind anulată de aceasta. La fel se întâmplă şi cu alte faceri de bine ale noastre, care, fără a fi nici pricepute, nici îndrumate îndeajuns, pot permite ca în noi să existe răutate faţă de alţi oameni.

Şi iată, aici, această formulă atât de simplă, putând a fi socotită de-a dreptul primitivă: „îi doresc să fie fericit!" se dovedeşte a fi extrem de folositoare. Aşa cum spun Sfinţii Părinţi: „Invidia este întristarea faţă de binele celuilalt." Cu alte cuvinte, binele, fericirea celuilalt ne întristează. Răutatea este o altă latură a aceleiaşi patimi: în cazul ei, ne îndulcim cu faptul că aproapele nostru e nefericit. Vasăzică, dacă noi îi vom dori fericire aproapelui nostru, loc pentru această patimă nu mai rămâne în noi. Ne slobozim de invidie şi de răutate, de răutatea faţă de ceilalţi oameni.

Aici psihologia nu adaugă nimic nou faţă de ceea ce a spus Mântuitorul Hristos: Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatăma şi va prigonesc (Matei 5,44). Mai bine spus de atât nu este cu putinţă. Dar oare împlinim această poruncă, sau tot căutăm şi găsim îndreptăţiri ţinerii noastre de minte a răului?

Aici psihologia ne ajută numai să conştientizăm că tocmai de aceea se află atât de puţină bucurie întru noi, că ne tot silim să păstrăm cu grijă înăuntrul nostru acea otravă care ne macină sufletul şi că nu e alt chip de a ne izbăvi de aceasta, decât lucrând în pofida a ceea ce ne vine să facem, dorind şi făcând binele tocmai celor faţă de care avem simţiri negative.

Astfel, oamenilor care se chinuiesc fiind munciţi de invidie şi de răutate, însoţite de lipsa bucuriei, iar adesea chiar de stări de întristare, de deprimare, le este de folos această practicare conştientă a doririi bucuriei şi fericirii celorlalţi oameni, tuturor, dar mai cu seamă celor cu care au de încheiat „nişte socoteli", adăugând la această dorire şi faptele bune îndreptate spre aceştia.

Observăm manifestările celor mai înalte cote ale acestei patimi pe chipul unora dintre oamenii care suferă de depresii adânci sau de alte îmbolnăviri de ordin psihiatric. Atunci când li se propune această reţetă de îmbunătăţire a stării în care se găsesc, ea arareori dă roade, cel mai adesea ei nefiind în stare să pronunţe cuvintele: „Le doresc tuturor să fie fericiţi!". Demonii pur şi simplu nu-l lasă pe om să pronunţe aceste cuvinte, fiind astfel evident cât de primejdioasă ar fi pentru ei posibilitatea de a le micşora puterea ce o au asupra sufletului omului.

Cum am putea aplica în chip practic cele spuse mai sus ? Mai întâi de toate, se poate ca vreme de câteva zile, în timpul pravilei de rugăciune şi al citirii pomelnicului, să ne străduim să le dorim fiecăruia şi tuturor să fie fericiţi. Aici se cuvine să luăm aminte la două aspecte: pe de o parte, de există vreun om sau mai mulţi cărora să nu le puteţi dori cu adevărat fericirea, să vă îngrijiţi să îi iertaţi, să vă eliberaţi de răutatea pe care o simţiţi faţă de ei. Cel de al doilea lucru asupra căruia trebuie să vă îndreptaţi luarea-aminte este să observaţi dacă atunci când faceţi această rugăciune simţiţi bucurie. Dacă în toată viaţa dumneavoastră nu există astfel de oameni, şi bucuria nu se măreşte, atunci poate că nu este nevoie să lucraţi asupra dumneavoastră folosind această metodă; dar, dacă făcând cele de mai sus, simţiţi fie şi puţină bucurie apropiindu-se de sufletul dumneavoastră, înseamnă că acest capitol vă este dedicat.

Dacă vă doriţi să întrebuinţaţi această metodă în lucrul cu sine, trei lucruri vă stau înainte. Primul şi cel mai important constă în preocuparea de a vă ruga şi a lucra binele tocmai faţă de oamenii pentru care nutriţi simţăminte negative. Al doilea, în momentele în care vă faceţi pravila de rugăciune, să vă amintiţi că a vă ruga pentru oameni nu înseamnă numai a le dori fericirea în veşnicie, ci şi toate cele bune aici, în viaţa pământească. De pildă, va puteţi ruga cu cuvintele: „Pe toţi, eu îi iert, Doamne, fie ca toţi să fie fericiţi!" iar puterea lucrării acestor cuvinte se simte cu tărie, căci ridică de pe inimă greutatea răutăţii pe care o simţeaţi faţă de oameni. Iar cel de al treilea este ca pur şi simplu, de mai multe ori, să le doriţi tuturor să fie fericiţi.

De asemenea, pe lângă această dorire de a fi fericiţi, puteţi adăuga rugăciunea „Doamne, binecuvântează-i”, mai cu seamă în clipa în care vedeţi că simţiţi o răutate faţă de un anume om.

Reţeta care ne vine din partea psihologiei este foarte simplă şi ea se poate aplica în toate relaţiile pe care le avem cu oamenii, anume: bunăvoire şi amabilitate. Acestea, în esenţă, sunt legate mai mult de lucrarea noastră cea din afară, de forma exterioară pe care o îmbracă acel „exerciţiu" lăuntric de a le dori tuturor şi fiecăruia în parte să fie fericiţi. Mai mult decât atât: aceasta este o metodă minu-nată de a lucra luarea-aminte la sine, la starea sufletului. Dacă ne-a prins întristarea sau dacă ne-am împovărat cu răutatea chiar şi numai faţă de un singur om, vom vedea cât de greu ne vine să fim binevoitori şi drăguţi cu alţii. In general, însăşi această stare de a fi posac are contribuţia ei în a ne minţi pe noi înşine. Ni se pare că am fi suferind pentru păcatele noastre sau că ne doare pierzania lumii, când de fapt nouă ni s-a îngreţoşat sufletul din pricina invidiei sau a altui chip al răutăţii.

Toate sfaturile psihologilor pe care vi le-am pus înainte sunt în acord deplin cu învăţăturile Părinţilor. Şi aceştia îi avertizau pe oameni de primejdia stării de a fi posac:
„Prin chiar firea lucrurilor, omul nu este un singuratic, el este o făptură ce se împărtăşeşte celorlalţi." (Cuviosul Nil Sinaitul)

„Posacul, morocănosul, şi de ar avea fapte bune să le numeri cu miile, ia de la ele toată frumuseţea!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Viaţa posacă, întunecată, cea care produce respingere în inimile celorlalţi, nu este viaţă după Dumnezeu... Când Mântuitorul a spus celor ce posteau să-şi spele feţele şi să-şi ungă capetele şi să-şi pieptene perii capului, tocmai aceasta a avut în vedere: să nu trăiască ca nişte morocănoşi." (Sfântul Teofan Zăvorâtul din Vîşa)

„Cel ce lucrează gândurile cele rele face chipul feţei sale întunecat şi întristăcios, limba - neînstare de a înălţa lui Dumnezeu cântare, nici sieşi de vreun folos, ci tuturor li se face neplăcut şi de nimeni dorit ca oaspete al casei sale. Cel ce cultivă însă mlădiţele bunătăţii şi vieţii celei fără de sfârşit în inimă are chipul feţei sale pururi zâmbitor şi bucuros, dulce grăind în cuvintele rugăciunii, pentru toţi fiind plăcut şi dorit sfătuitor." (Cuviosul Nichita Stithatul)

Impreună glăsuiesc Părinţii Bisericii şi nu o dată despre importanţa de netăgăduit a bunăvoirii faţă de toţi şi a inimii deschise faţă de toţi tocmai ca piatră de temelie a vieţii noastre duhovniceşti, în încercarea de a ajunge la desăvârşirea sufletului.

In încheiere, aducem un cuvânt al Sfântului Ignatie Briancianinov: „A iubi este o fericire, iar a urî, o mare suferinţă" şi tuturor vă dorim să aveţi parte nesmintit de această fericire, ca mărturie a stării trezvitoare şi sănătoase a sufletului nostru şi ca semn al dreptei făptuiri pe calea vieţii duhovniceşti.

Dmitry Semenik
PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Problemele psihologice: obstacol pe calea vieţii duhovniceşti"

• Bucuria crestinului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bucuria Invierii din fiecare duminica
  Publicat in : Religie
• Bucuria in Ortodoxie
  Publicat in : Morala
• Bucuria si sensul credintei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: