Problema vesniciei sufletului e o chestiune fundamentala pentru orice religie, in special, pentru crestinism. De ea e legata si pe aceasta se intemeiaza dogma invierii din morti si putinta unei invieri viitoare, posibilitatea unei sanctionari definitive si reale a binelui si a raului, posibilitatea unei fericiri viitoare, adica insusi scopul si posibilitatea unei vieti religios-morale. Viata de aici, pentru religia crestina, nu e decat o pregatire pentru o viata viitoare, care nu e posibila decat prin nemurirea sufletului. E un adevar fundamental pentru religie, dar pentru stiinta?

Stiinta ocupandu-se de fenomenele contingente si trecatoare, nu are cum si de unde pune si afirma problema nemuririi sufletului. Totusi nici ea, nici ratiunea umana, nu i se opune.

Si aceasta din urmatoarele considerente:

1. Vesnicia sufletului decurge din insasi natura lui. Sufletul fiind o substanta spirituala, deci nemateriala, nu este supus legilor de distrugere ale materiei. Distrugerea nu poate fi aplicabila substantei sufletului, caci distrugerea inseamna sau descompunere, sau nimicire. Ori, sufletul este simplu, deci nu poate fi descompus, si nici distrus, iar de o nimicire nu se poate vorbi, caci aceasta presupune ea insasi o descompunere. Stiinta nu aplica nimicirea nici macar materiei. Conform tezei conservarii energiei, nimic nu se creeaza in natura, nici nu se distruge ceva, ci totul se transforma, dar nimic nu se poate nimici.

2. Moartea nu implica neaparat si moartea sufletului, fiindca, chiar legat de trup, sufletul are o viata proprie, independenta de trup, conditionata de el, dar nu identica cu dansul. Corpul nu este decat un instrument pentru spirit, instrument necesar, dar nu indispensabil. Sufletul covarseste sufletul in toate privintele si menirea trupului fata de el nu este decat aceea de a-l limita in marginirea sa si de a-l adapta pentru nevoile vietii individului. Solidaritatea dintre trup si suflet nu aduce disparitia sufletului odata cu disparitia trupului, dupa cum putrezirea cuierului de care este atarnata o haina, nu aduce si disparitia acesteia, remarca Bergson.

Maladiile trupesti, chiar cele care ataca parti esentiale ale materiei cerebrale, lasa intacte functiile sufletesti, iar degradarea si descompunerea treptata prin boala sau senilitate a organismului nu ataca si nu degradeaza sufletul. Daca trupul se macina treptat, sufletul se mentine intreg in toata claritatea constiintei lui pana in clipa epuizarii si expirarii trupesti. Acest suflet pastrat intreg, pana la ultima suflare din viata, cand aproape toate legaturile trupesti sunt uzate sau degradate, cum e cazul mortii prin batranete, are toate semnele si toate sansele de a dainui si dupa ce aceste putrede legaturi au disparut, prin ultima suflare a vietii.

3. Argumentul psihologic. Nemurirea sufletului este un fapt psihologic simtit de intreaga fiinta umana. Constiinta nemuririi si a unei vieti viitoare sunt traite de umanitate aproape cu putere de instinct. Si daca, in virtutea legilor finalitatii biologice, toate tendintele functionale isi gasesc un corelat in lumea reala, de ce s-ar face exceptie cu aceasta tendinta spre nemurire, esential legata de genul omenesc? Daca pasarea purtata de instinct isi deschide aripile si porneste, la apropierea iernii, spre alt climat de primavara si il si gaseste, de ce aspiratia omului catre o alta viata, cel putin tot asa de reala si tot asa de puternica ca si instinctul la animale, sa fie singura sortita neimplinirii si inselarii? (vezi Paul Buysse, Vers la croyance).

4. Argumentul istoric. Credinta in nemurirea sufletului au avut-o si o au toate popoarele si toate religiile. In rai sau in iad, in infern sau in Campiile Elisse, in sanul lui Brahma sau in neant, toate religiile si cu ele toate popoarele au crezut in nemurirea sufletului si intr-o viata viitoare. De aceasta credinta n-a fost lipsit nici omul preistoriei, cum nu este lipsit nici salbaticul cel mai primitiv. Instrumentele de cult descoperite in stadiile preistorice, cultul stramosilor ca si al mortilor, in functie la toate popoarele, chiar la cele mai primitive, duc spre aceeasi concluzie. "Oricare ar fi starea de degradarea a unor popoare salbatice, zice cunoscutul explorator Livingstone, sunt doua lucruri despre care nu mai are nevoie sa fie instruite: existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului".

5. Argumentul moral. Nemurirea sufletului este o conditie neaparata a sanctiunii morale. Realizarea binelui si perfectionarea morala, reprimarea raului si pedepsirea lui sunt posibile numai din perspectiva nemuririi sufletului si a unei vietii viitoare, zicea Platon, care facea din existenta sufletului si post-existenta lui, axa filozofiei sale, iar Kant, rasturnatorul tuturor himerelor si fictiunilor metafizice si creatorul unei morale autonome, postuleaza pentru realizarea binelui atat nemurirea sufletului, cat si o viata viitoare.

Cand stiinta nu i se opune, cand ratiunea o postuleaza, cand credinta o reclama, cand toata umanitatea o atesta si o traieste, care ar fi motivele rationale care s-ar opune posibilitatii nemuririi sufletului?

Adversarii nemuririi sufletului sunt fireste, in primul rand, adversarii existentei sufletului: materialistii si pozitivistii evolutionisti, primii negand orice spirit in afara de materie, chiar daca admit eternitatea acesteia, iar ceilalti facand din ideea de nemurire o simpla fictiune, nascuta din perpetuarea speciei fata de cea a individului.

Pentru materialistii vechi si noi, viata se sfarseste aici. La ce bun himera unei vieti viitoare, cand nici pe aceasta lume sufletul nu are ce cauta? "Edite, bibite, post mortem nulla voluptas", spuneau adeptii batranului Epicur, pe care-l completeaza corespondentul lor modern, materialistul Feuerbach, cu brutala afirmatie: "Omul este ceea ce mananca" (Der Mensch is was er isst) utilizand jocul de cuvinte din limba germana dintre "a manca" si "a trai". Aceasta formula grosolana poate indigna. Ea este insa urmarea fireasca a unei lumi "fara spirit" si a unei psihologii "fara suflet".

Am vazut insa ca atat stiinta in obiectivitatea ei, cat si umanitatea in aspiratiile ei protesteaza contra unei astfel de eventualitati. Existenta sufletului este astazi un adevar verificat pentru stiinta. A admite existenta unui suflet fara a-i acorda o existenta personala viitoare, cum fac filozofii spiritualisti, sau cum fac si deistii care, incheind socotelile lumii cu Dumnezeu in momentul creatiei, nu mai au ce face cu sufletul, e a te opri la mijlocul drumului.

Existenta sufletului aduce dupa sine nemurirea lui ca si dainuirea lui personala intr-o viata viitoare, altminteri ar insemna sa se repete povestea cu ucenicul vrajitor al lui Faust, care prinzand formula de chemare a spiritelor, se gasea in incurcatura de a nu sti ce sa faca cu ele.

Cei ce admit existenta sufletului trebuie sa fie consecventi si sa admita o viata proprie pentru el, alta decat cea a trupului si dainuind si dupa disparitia acestuia. Aceasta viata viitoare nu poate fi conceputa ca o cufundare in masa universala a spiritului, cum o concep panpsihistii si panteistii idealisti, fiindca sufletul nu se poate desparti de ceea ce a fost calitatea lui esentiala in viata: constiinta eului.

Sufletele lipsite de constiinta personala ar devenii un fel de naluci ratacitoare si nici n-ar mai corespunde postulatului moral al realizarii perfectiunii si rasplatirii binelui. Toata ideea de sanctiune, inseparabila religiei si moralei, s-ar pierde prin aceasta depersonalizare a sufletului dupa moarte.

Asadar, aceasta este si cauza pentru care toate teoriile despre reincarnare ale spiritismului si teozofiei sunt incompatibile cu substanta si esenta sufletului.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe