Nichifor Crainic – Teologul misionar printre intelectuali, Apologetul ori Propovaduitorul Culturii autentice printre Teologi si Marturisitorul Duhului Evanghelic si a Spiritualitatii adevarate printre diferitele vremuri, locuri si personalitati.

Personalitati ca romancierul, esteticianul si istoricul literar Mihail Diaconescu, sociologii Ilie Badescu si Dan Dungaciu, istoricii literari Ion Rotaru si Ion Dodu Balan, istoricul literar si teologul Dan Zamfirescu, care i-a reeditat si comentat versurile, numerosi alti teologi si scriitori dau astazi marturie, in variate moduri, in lucrari fundamentale, despre rolul binefacator, catalizator de mari energii duhovnicesti pe care opera lui Nichifor Crainic il are. Despre gandirea teologului Nichifor Crainic, Parintele Profesor Dumitru Staniloae scria: „Teologia lui Nichifor Crainic este de o intensitate si de-o bogatie in preocupari ne mai ajunse pana la el“. Nichifor Crainic este cel dintai teolog roman in epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt al specialistilor, prezentandu-o intr-o forma impunatoare atentiei lumii intelectuale. In centrul gandirii lui Nichifor Crainic sta Iisus Hristos. Sensul vietii pe care il cauta cugetatorul se descopera in Iisus Hristos. Mantuitorul este Alfa si Omega tuturor lucrurilor create.

Personalitate controversata, amestec de serafic si de teluric, teolog si om politic, poet si publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cat de complex, pe atia de reprezentativ pentru o intreaga categorie de carturari romani iesiti din orizontul satului traditional. Ei raman fundamental “tarani”, “oameni ai pamantului”, respectuosi fata de traditie, temeinici in gandire si in fapta, nu lipsiti de mandria de a fi depasit pe cont propriu anonimatul istoric al spetei, oarecum “neslefuiti” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbata, surprinzatori atat in patimi cat si in virtuti. In aceasta buna primitivitate se intimpla sa zaca mari resurse creatoare, apte de a se desavirsi prin instructie si de a trece in opere culturale de o fireasca originalitate, in care traditia se primeneste fara extravaganta, in chip realist si organic. Un Ion Creanga, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au incarnat in masura cea mai inalta acest “model” intelectual si creator in cultura romaneasca. Nichifor Crainic a fost, fara indoiala, un ins paradoxal si pe seama lui se colporteaza destule povesti picante, mai mult sau mai putin adevarate - in speta, eflorescente ale birfei balcanice, de care la noi nu scapa decit sfintii. Or, hotarit lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfint. Omul avea constiinta nedesavarsirilor sale (citi o mai au astazi?) si, la terminarea studiilor teologice, a refuzat sa se preoteasca. A devenit, insa, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxa ai vremii, iar un Dumitru Staniloae era indreptatit sa scrie despre el (Gandirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintai teolog roman din epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentand-o, intr-o forma impunatoare, atentiunii generale a lumii intelectuale. Nichifor Crainic innoieste prin reactualizarea traditiei intr-o teologie care se multumea cu cateva coji din aceasta traditie, primite pe calea si de multe ori prin interpretarea ocolita a teologiilor apusene”, savarsind “o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duhul ortodox”.

Prabusirea regimului comunist (petrecuta chiar in ziua cind se implineau o suta de ani de la nasterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate in circuitul public romanesc. In anul 1990, la Editura Roza Vinturilor, a aparut editia de poezii (in doua volume) “ingrijita” de Nedic Lemnaru, incluzind (desi mult deformate) si versurile “create mental” in temnita Aiudului, care fac din autorul lor, alaturi de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seama poet al inchisorilor comuniste din Romania. In anul 1991 i s-a publicat si prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editoriala “Gandirea”, de catre acelasi Nedic Lemnaru. Aceasta prima parte da seama de rastimpul dintre anii 1889 si 1944, fiind redactata initial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (incheiata spre sfirsitul anilor ''60), ingrijita si prefatata de Alexandru Condeescu si aparuta (1996) la Editura Muzeului Literaturii Romane (“Orfeu”), acopera perioada anilor 1944 -1962 (textul propriu-zis - Pribeag in tara mea. Memorii din inchisoare - este urmat de Memoriu. Raspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securitatii in anul 1993). Dincolo de accesele de megalomanie si de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuti chinuite), Crainic se inscrie, prin arta evocarii, in galeria celor mai straluciti autori de proza memorialistica din literatura romana a secolului XX (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Marin Preda etc.). In anii din urma, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistica (in anul 1993, sub titlul editorial Sfintenia - implinirea umanului), Nostalgia paradisului (1994), Puncte cardinale in haos (1996 si 1998), Ortodoxie si etnocratie (1997), }ara de peste veac. Poezii antume: anii 1916-1944 (1997), Dostoievski si crestinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei romanesti (1998). Se lasa asteptat in continuare, dintre lucrarile mai importante, Cursul de mistica germana.

Asadar, cu alte cuvinte, primul deceniu de dupa anul 1989 a adus cu sine pe langa o serie de evocari in presa si cateva importante editari si reeditari, intre care s-au evidentiat: aparitia celor doua volume de memorii: Zile albe, zile negre, in anul 1991, si Pribeag in tara mea. Marturii din inchisoare, in anul 1996, editarea cursului de mistica la Iasi, in anul 1993, sub titlul: Sfintenia – implinirea umanului si a cursului despre Dostoievski si crestinismul rus la Cluj, in anul 1998, publicarea eseului inedit despre Spiritualitatea poeziei romanesti, in anul 1998, alaturi de reeditarea Nostalgiei paradisului, in anul 1994 sau a volumelor de eseuri Ortodoxie si etnocratie, in anul 1997, si Puncte cardinale in haos, in anul 1998, precum si, tot in anul 1997, a poeziilor antume din anii 1916-1944. Pentru o evaluare atenta lipseste insa o editie integrala a intregii publicistici a teologului-scriitor risipita in paginile ziarelor si revistelor de cultura interbelice.

Cateva revelatii – scrisori, fotografii, poezii, studii si „memoriul” de aparare la actul de acuzare din luna decembrie anul 1947 – au adus manuscrisele eliberate in anul 1993 din arestul fostei Securitati de catre Serviciul Roman de Informatii si care au stat la baza masivului si indispensabilului numar 100 al revistei Manuscriptum publicat in anul 1995 de Muzeul Literaturii Romane, dupa cum am mai spus si in randurile anterioare. Toate acestea ne permit astazi o restituire mai aproape de adevar a parcursului biografic si intelectual al acestei personalitati de anvergura a Romaniei interbelice. Implicat in vii dispute si polemici, Nichifor Crainic a cunoscut intre cele doua razboaie gloria si notorietatea scenei politice si culturale; pentru ca, dupa luna august anul 1944, sa cunoasca exilul intern si represiunea prelungita a unor mult prea lungi ani de inchisoare, prelungiti intr-o ostracizare definitiva din circuitul publicistic si cultural. Iar atunci cand s-a scris despre el si „gandirism” in Romania comunista (D. Micu, 1975, sau Z. Ornea, 1980, dar si anul 1996), s-a facut intr-un ton de contestare si vehementa demascatoare („reactionar”, „antiprogresist”, „mistic”, „fascist”, „retrograd”), departe de rigorile obiectivitatii. Asa se face ca „demascarile”, ignorarile si uitarile nemeritate au continuat si dupa luna decembrie anul 1989, si ele persista si astazi.

Nichifor Crainic a vazut lumina zilei pe 12/24 decembrie anul 1889 in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca (azi judetul Giurgiu). Fiu al taranilor saraci Nedelea si Stana Dobre, copilul Ion Dobre, fiindca acesta era numele adevarat al viitorului poet si teolog, a urmat, cu intreruperi din cauza dificultatilor materiale, scoala primara din satul natal. Dupa care intre anii 1904-1912 a fost elev bursier la Seminarul Central din Bucuresti. Aici a avut parte, pe langa mult ritualism, si de o buna instructie intelectuala cu profesori ca Iuliu Scriban. Coleg de clasa si sef de promotie l-a avut pe Dumitru Cornilescu (1891-1975), viitorul traducator al Bibliei britanice protestante convertit la protestantism. Se pasioneaza de literatura si publicistica nationala ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile careia isi face, in anul 1907, debutul literar ca elev intr-o revista din Iasi, publicand in anii urmatori ca seminarist sub diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) si in reviste de prestigiu ca Ramuri din Craiova, Luceafarul din Sibiu, Viata Romaneasca din Iasi, dar si Semanatorul si Neamul Romanesc scoase de Nicolae Iorga. Continua sa publice si in anii 1912-1916 cand, fiind in acelasi timp cantaret la biserica Zlatari, urmeaza cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti. Este remarcat de tanarul profesor de dogmatica Ioan Mihalcescu, care-l indruma spre apologetica, dar absenta spiritualitatii face ca studiile teologice sa ii apara abstracte, excesiv de rationaliste si istoriste. La randul sau, mediul universitar bucurestean dominat de pozitivism stiintific (Petre P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Constantin Radulescu-Motru) i se pare tern si mediocru, cu exceptia profetismului lui Nicolae Iorga.

Anul 1916 este un an al implinirilor, dar si al catastrofelor personale si nationale. Devine licentiat in teologie si publica primul volum de poezie, Zambete in lacrimi. Dornic sa ocupe parohia Zlatari din capitala, se casatoreste rapid. Mitropolitul Conon refuza sa-l numeasca, in ciuda insistentelor si presiunilor. Urmeaza la scurt timp divortul de prima sotie si intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, infrangerea Romaniei si moartea tatalui. Este mobilizat sergent la spitalul din Iasi, colaborand asiduu cu articole si poezii la Neamul Romanesc al lui Nicolae Iorga. Reintors la Bucuresti, devine redactor la Dacia, condusa de Alexandru Vlahuta si, ulterior, la Luceafarul, mutat de Octavian Goga de la Sibiu la Bucuresti. In anul 1919 publica volumul Icoanele vremii, in care aduna articole si poezii din anii de razboi, iar in anul 1920 ii apare un nou volum de poezii, Darurile pamantului. Sunt ani de criza, in care sufera atat de pe urma esecului casatoriei, cat si a dezorientarii unei generatii ramase fara ideal odata cu realizarea unitatii nationale.

Intre anii 1920-1921 se afla la Viena impreuna cu prietenul sau, viitorul critic de arta si istoric Alexandru Busuioceanu (1896-1961), dar si cu Lucian Blaga (1895-1961), cu care va lega o lunga amicitie si colaborare literara. Tot aici o cunoaste pe cea de-a doua sotie, Aglae, studenta la medicina, cu care se si casatoreste. La Viena descopera mistica, atat in varianta ei orientala (prin orientalistul Paul Deussen) si occidentala a lui A. Silesius si M. Eckhart prin filiera poeziei germane a lui R.M. Rilke (1875-1926), dar si pe cea ortodoxa bizantina prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball (1886-1927), convertit la catolicism si autor al unei importante carti despre „crestinismul bizantin”. In fata excesului de istorism si scolasticism al teologiei academice, are revelatia misticii ca experienta vie care-l face pe om „contemporanul lui Dumnezeu”, iar nu prizonierul trecutului sau schemelor gandirii proprii. Tot la Viena descopera prin intermediul svabului din Caransebes Rénè Fülöp Müller (1891-1963), traducator din Dostoievski, opera marelui scriitor rus. In luna mai anul 1921 i se naste aici si unica fiica, Furtuna Ioana. In aceeasi luna la Cluj Napoca un grup de tineri scriitori: Lucian Blaga, Alexandru Maniu, Gib Mihaescu, in frunte cu Cezar Petrescu infiintau revista literara, artistica si sociala Gandirea cu un program anti-avangardist si neotraditionalist romanesc. Nichifor Crainic devine prin Lucian Blaga colaborator constant al revistei cu poezii si ulterior cu eseuri programatice – „Iisus in tara mea” (1923), „Parsifal” (1924) sau „Intre Apollo si Iisus” – impunandu-se in cativa ani drept teoreticianul acestui curent literar si de opinie din cultura romana interbelica cunoscut sub numele de „gandirism”. In aceasta revista, a carei redactie s-a mutat la sfarsitul lunii decembrie anul 1922 la Bucuresti, s-au afirmat scriitorii: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Mihai Calinescu, dar si criticii literari: Tudor Vianu, Ovidiu Papadima, Vasile Bancila si multi altii.

Intors in tara, Nichifor Crainic, care in anul 1921 a publicat volumul de insemnari de calatorie din Transilvania si Basarabia intitulat Privelisti fugare, devine intre anii 1922-1930 consilier cultural al Fundatiei Culturale Principele Carol, sustinatoare a Editurii Cultura Nationala, unde a ingrijit colectia „Cartea vremii” (28 de titluri de opere ale scriitorilor romani si straini). Publica in colaborare si o serie de manuale scolare. In toti acesti ani desfasoara o intensa activitate publicistica la revistele literare ale vremii. In anul 1924 reorganizeaza cu Pamfil Seicaru si Victor Ioan Popa Neamul Romanesc al lui Nicolae Iorga, plecat la Sorbona, si participa impreuna cu Pamfil Seicaru la infiintarea noului ziar de orientare traditionalist-conservatoare Cuvantul, fiind timp de un an si jumatate redactorul paginii „Duminica”. In anul 1926 Nichifor Crainic il va aduce in locul sau ca titular al acestei rubrici de la Cuvantul pe ziaristul si profesorul de logica si metafizica Nae Ionescu (1890-1940). In anul 1925 publica volumul Cantecele patriei, in care strange poezii publicate in presa anilor 1916-1918. Anul 1926 este un an decisiv pentru scriitorul teolog. Nichifor Crainic isi legalizeaza acum acest pseudonim literar si preia conducerea efectiva a Gandirii, abandonata de Cezar Petrescu, plecat la Paris, asigurand material aparitia ei aproape neintrerupta in 10 numere pe an din luna ianuarie anul 1926 si pana in luna august anul 1944. (In acelasi an Nae Ionescu preia conducerea ziarului Cuvantul, revista Gandirea si ziarul Cuvantul reprezentand principalele tribune de manifestare literara si politica ale traditionalismului romanesc interbelic.) Tot acum intra si in politica, devenind pentru patru luni secretar general la Ministerul Cultelor si Artelor sub ministrul Vasile Goldis.

La 21 decembrie anul 1925, cand printul Carol II renunta la tron de dragul metresei sale, Magda Lupescu, Nichifor Crainic scrie pe 4 ianuarie anul 1926 rasunatorul articol „Sacrificiul enigmatic” si-i dedica printului demisionar un numar special al Gandirii, afisandu-si deschis „carlismul”. Tot in anul 1926 Nichifor Crainic devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie din Chisinau creata la initiativa ministrului culturii, filozoful Ion Petrovici (1882-1972). Timp de sase ani va face naveta Bucuresti – Chisinau, unde a ocupat catedra de Literatura religioasa moderna. Cursul faimos despre „Dostoievski si crestinismul rus” reprezenta introducerea literara la cursul de Elemente de mistica ortodoxa, sub haina literaturii Nichifor Crainic impunand primul curs de mistica ortodoxa de la facultatile de teologie ortodoxa – o prioritate romaneasca in scolile superioare de teologie din spatiul panortodox. In acelasi timp, Nichifor Crainic, devenit directorul Gandirii, precizeaza termenii optiunii culturale, literare si politice traditionaliste proprii „gandirismului” in eseuri programatice, cum au fost: „A doua neatarnare”, din anul 1926, sau „Sensul traditiei”, din anul 1929. In contra imitatiei culturii occidentale si modernismului sustinut de Eugen Lovinescu (in faimoasa sa Istorie a civilizatiei romane moderne, 1924-1925), Nichifor Crainic pledeaza pentru creatie moderna inspirata din valurile autohtonismului si traditionalismului romanesc. Spre deosebire insa de traditionalismul liber sub semnul precrestinului „Dionysos” sustinut de Lucian Blaga, Crainic va milita pentru un traditionalism ortodox inspirat din teologia mistica si a frumosului a lui „Dionisie Areopagitul”. Gandirea a stat astfel sub semnul acestei bipolaritati in ce priveste intelegerea crestina teologic-ortodoxa si necrestina a sensului traditiei promovate de cei doi prieteni, Nichifor Crainic si Lucian Blaga, care a devenit conflict abia in anul 1942. Peste viziunea „pamantului” romanesc promovata de Samanatorul, Crainic dorea ca Gandirea sa bolteasca „cerul” spiritualitatii ortodoxe.

Situatia Romaniei avea sa se complice in plan intern prin evolutii dramatice incepand din anul 1927. Este anul in care mor regele Ferdinand (in luna iulie) si Ionel Bratianu (in octombrie), dar si anul infiintarii Legiunii Arhanghelului Mihail. In haosul creat de prima regenta in numele minorului Mihai I, gestionat pana in anul 1933 de guverne taraniste (care au pus capat guvernarii liberale din anii 1922-1928), tineretul nationalist marginalizat de politicieni si aflat in cautarea unei revolutii de dreapta se radicaliza intr-un sens extremist. Intre anii 1927-1928 Nichifor Crainic colaboreaza la ziarul Curentul condus de Pamfil Seicaru, de care se va desparti insa in curand pe motive de divergente ideologice, cum se despartise anterior de Cuvantul lui Nae Ionescu si de tanara generatie de intelectuali coagulata in jurul acestuia (Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade si ceilalti). In anul 1929 este ales pentru scurt timp deputat independent pe listele Partidului National Taranesc. In anul 1930 i se decerneaza Premiul National de Poezie si participa la Arles, in sudul Frantei, la sarbatorirea centenarului lui Frédéric Mistral.

E prezent si la Geneva la lucrarile Societatii Natiunilor care dezbatea, sub presedintia lui Nicolae Titulescu, ideea Statelor Unite ale Europei, respinsa de Nichifor Crainic ca o formula supranationala de tip masonic (ulterior ii va opune ideea unei Europe unite a natiunilor crestine). Alaturi de Nae Ionescu, Cezar Petrescu si Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic a jucat un rol important in campania de presa care s-a soldat cu readucerea ca rege pe tronul Romaniei a lui Carol II. Anii domniei acestuia, 1930-1940, au fost ani de tot mai acuta instabilitate politica, machiavelicul rege „play boy” fiind angajat – alaturi de camarila sa – intr-un joc politic complex si periculos care avea sa-l conduca in 11 februarie anul 1938 la proclamarea dictaturii personale. In tot acest interval Carol II a slabit sistematic partidele politice traditionale si a discreditat democratia parlamentara intrand, in acelasi timp, intr-un conflict pe viata si pe moarte cu Legiunea ca urmare a refuzului liderului acesteia, Corneliu Codreanu (1899-1938), de a-i preda conducerea tineretului nationalist ortodox inregimentat in Legiune. Dupa anul 1931, cand ii apare ultimul volum de poezii: Tara de dincolo de veac (retiparit in 1936), Nichifor Crainic poetul face loc teologului, eseistului si publicistului militant. Pe 1 decembrie anul 1932 este chemat profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucuresti, unde va preda pana in 1944, initial Istoria literaturii bisericesti si religioase moderne, catedra sub al carei nume a tinut de fapt cursuri de ascetica si mistica: intre anii 1932-1933 a reluat cursul despre „Dostoievski si crestinismul rus”, urmat in anii 1933-1934 de „Elemente de teologie mistica”, iar apoi de cele doua cursuri capitale de mistica ortodoxa in anii 1935-1936 si de mistica germana („Magistrul Eckart si scoala sa”) in anii 1936-1937, cursuri ce constituie esentialul operei teologice a teologului-scriitor Nichifor Crainic.

In intervalul ianuarie 1932 - decembrie 1933 infiinteaza si conduce ziarul independent Calendarul. Pe fundalul sumbru al crizei economice si sociale a acestor ani Crainic isi deplaseaza tot mai mult publicistica de pe religios si estetic pe politica militanta. Este perioada apropierii de Codreanu si de legionari, al caror mentor spiritual s-ar fi dorit (acestia i-l vor prefera insa pe Nae Ionescu); a se vedea eseul „Tineretul si crestinismul” din numarul Gandirii din luna martie anul 1933. Calatoreste in Italia fascista, unde are doua intrevederi cu ducele Mussolini, convertindu-se in promotor al national-socialismului corporatist italian si adept al iesirii Romaniei din aliantele traditionale cu Franta si Anglia si al intrarii in axa Roma-Berlin. In luna octombrie anul 1933 scrie in Calendarul articolul „Tara regelui Wieder si a reginei Duduca”, in care ataca promiscuitatea concubinajului lui Carol II cu Elena Lupescu si camarila acestora, in urma caruia ziarul a fost suspendat 15 zile din ordinul prim-ministrului liberal I.G. Duca. Acesta din urma dizolva in noiembrie „Garda de Fier” legionara, fiind asasinat pe 29 decembrie de cativa legionari pe peronul garii din Sinaia. A doua zi, Nichifor Crainic este arestat sub acuzatia de a fi instigatorul moral al asasinatului si este inchis la Jilava cu alti 360 de legionari.

Calendarul este suprimat, Gandirea incetandu-si aparitia si ea din luna mai anul 1933 pana in luna octombrie anul 1934. Iesit din inchisoare, publica in Gandirea o „marturisire de credinta” in Dumnezeu si neam, incercand totodata platforme de mediere intre diferitele grupari nationaliste: in anul 1934 fuziunea, la cererea lui Octavian Goga, intre partidul acestuia si Garda de Fier e refuzata de Codreanu; in luna iulie anul 1935 Nichifor Crainic realizeaza insa, tot la cererea lui Octavian Goga, fuziunea partidului acestuia si a ligii antisemitului A.C. Cuza in Partidul National Crestin, din care se retrage insa cateva luni mai tarziu. In anul 1937 editeaza revista Sfarma-Piatra, suprimata la scurt timp de guvern, revista in care face critica nationalismelor romanesti existente, inclusiv al celui legionar cu asocierea ilicita intre „Hristos si revolver”, si cristalizarea unui program practic a „nationalismului creator”. Iar in anul 1938 este timp de doua luni codirector la Porunca vremii.

Sunt anii clarificarilor si delimitarilor polemice privitoare la sensurile nationalismului romanesc „autentic”, in care incepand din anul 1935 Nichifor Crainic apare secondat indeaproape de Parintele Profesor Dumitru Staniloae din Sibiu, care devine un colaborator statornic al Gandirii pana in anul 1944. Intr-un eseu curajos din anul 1935 intitulat „Rasa si religiune”, Nichifor Crainic critica rasismul ideologiei noii Germanii naziste si eforturile ei ilicite de a „germaniza” crestinismul drept o „naturalizare” inacceptabila a acestuia din urma. Rasismul german vrea nu doar un pamant national, ci si un cer national, pe cand „pacea Europei inseamna: pamant national si cer crestin comun”. In acelasi numar Parintele Dumitru Staniloae publica eseul „Ortodoxie si natiune”, ca doua numere mai incolo Nichifor Crainic sa faca apologia „Romei universale” a lui Mussolini si sa elogieze in George Cosbuc „poetul rasei noastre”.

In anul 1935 Gandirea publica „Spatiul mioritic” al lui Lucian Blaga (cum in anul 1931 a publicat Eonul dogmatic) si incepe o polemica prelungita cu Romanismul lui Constantin Radulescu-Motru (1868-1957), in care Nichifor Crainic, secondat fidel de Parintele Dumitru Staniloae, opune naturalismului filozofului necesitatea spiritualitatii si Ortodoxiei pentru un nationalism autentic. Lui Constantin Radulescu-Motru ii este opusa figura Dr. Nicolae Paulescu (1869-1931), „fondatorul nationalismului crestin”. Polemica se continua in anul 1937 cu discipolii lui Nae Ionescu de la Predania (care incearca sa-l compromita ca profesor aducand aminte faptul real ca profesorul universitar Crainic nu avea nici un fel un doctorat, iar licenta in teologie o obtinuse in anul 1916 doar printr-un examen oral) si cu Radu Dragnea, in fata carora Parintele Profesor Dumitru Staniloae subliniaza dimensiunea morala constitutiva a adevaratului nationalism, iar Nichifor Crainic dezvolta tema „Ortodoxiei – conceptia noastra despre viata” prezentata intr-o conferinta din anul 1936 la Sibiu, dar gloseaza admirativ si despre relatia dintre „crestinism si fascism” in Italia.

Aceste contributii sunt incluse de Nichifor Crainic, impreuna cu alte eseuri militante din Gandirea, in doua volume de publicistica de politica culturala extrem de populare in epoca: Puncte cardinale in haos (titlul unui eseu din anul 1931), aparut in anul 1936 si Ortodoxie si etnocratie, publicat in anul 1938. (Si aici Nichifor Crainic va fi urmat indeaproape de Parintele Dumitru Staniloae care, in anul 1939, isi aduna eseurile din Gandirea in volumul publicat la Sibiu sub titlul Ortodoxie si romanism.) Volumul din anul 1938 reproduce in anexa utopia politica a lui Nichifor Crainic cristalizata – dupa un periplu dominat de adeziuni si deziluzii care l-au condus de la iorghism si taranism, trecand prin carlism si gardism (legionarism) – la formula „Programului Statului Etnocratic” (publicat initial in anul 1937 in Sfarma-Piatra). In esenta, acesta este o varianta ortodoxa a corporatismului fascist italian, discipolii directorului Gandirii vazand in acest program „doctrina salvarii si misiunii noastre” (Pan M. Vizirescu). Punctul de plecare al acestuia este Romania ca natiune crestina, a carei expresie sociala organizata trebuie sa fie un stat national si confesional-ortodox. In conceptia doctrinarului politic Nichifor Crainic, locul demos-ului abstract al statelor democrate compus din mase si clase amorfe compuse din indivizi anonimi trebuie luat de ethnos-ul concret alcatuit din profesiuni si traditii culturale si religioase. Statul acestuia e instrumentul care sa asigure afirmarea de sine nationala, religioasa si profesionala a romanilor organizati in corporatii; el este unul „etnocratic” si „demofil”, riguros moral si comunitar. Menirea lui este sa asigure dominatia autohtonilor in economie, administratie si cultura pe baza principiului proportional, precum si afirmarea elitelor in cultul omului eroic, individ spiritual liber (nu liberal) dedicat comunitatii de credinta si neam prin moralitate, traditii culturale si religie. Este un stat autoritar bazat pe afirmarea drepturilor comunitatii peste cele ale indivizilor si chemat sa reprime deschis imoralitatea, bogatia si viciile si sa subordoneze minoritatile majoritatii etnice dominante.

Istoria Romaniei si a Europei intregi se precipita insa rapid spre catastrofa (in luna martie anul 1938 Germania ocupa Austria, iar in luna septembrie si Cehoslovacia). Dupa alegerile din luna noiembrie anul 1937, Carol II, simtind ca jocul politic ii scapa de sub control, proclama pe 11 februarie 1938 dictatura regala, desfiinteaza partidele politice si, prin intermediul lui Armand Calinescu, in cadrul unui guvern prezidat initial de Patriarhul Miron Cristea, declanseaza lichidarea miscarii tineretului nationalist. Nicolae Iorga ii intenteaza un proces lui Codreanu, care este condamnat la sase luni de inchisoare. In acest timp Armand Calinescu intenteaza lui Codreanu un proces de tradare de tara (acuzat ca ar vrea sa dea Romania pe mana Germaniei), in care ca martor al apararii este citat si Nichifor Crainic. Liderul legionarilor este condamnat la zece ani de temnita grea si este asasinat impreuna cu liderii miscarii in noaptea de 29-30 noiembrie anul 1938. Reprimarea brutala va arunca Romania intr-o spirala a violentelor interne, care vor spori intr-un crescendo barbar si absurd, un al doilea moment sangeros fiind legat de represaliile de stat care au urmat asasinarii de legionari a lui Armand Calinescu pe 21 septembrie anul 1939.

Nemultumit de depozitia lui Nichifor Crainic in procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, Armand Calinescu include, drept represalii, catedra acestuia pe lista posturilor universitare rationalizate la sfarsitul anului 1938 printr-o lege speciala aprobata de Prim-ministrul Patriarh Miron Cristea, care a suprimat astfel catedra de teologie ascetica si mistica! Nichifor Crainic este trecut la catedra de dogmatica si apologetica vacantata prin alegerea profesorului-arhiereu Irineu-Ioan Mihalcescu ca loctiitor de Episcop al Ramnicului pe 1 noiembrie 1938, iar pe 29 noiembrie anul 1939 ca Mitropolit al Moldovei (pana pe 16 august anul 1947). Obligat astfel sa se improvizeze in apologet, Nichifor Crainic redacteaza si sustine in intervalul 16 ianuarie - 20 mai 1939 un curs inedit de teologia culturii. Publicat in anul 1940 sub titlul Nostalgia paradisului, el constituie principala sa opera teoretic-filozofica, voindu-se totodata o fundamentare a optiunilor culturale traditionaliste pentru care milita in paginile Gandirii. Volumul era rezultatul reflectiilor proprii pe marginea amplei dezbateri pe temele filozofiei culturii si esteticii din spatiul cultural european si romanesc in primele decenii ale secolului XX; de la Ideea unei teologii a culturii a lui Paul Tillich (1919) si Sensul creatiei a lui Nicolae Berdiaev (trad. germ. 1927) la Trilogia culturii a lui Lucian Blaga (1935-1937), trecand prin Esteticile lui Mihail Dragomirescu (1901) sau Tudor Vianu (1934). Scrisa sub semnul „modului teandric” (titlul introducerii), lucrarea era o analiza a relatiilor dintre religie si cultura (partea I) si teologie si estetica (partea II) incheiate cu propunerea de lectura in cheie metaforic-teologica a fenomenului culturii si artei (partea III). Intreaga creatie omeneasca este vazuta drept produsul unei imense si irepresibile nostalgii, tasnind dintr-o traire fundamentala care coloreaza existential intreaga cunoastere si activitate a omului: sentimentul rupturii unei unitati ideale a existentei si a durerii pe calea de intoarcere spre aceasta patrie simbolizata de paradis. Paradisul este insa dublu: pamantesc si ceresc, cum dubla este si nostalgia lui. Nostalgia sau memoria paradisului terestru e motorul civilizatiei materiale care ramane in cadrele existentei actuale supuse mortii, iar nostalgia sau aspiratia paradisului ceresc e mobilul ultim al culturii spirituale care se confrunta cu problema mortii si a sensului general al existentei. Comunitatea initiala pierduta e actualizata in mod real prin credinta in Biserica de sfinti, iar in mod simbolic de cultura si creatia umana, mai ales de cea artistica. Fara a fi religie, arta poate pregati sufletele pentru religie prin creatiile geniilor artistice (gen Dante, Milton, Eminescu, Dostoievski), ale caror opere dobandesc un statut profetic.

In anii dictaturii regale – 1938-1940 – Nichifor Crainic revine in eseurile publicate in paginile Gandirii la temele estetice si teologice, gen „Copilarie si sfintenie” sau „Rugaciunea lui Iisus” in anul 1938 sau „R.M. Rilke” in anul 1939. Alaturi de capitole din viitoarea Nostalgia paradisului, Crainic se inscrie si cu poezii si articole in sensul cultului personalitatii lui Carol II („Rugaciune pentru Rege” sau „Regele si Biserica” in anul 1939 sau „Regele si cultura” in anul 1940). La sfarsitul lunii decembrie anul 1939, cand implinea 50 de ani, scriitorul teolog luase hotararea de a abandona activitatea ziaristica dedicandu-se exclusiv catedrei si vietii literare. Lucrurile aveau sa stea altfel. In luna aprilie anul 1940 Nichifor Crainic este ales , la propunerea Facultatii de Teologie Evanghelica, „doctor honoris causa” al Universitatii din Viena, ceremonia programata pentru luna iunie fiind amanata la cererea sa pentru toamna. Revista Gandirea se grabeste sa consacre si ea numarul 4, pe aprilie 1940, in intregime lui „Nichifor Crainic la 50 de ani”; in masivul numar omagial scriu evocari si prime evaluari ale multiplelor dimensiuni ale activitatii si scrisului acestuia nume de prima marime ale culturii si teologiei romanesti interbelice, ca Ion Petrovici (activitatea), Nicolae Balan (si timpul nostru), Vasile Voiculescu, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Dan Botta, dar si Dumitru Staniloae (opera teologica), Teodor M. Popescu (in teologia noastra), Emilian Vasilescu (apologetul) si altii.

Ca rasplata a obedientei fata de rege, Nichifor Crainic este numit in iunie ministru al propagandei in guvernul Gigurtu, guvernul care si-a legat numele de cele trei cedari (urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) teritoriale impuse Romaniei in anul 1940 (Basarabia pe 26 iunie, Cadrilaterul pe 1 august si nordul Transilvaniei pe 30 august). Nichifor Crainic demisioneaza din guvern pe 6 august; o luna mai tarziu, pe 6 septembrie, Carol II este nevoit sa abdice, iar puterea este preluata de comandantul legionar Horia Sima si generalul Ion Antonescu. Romania devine pentru cateva luni „stat national-legionar”. Numit pentru o scurta perioada de timp presedinte al Radiodifuziunii, Crainic saluta acum in Gandirea „Revolutia legionara”. Pe 5 noiembrie anul 1940, prezent la Universitatea din Viena cu prilejul festivitatilor decernarii titlului de „doctor honoris causa”, Nichifor Crainic rosteste conferinta „Viata spirituala in Romania de astazi” (repetata si la Universitatile din Breslau si Berlin). Asista oripilat la asasinarea profesorilor Nicolae Iorga si Virgil Madgearu, precum si la masacrele facute la Jilava pe 27-28 noiembrie anul 1940 de catre legionari – a caror asociere pagana intre Hristos si revolver o denuntase deschis inca din anul 1937 – si, cateva luni mai tarziu, la rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie anul 1941, zdrobita de armata condusa de Generalul Ion Antonescu sustinut de armata germana din Romania.

In anul 1940 redevine, pentru patru luni, ministru al propagandei in guvernul de tip dictatorial al generalului Antonescu, in care calitate desfiinteaza toata presa evreiasca ca parte a luptei impotriva influentei „iudaismului” in cultura romana. Isi publica acum o parte din articolele in sprijinul „noii ordini” totalitare impuse in Europa de Adolf Hitler in primul volum I. Germania si Italia in scrisul meu din anul 1932 incoace dintr-un ciclu intitulat Lupta pentru spiritul nou. La invitatia canonistului Stefan Tankov (doctor de Cernauti), in luna mai anul 1940 face o vizita la Sofia, unde este primit de regele Boris care-l decoreaza cu ordinul Sfantul Alexandru. Tine aici o conferinta despre Ortodoxie, „Patria noastra ecumenica”, in care promoveaza ideea crearii unei uniuni a popoarelor ortodoxe din Balcani sub egida Reichului german, care in schimbul fidelitatii le-ar putea retroceda monumentul simbol al catedralei Aghia Sofia. Conferinta de la Sofia, ca si altele din timpul razboiului, este simptomatica pentru convingerea militanta a lui Nichifor Crainic pentru care doar Germania „noua” hitlerista era cea care putea ajuta Romania sa recupereze Ardealul de Nord in schimbul aliantei neconditionate la cruciada anti-bolsevica impotriva URSS si sa-i acorde un loc in „noua Europa”. Pentru mentorul Gandirii anilor sumbri ai celui de-al Doilea Razboi Mondial sub svastica romanii puteau in sfarsit realiza in politica, literatura si cultura Romania nationala si traditionala.

Pe 22 mai anul 1941, Nichifor Crainic este primit solemn in Academia Romana. Propus de George Murnu inca din anul 1936 si de Ion Petrovici in anul 1939, el nu intrunise voturile necesare decat pe 20 mai 1940, cand la propunerea lui Dumitru Caracostea a fost ales ca membru titular pe locul lasat liber prin moartea lui Octavian Goga. La sesiunea solemna de primire din 22 mai anul 1941 Nichifor Crainic rosteste discursul „Elogiu lui Octavian Goga”, la care raspunde Lucian Blaga (membru al Academiei din 1936). In prelungirea evocarii din numarul omagial al Gandirii din anul 1940, cand schitase „Inceputurile si cadrul unei prietenii”, poetul-filozof creioneaza acum sub cupola Academiei un remarcabil portret al vechiului prieten si colaborator „Nichifor Crainic”. Om al campiei romane, adoptat spiritual de Ardeal, Nichifor Crainic intra solemn in Academie flancat de doi ardeleni: Octavian Goga si Lucian Blaga. Cu o opera poetica dominata de bipolaritatea pamant-cer (Darurile pamantului – Tara de dincolo de veac), teologul-scriitor Crainic a depasit samanatorismul prin gandirism, adaugand „pamantului romanesc” „cerul spiritualitatii rasaritene”. In jurul Gandirii indrumate de el s-a dezvoltat o impresionanta creatie literara traditionalista (poezie, eseu), atat de inspiratie strict ortodoxa, „pe ogasele dogmaticii” crestine, cat si de sensibilitate general metafizica, libera fata de motivele crestine, si chiar „in duhul eresului” (aluzie la propria metafizica a Marelui Anonim, expusa deja de Blaga in Diferentialele divine, din 1940, care provocasera replica teologica a pr. D. Staniloae de la Sibiu).

Activitatii de animator al culturii si operei de ganditor ortodox ale lui Crainic i se datoreaza „invazia teologiei in cultura romana postbelica”; datorita lui „teologia ortodoxa a devenit sare a culturii romanesti”. Intrand astfel in Academia Romana, „Crainic nu vine singur, cu el intra in Academia Romana Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin”. Primirea in Academie exact inainte cu o luna de intrarea Romaniei in razboi impotriva URSS impreuna cu Germania hitlerista a fost momentul de glorie si apogeu al parcursului biografic al teologului-scriitor Nichifor Crainic. In urma neintelegerilor cu Mihai Antonescu, Crainic isi da demisia din guvern. Drept razbunare, Mihai Antonescu orchestreaza arestarea fiicei sale in varsta de numai 19 ani, Ioana Fortuna Crainic, care este inchisa doua luni la Vacaresti si inca o luna si jumatate de lagar la Targu Jiu, dupa care a ramas exmatriculata din Universitate. La sfarsitul anului 1941 si inceputul anului 1942 scriitorul si profesorul de teologie Nichifor Crainic (in anul 1941 si-a reprimit catedra de mistica) s-a imbolnavit grav: dubla otita, dubla mastoidita, meningita si pneumonie; se zbate intre viata si moarte, fiind salvat miraculos dupa sase operatii. Intre anii 1942 - 1944 devine presedintele cooperativei „Filmul romanesc”, prin care calatoreste in Germania si Italia pentru achizitionare de filme (cf. eseul „Filmul german”, din anul 1943).

Ortodoxismul tot mai strict al lui Nichifor Crainic si optiunile politice afisate au condus in timp la abandonarea revistei de majoritatea scriitorilor si colaboratorilor initiali, pana la sfarsit ramanandu-i fideli doar Vasile Voiculescu si Ion Pillat. Publicarea de catre Lucian Blaga, la Sibiu in anul 1942, a cartii Religie si spirit, unde e negata orice revelatie supranaturala, iar Iisus Hristos este doar un simplu mit, conduce nu doar la replica polemica a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae in Telegraful Roman la Sibiu, ci si la excluderea poetului-filozof de la Gandirea, al carei co-fondator fusese in urma cu doua decenii. In eseul-conferinta „Transfigurarea romanismului” din anul 1943 Nichifor Crainic il acuza pe fostul prieten de caricaturizarea si negativizarea lui Dumnezeu ca Mare Anonim si de edificarea unei metafizici romanesti „din superstitiile folclorice, din miturile indiene si din ereziile crestine, toate elemente antiortodoxe … o metafizica a babelor vrajitoare sau un galimatias crisnamurtic, cum este teosofia”. Atacat in Gandirea in anul 1943 este si tomismul catolic ca falsa „filozofie crestina” in numele autenticei „metafizici ortodoxe” (sustinute in eseurile lui P.P. Ionescu). Nichifor Crainic se inconjoara tot mai mult de teologi si isi publica ritmic prelegerile inaugurale pe teme de actualitate catre studentii teologi („Despre demofilie”, in anul 1941, „Providenta divina in istorie” si „Colaboratorii lui Hristos”, in anul 1942, sau „Ortodoxia romana ca functiune europeana”, in anul 1944). Este sustinut de teologi ca T.M. Popescu („De la Nero la Stalin”, in 1942) sau Emilian Vasilescu („Prietenii romani ai tomismului” si „Pentru ce tomismul nu este filozofie crestina”, in anul 1942, sau „Traditionalism ortodox si rationalism dizolvant”, in anul 1943). Parintele Profesor Dumitru Staniloae colaboreaza si el constant cu eseuri pur teologice („Despre dogma” si „Temeiurile eterne ale mantuirii”, in anul 1941, „Consideratii in legatura cu sfintele icoane”, in anul 1942, „Biserica Ortodoxa a Transilvaniei” si „Despre Iisus Hristos”, in anul 1943, si „Contemplatie si asceza”, in anul 1944). Din anul 1942 pana la sfarsit publica regulat poezii in paginile Gandirii si tanarul ierodiacon Valeriu-Bartolomeu Anania (n. 1921), cum din anul 1936 un colaborator asiduu al revistei fusese si ceva mai varstnicul scriitor Horia Vintila (1915-1992).

In anul 1943 Nichifor Crainic sustine, atat in Bucuresti, cat si in toate provinciile tarii, o serie de conferinte pe teme patriotice, despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Cosbuc sau „Transfigurarea romanismului”, in care exalta teologic romanismul ca „teantropie” realizata. Pe 4 iunie anul 1943 prezinta la Zagreb conferinta „Poezia noastra religioasa”, pledand pentru crearea, evident sub auspiciile Reichului, a unei Europe unite national si crestine dupa formula: „pamant national pentru fiecare popor si cer crestin pentru toti laolalta”. Iar pe 27 noiembrie anul 1943, intr-un moment in care infrangerea Germaniei hitleriste devenea previzibila, sustine la Weimar conferinta „Romania in Europa noua”, o trista apologie a lui Adolf Hitler si a Reichului german („Eu cred in steaua marelui Reich german”), precum si a comunitatii de viziune a nationalismului roman cu national-socialismul nazist („triumful romanismului la el acasa il datoram victoriei national-socialiste. Astazi Romania se simte un fragment din Europa cea noua. Integrati astfel in ordinea lumii noi, am putut sa ne aliniem in uriasul front al Rasaritului…”). De altfel, in acei ani Crainic devenise si presedintele Asociatiei Germano-Romane. Compromitatoarea conferinta de la Weimar a fost publicata in Gandirea in numarul ei din luna martie anul 1944. In numarul urmator, pe aprilie-mai, Nichifor Crainic revine la teologia pura cu un splendid eseu despre „Dionisie Areopagitul”, iar in numarul ulterior, pe iunie-iulie, care avea sa fie si ultimul numar al Gandirii, publica ultimul sau text. Intitulat „Tehnica fara suflet”, eseul porneste de la denuntarea barbariei atacurilor aeriene anglo-americane asupra Romaniei si intregii Europe „aparate” de nazisti pentru a se transforma intr-o profetica diatriba impotriva tehnicismului american si sovietic, triumf al civilizatiei materialiste asupra culturii spirituale umaniste a Europei clasice. Nichifor Crainic este contemporan aici cu Martin Heidegger si afin cu mai tanarul Constantin Noica.

Dincolo de afirmatiile de conjunctura, finalul textului suna astazi, la peste sase decenii intr-o Europa unita economic si in plina civilizatie postmoderna hipertehnologizata, ca o previziune de o sumbra actualitate: „Traditiile de cultura ce stau la temelia fiecarui popor european si intimitatea cu natura si duhul pamantului ar feri omul de primejdia pe care o reprezinta o tehnica dezvoltata unilateral. Deformandu-l pe om si anexandu-l masinii, aceasta tehnica a atins in razboiul actual o culme a ratacirii si nonsensului: civilizatia a creat orasele, civilizatia nimiceste orasele de pe fata pamantului. Daca Europa ar ajunge in viitor sa fabrice monstrii de tip american, atunci misiunea ei se va fi terminat si nimic de nadajduit intr-o lume mai buna n-ar mai ramane. Geniul ei este geniul plinatatii si armoniei. Numai din adancul ei de experienta in zestre multimilenara mai poate rasari omul desavarsit, care sa fie model popoarelor pamantului. Suferinta apocaliptica pe care o indura din toate partile, o conduce la constiinta profundei sale diferentieri fata de celelalte continente, care-i vor nimicirea, si la o dinamica unitara a misiunii pe care o are de indeplinit in lume. Caci nenorocirea ce bantuie omenirea contemporana, nenorocire pe care numai spiritul european o poate lecui, e civilizatia fara cultura sau tehnica fara suflet.”

Ziua de 23 august anul 1944 si ocuparea Romaniei de trupele sovietice l-au facut pe Nichifor Crainic sa simta din plin teroarea unei istorii intrate sub zodiile nefaste ale totalitarismelor si ideologiilor rivale. In timpul bombardamentelor germane asupra Bucurestilor care au urmat, Nichifor Crainic se imbolnaveste de pneumonie, este transportat de prof. Ion Petrovici la manastirea Cernica, de unde sotia sa, Dr. Aglae Crainic, l-a dus la Sibiu, unde este internat in clinica universitara a Dr. Iuliu Hatieganu. Pe 15 octombrie afla din ziare ca se afla pe lista criminalilor de razboi venita de la Moscova si este sfatuit sa ramana ascuns. Isi lasa barba si se adaposteste prin diferite case din Sibiu. Primarul din localitatea Galanesti, judetul Radauti, refugiat si el, ii face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spanu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean, sub care va pribegi prin Transilvania aproape trei ani de zile. Este eliminat din Societatea scriitorilor si Sindicatul ziaristilor, este epurat si din Universitate, iar Gandirea este suprimata. In preajma Craciunului publica sub numele Victor Marginas un colind in paginile Telegrafului Roman. In luna ianuarie anul 1945 pleaca din Sibiul devenit nesigur si sta ascuns mai intai la Manastirea Sambata de Sus, iar mai apoi la diferiti preoti din sate din Muntii Apuseni pana in luna martie anul 1946 si de pe valea Tarnavelor pana in luna mai anul 1947. Afla din ziare ca pe 4 iunie anul 1945 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la inchisoare pe viata in procesul „ziaristilor fascisti”. In acest interval Nichifor Crainic redacteaza manuscrisul primei parti a „Memoriilor” (pana la sfarsitul anului 1944) sub titlul Zile albe, zile negre, precum si un studiu neterminat in 12 capitole despre Spiritualitatea poeziei romanesti, in fapt o interesanta judecata teologica asupra operei si filozofiei lirice a doisprezece poeti romani (Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Cosbuc, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Gregorian, Stefan O. Iosif, Alexandru Macedonski, Dumitru Nanu, Ion Pillat si Alexandru Stamatiad).

Pe 20 mai anul 1946 se stinge din viata in mizerie si coplesita de intristare sotia scriitorului, dr. Aglae Crainic, in timp ce sotul ei se afla ascuns la preotul din satul Lepindea. In luna septembrie anul 1946 se muta la preotul din satul Iclod, iar in luna martie anul 1947 la Preotul Ioan Samarghitan din Cerghid, langa Tarnaveni. Pe 24 mai anul 1947 il convinge pe Parintele Ioan Samarghitan (care-i salveaza manuscrisele) sa-l denunte si se preda autoritatilor in speranta ca va fi rejudecat si reabilitat. Este trimis la Targu-Mures si de aici la Bucuresti, fiind detinut la Ministerul de Interne si apoi la Vacaresti. I se anuleaza sentinta din anul 1945 si incepe rejudecarea procesului, la care Crainic a fost aparat de Petre Pandrea (1904-1968), cumnat al lui Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al justitiei (care avea sa fie arestat si el in anul 1948 pentru nationalism si executat in anul 1954). Pe 9 decembrie anul 1947 lui Nichifor Crainic i se aduce la cunostinta noul act de acuzare, in care se vede acuzat de legionarism, fascism, hitlerism, rasism si ura de clasa, de instigare la razboi impotriva URSS si de colaborare cu Germania hitlerista. Nichifor Crainic intocmeste un amplu „Memoriu” de raspuns (publicat in anul 1995), un adevarat testament politic si moral, in care, respingand cu argumente acuzatiile si asumandu-si erorile, justifica pozitia de scriitor roman, crestin, sarac si independent, ca servire a patriei si interesului national (inclusiv prin alianta cu Germania). Invoca precedentele anterioare ale lui Iaon Slavici si Tudor Arghezi, condamnati si ei dupa Primul Razboi Mondial ca ziaristi in serviciul ocupantilor germani la 5 ani, fiind gratiati dupa un an si jumatate.

Din motive tinand de caderea in dizgratie in PCR a ministrului Lucretiu Patrascanu, procesul se intrerupe brusc, avocatul Pandrea este exclus din barou (va fi si el condamnat in anul 1948 la 20 de ani de inchisoare, din care a executat sapte, intre anii 1948-1952 si inca altii intre anii 1958-1964). Nichifor Crainic este transferat la sinistrul penitenciar de la Aiud. Timp de 15 ani scriitorul a fost supus unui regim cumplit de distrugere morala si fizica prin umilinte si infometari inumane trecand prin experiente-limita din care s-a salvat interior doar prin credinta si poezie (in inchisoare va alcatui si memora volumul de poezii Soim deasupra prapastiei aparut postum, in anul 1991).

Eliberarea lui din temnita s-a facut cu pretul umilitor al „reeducarii” si al compromiterii prin anexarea la propaganda regimului comunist roman al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si apoi, din anul 1965, al lui Nicolae Ceausescu. In luna martie anul 1962 a fost transferat in arestul Ministerului de Interne, unde, la cererea ministrului Ion Draghici, scrie o istorie a Miscarii Legionare. Scrisa intr-un stil vehement polemic si incadrata de o introducere si concluzii cu elogii jenante la adresa leninismului, intitulata Cuibarul ucigasilor, in 15 capitole si 263 de pagini, lucrarea a ramas in manuscris fiind plagiata apoi de I. Fatu si N. Spalatelu in cartea Garda de Fier, organizatie terorista de tip fascist (1971). Este eliberat pe 24 aprilie anul 1962 si angajat pana in anul 1968 ca redactor la revista Ministerului de Interne, Glasul Patriei. Aparuta intre anii 1955-1972 de trei ori pe luna si difuzata in afara granitelor tarii, revista era adresata in exclusivitate emigratiei si exilului romanesc, pe care redactorii si colaboratorii – toti intelectuali de dreapta, fosti detinuti politici „reeducati”, dar fara drept de semnatura in tara – trebuiau sa-i convinga de „umanismul” regimului comunist romanesc si sa-i determine sa se repatrieze ori sa renunte la activitatile critice fata de Republica Populara Romana. Era o forma perversa a regimului de a-i compromite in fata strainatatii si de a impiedica formarea unor cercuri de rezistenta interna, amagindu-i totodata cu promisiuni desarte ca, in schimbul acestor „servicii patriotice” in afara, vor fi republicati din nou in tara.

O vreme Nichifor Crainic s-a lasat amagit si el de nationalismul comunistilor romani si de iluzia revenirii pe scena literara publica. Intre anii 1963-1964 a scris cel de-al doilea volum al „Memoriilor” despre anii 1946-1947, intitulat Pribeag in tara mea si cateva crampeie impresionante de „marturii” din infernul temnitei de la Aiud. Si-a rescris totodata „Memoriile” modificate si autocenzurate in speranta editarii lor, incercand sa publice si poezii, dar fara succes. In anul 1968 a fost pensionat, iar pe 20 decembrie 1969, la implinirea varstei venerabile de 80 de ani, Nichifor Crainic a fost sarbatorit in cercul prietenilor apropiati, intr-o emotionanta intalnire la care au luat parte – pe langa fiica Nini, casatorita in anul 1946 cu inginerul Alexandru Cojan – si vorbit: Ion Petrovici, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, Pan M. Vizirescu, Parintele Profesor Dumitru Staniloae si altii, printre care inimosul Nedic Lemnaru, fost lucrator in Securitate menit sa-l supravegheze si devenit prieten intim al scriitorului in ultimii ani de viata.

Dupa o viata de lupte, chin si incercari cumplite, Nichifor Crainic s-a stins din viata lin si usor, in somn, in noaptea de 19-20 august anul 1972 la casa scriitorilor din Palatul brancovenesc Mogosoaia. Trei zile mai tarziu a fost ingropat, prohodit de preoti si de prieteni, in cimitirul „Sfanta Vineri” din Bucuresti. Pe cruce a pus sa i se scrie numai numele, caci asa cum ii spunea testamentar ginerelui sau, Alexandru Cojan: „Acei care vor sa stie cine am fost, sa ma caute in scrierile mele, in revista Gandirea, al carei mentor am fost, in cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Romana printre membrii careia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce este un pumn de tarana”. Denigrat si ignorat, Nichifor Crainic, cu luminile si umbrele personalitatii sale reactive si controversate, nu a beneficiat inca de o discutie senina si o receptare lucida a multiplelor sale contributii la cultura romaneasca interbelica. Poetul si ziaristul, animatorul si teoreticianul cultural, teologul mistic si doctrinarul politic isi asteapta inca exegetii rigurosi si obiectivi.

In opinia si viziunea mea, scriitorul-teolog de la Gandirea este simptomatic pentru ceea ce as numi „criza platonica” de structura a culturii ortodoxe ca solutie a relatiei cruciforme intre cer si pamant, intre mistica si politica, proprie crestinismului. Nichifor Crainic a refacut, ca si Nae Ionescu si emulii lor, parcursul gandirii si „drama vietii lui Platon” descrise profetic de Vladimir Soloviov intr-un eseu cu acest titlu publicat in anul 1898. Dupa ce intr-o prima faza, in Banchetul, exalta forta erosului regenerator si realizator al unitatii intre sensibil si inteligibil, divin si uman, precum si in philia dintre oameni, Platon misticul se converteste dupa moartea lui Socrate in doctrinar politic si in creator de utopii sociale de tip represiv. Republica, opera de maturitate, si, mai ales, Legile, ultima sa opera, ni-l arata pe ultimul Platon facand apologia unei cetati de tip totalitar si a obscurantismului, precum si in cautarea unui tiran care sa o realizeze. Tot astfel si Nichifor Crainic, plecat in anul 1926 de la mistica Bisericii si crestinismul iubirii al lui Dostoievski, sfarseste dupa anul 1937 in utopia si tirania represivului stat etnocratic si pasiunea pentru dictaturi.

Dincolo de aceasta lectie negativa, scump platita de doctrinarul politic, Nichifor Crainic teologul ne da o lectie pozitiva permanenta, prin care a influentat in chip decisiv destinul teologiei ortodoxe contemporane, fiindca ea a fost asumata si desavarsita la Sibiu de pr. Dumitru Staniloae. Crainic a fost nu numai cel care a inteles ca nu se poate face Ortodoxie fara „gandire”, fara cultura, literatura si arta. Si in acest sens el a fost, cum bine sublinia in anul 1940 istoricul bisericesc marturisitor Teodor M. Popescu (1893-1973), „singurul nostru teolog de interferenta”. A fost, in acelasi timp, primul care a inteles ca nu poate exista teologie fara mistica, nici Ortodoxie fara Filocalie. A fost „profesorul de mistica, primul si singurul in toata teologia ortodoxa actuala”. „A dorit sa fie preot si n-a reusit, dar a simtit ca are o misiune teologica”. „A privit spre culmea cea mai inalta a teologiei si a redescoperit mistica ortodoxa, floarea spiritualitatii crestine, Olimpul cugetarii teologiei, gradina edenica a sentimentului religios, care zacea in carti necercetate si neintelese, parasita la periferia intereselor stiintifice ale teologiei”. In teologie, Nichifor Crainic a fost „un descoperitor si un creator”, un deschizator de orizonturi ceresti. Si nu are voie sa fie uitat.

Este regretabil faptul ca personalitatea lui Nichifor Crainic, in care lumina covirseste totusi umbrele de care n-a fost lipsita, intirzie, in pofida valului de (re)editari si a discretei sale reconfirmari ca membru titular al Academiei Romane (22 noiembrie anul 1994), sa fie tratata asa cum s-ar cuveni intr-un peisaj cultural cu pretentii de normalitate. Acum, la aproape patruzeci de ani de la moartea sa, ar fi poate vremea sa se iasa din cele doua fundaturi simetrice ale abordarii sale actuale: cea pios-ditirambica (din unele restrinse cercuri ortodoxizante) si cea impios-anecdotica (slujind unor tendinte de fronda antitraditionala). Avem multe de invatat de la altii, dar nimic nu ne indreptateste sa refuzam de a invata cite ceva si din propria noastra zestre culturala, pe care de multe ori n-am facut nici un efort onest de a o cerceta si intelege, multumindu-ne sa perpetuam “verdictele” ideologice ale unei jumatati de veac de instrainare de noi insine. Ramanem datori trecutului, chiar daca n-am avea de invatat din el, vorba ganditorului si filozofului Constantin Noica, decat dezvatul.

Material documentar realizat de Drd. Stelian Gombos

.