Dragă Măicuţă,
Am observat că toţi „copiii" dumneavoastră le scriu părinţilor lor scrisori pe care nu îndrăznesc să le şi trimită, pentru că ar înrăutăţi şi mai mult relaţiile lor cu ei. Mai jos încerc şi eu acest lucru. In speranţa că astfel mă voi descoperi pe mine şi voi descoperi şi relaţia mea cu ei, adică voi scoate din adâncuri părerea mea despre relaţia noastră. M-am tot gândit ce titlu să pun scrisorii şi până la urmă am lăsat aşa cum se face, nu cum simt.
Dragă mamă,
Iţi scriu această scrisoare, care nu va ajunge niciodată la tine. nu pentru că nu aş vrea să-ţi spun în faţă ce am de spus, ci pentru că nu vreau să deteriorăm şi mai rău relaţiile noastre. Am încercat acum vreo şase ani, destul de timid, să-ţi spun să nu mă mai critici tot timpul şi să nu mă mai consideri cel mai rău lucni de pe pământ şi am obţinut, după drăcuiala de cuviinţă, câţiva ani în care nu ai vrut să mai auzi de mine şi nici să nu mă mai vezi. aşa că am învăţat lecţia: mă prefac că totul este în regulă.
Mă uit în urmă, cât de mult pot, şi nu te văd nicăieri. Sunt singură sau cu fratele meu. Eu sunt,. mama " lui şi el e ..copilul" meu. Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un ..copil" aşa cuminte şi ascultător. Il pun pe oliţă şi îl şterg la fund. Ce speriată am fost când s-a spart oliţa. Atât de speriată că nu îmi mai aduc aminte ce aţi spus, pentru că aţi apărut toţi în peisaj. Apoi iar numai noi doi ne jucăm în curte, fie vara, fie iarna. Acelaşi joc: eu sunt „mama"şi el e „copilul" meu.
Imi povesteşti, mare fiind, că aveaţi multă treabă, tu şi bunica, amândouă casnice şi nu aveaţi timp de mine, de aceea mă închideati într-o cameră cu o farfurie cu mâncare la o uşă şi alta la altă uşă, să mă servesc singură. Mă cutremur şi acum. Copil nedorit. FATĂ, ce lucru teribil să fii fată şi nu băiat. Apoi se naşte fratele meu la numai doi ani şi câteva luni diferenţă. Cică copil dorit şi băiat pe deasupra, dar lepădat şi el în curte ca şi mine. Nici azi nu sunt pe deplin convinsă că nu am fost înfiată. M-a urmărit mult timp un vis în care cineva mă dădea vouă într-o pădure. Poate nu a fost vis, poate s-a întâmplat aievea. Şi mă tot gândesc că la un moment dat ai să-mi spui lucrul acesta şi eu am să-mi caut părinţii adevăraţi, care poate au murit între timp şi nu am pe cine să mai îmbrăţişez. Mă doare sufletul.
Nu am în minte nici o clipă în care să mă iei în braţe, să mă mângâi, să mă săruţi, cum fac mamele cu copiii lor. Apari în amintirile mele doar când trebuia să mergem la vreo serbare şi eu trebuia să fiu băgată în toate chestiile alea,- dansuri populare, scenete, balet, poezie, piramida etc, că de când mă ştiu sunt pe scenă, să fac fală familiei, dar degeaba. Atunci intri în priză. Imi arzi părul cu un fier, ca să-mi faci „locane". Te ocupi de mine, dar ca de o păpuşă, nu cu drag, ca de fetită ta. După ce mă desfăşor, nu mă săruţi, nu mă feliciţi, deoarece era normal să fac asta. Mai mare fiind, începi să-mi decolorezi părul, fără ca eu să ştiu, cu apă oxigenată şi îmi picuri în ochi un pic de atropină, tot fără să ştiu; ca să am ochii negri şi părul blond. Aşa trebuia să fie „păpuşa" ca să fie plăcută. Aflu de la diriginta, mea că ceva nu e în regulă cu părul meu si mă revolt. Atunci mă tunzi şi nu te mai preocupi de mine, că daca păpuşa a început să vorbească, nu mai e interesantă. Şi nu numai atât. Vă aliaţi cu bunica împotriva mea şi orice zic, care nu vă convine, mă catalogaţi imediat: „Eşti ca tac-tu. Ai pipota strâmtă ca tac-tu. Semeni în neamul lui tac-tu". Iar tata era cel mai puturos şi mai rău bărbat de pe pământ. Şi eu le credeam. Şi mă stră-duiam să nu fiu ca tata. Invăţam bine şi foarte bine. Trebuia să iau premiul I la premiul II strâmbaţi amândouă din nas. „M-am lăsat pe tănjală. Mă uit după băieţi”.Cine ştie? Dar tot ce fac nu contează, oricum nu mă tratezi ca pe copilul tău cel iubit şi trăieşti cu impresia că mă poţi fraieri, dar eu simt asta şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de tine şi de familia asta. De aceea ajung să urăsc casa în care stau şi îmi doresc să plec din ea. Sărmana casă, nu are nici o vină, dar eu dau vina pe ea. Doamne, am ajuns să o şi drăcui, săraca. Casa făcută de bunicul meu vitreg. Pe el îl văd în amintirile mele. Ne spune poveşti cu tâlhari şi cu draci, ce ştie el de când era mic, ne cântă din scripca făcută de el, ne face floricele de porumb într-o cratiţă cu capac făcută tot de el special pentru asta. Şi el nu este bunicul nostru de-adevăratelea. Şi el îl iubeşte pe fratele meu mai mult pentru că e băiat, dar nu se poartă urât cu mine.
Şi am început să am nişte migrene înfiorătoare, dar mă trimiteai la şcoală aşa bolnavă, că nu trebuie sa am absenţe. Câteodată aveau milă de mine profesorii şi mă trimiteau acasă. Eram slăbuţă şi anemică, dar tu îţi faci un titlu de mare realizare că, atunci când am cerut să ne dai salam cu pâine la şcoală, ne-ai lăsat să flămânzim toată ziua în aşteptarea ta, ca altădată să mâncăm ce ne dai, nu să facem nazuri. Niciodată nu ai ştiut ce mâncarică ne place, cum ştiu mamele iubitoare, să ne faci câteodată ca un dar.
Am fost nişte copii foarte cuminţi şi ascultători şi nici pe departe mofturoşi, dar, ca orice om, aveam şi-noi preferinţele noastre pe care ai fi putut să ni le faci din când în când. Tot ca model de viată mi-ai zis că nu trebuie să iubeşti, că iubirea, e o prostie. Că tu nu ai iubit în viaţa ta şi că te-ai măritat că aşa trebuie şi ai făcut copii tot aşa, că aşa trebuie. La fel trebuia să fac şi eu. Şi pentru că nu le-am ascultat şi m-am măritat cu cine nu voiai tu, m-ai aruncat ca pe o zdreanţă, şi nu ai vrut să mai ştii nimic de mine. Cred că de-abia aşteptai un motiv cât de mic ca să termini cu mine, mă suportaseşi destul. Ceea ce nu pot să-ţi iert însă e viaţa fratelui meu: „copilul" meu, pe care l-am crescut cum trebuie şi care era un îngeraş de copil, ascultător şi cuminte, iubitor şi iertător şi care vă iubea din toată inima lui şi de care v-aţi bătut joc pentru egoismul vostru. Nu a putut, săracul, să plece de acasă şi să-şi facă o viaţă a lui, că trebuia cineva să stea cu voi şi să aibă grija voastră, deşi nu era cazul, că nu eraţi nici bolnave, nici neputincioase. Tare bine te simţi în postura de victimă. Murise tata şi acum trebuia altcineva să-i ia locul.
Imi aduc aminte cum m-ai făcut răspunzătoare de boala tatălui meu şi de moartea acestuia.
Mereu încerci să mă faci să mă întorc în oraşul meu, dar vreau să-ţi spun un lucru: Eu nu am plecat de acasă, eu am fugit de acasă. Nu mă mai întorc niciodată, pentru că nu e un cămin cald şi iubitor în care să vrei să te întorci.
Nu te iubesc. Sunt ca tine: un iubesc pe nimeni. Ar trebui să fii mândră de mine.
Imi continui scrisoarea pentru că mai am multe să-i reproşez.
Nu am înţeles niciodată de ce am insistat atât de mult toţi din familie, inclusiv tu, să fac cât mai multa şcoală, ca apoi să nu scapi nici un prilej să critici pe cei cu facultate şi să spui mereu „că acolo unde e multă carte e şi multă prostie" şi altele asemenea. Cum poate o MAMA să fie geloasă pe realizările propriului ei copii? Şi cât m-am chinuit să fac această şcoală, ca să fiu aşa cum credeam că vreţi voi! Nu uit ce spaimă am tras la bacalaureat, când m-am blocat la examenul oral de la matematică şi era sa-l pic, şi ce coşmaruri am avut foarte mulţi ani cu acest examen. De ce m-am chinuit? Ca să mai ai un motiv să mă urăşti? Că eu am reuşit şi fratele meu nu?
Imi aduc aminte că, în puţinele clipe libere pe care le aveam, îmi doream foarte mult să citesc. Imi plăceau aşa de mult cărţile! Şi, iniţial, m-ai lăsat să citesc, până când fratele meu nu a mai reuşit să se descurce la şcoală. Din acest moment mă ameninţai că îmi arzi cărţile dacă mă mai prinzi citind. Eu urma să am o singură preocupare: să-l ajut pe fratele meu la şcoală, să-l meditez la toate materiile. Tot el, săracul, a găsit o soluţie ca eu să pot citi: mi-a căutat caietele din anii din urmă şi copia de acolo lecţiile care coincideau cu ale lui şi aşa îmi rămânea şi mie un pic de timp. Nu îmi pot imagina cum e să iubeşti unul din copii şi pe celălalt nu. Dar se pare că asta e boala în familia noastră. Nefiind singura care face aşa ceva, probabil ţi se părea normal, dar îţi spun eu că nu e normal deloc.
Când încercam şi eu, destul de timid, să-ţi mai spun cum o duc în familia în care am intrat, cu părinţii soţului meu, care şi ei erau cu „problemele" lor, săreai ca arsă: „I-auzi, draga, ce zic şi ce fac nurorile, pai fratele tău sper să nu ia una ca tine". Deci nu erai mama mea, nici nu ai fost vreodată, erai soacra. Doamne, Doamne/ Cât m-am rugat la Dumnezeu, să nu te urăsc. Aşa zi-ceam: ..Ajută-mă măcar atât, să nu o urăsc!". Pe tine şi pe soţul meu alcoolic. Doamne, cum poţi ierta o mamă, care îşi blestema copilul să aibă boala tatălui şi să moară ca el? Ştii cu ce spaimă ani trăit că o să mă îmbolnăvesc ca tata şi ce spaimă am acum că am anii la care el a murit? Nu ştii. Nici nu le interesează, probabil. Acum ai un alt motiv pentru care să fii dezamăgită de mine; nu mă mai vopsesc la păr şi nu îmi mai tai părul şi, culmea, mai merg şi la biserică, „ca în Evul Mediu". Şi colegele mele ce bine au ajuns, numai eu sunt o prăpădită. Chiar aşa să fie?
In incheiere îţi spun că încă îmi mai caut mama, încă mai sper că sunt înfiată şi că undeva există şi pentru mine o mamă.
Nici nu ştiu cum am să închei scrisoarea. Cred că am să o las aşa, neterminată.
Speranţa mea este că, dacă am să avansez pe Cale, Dumnezeu o să-mi umple inima cu iubirea Lui şi astfel am să am şi o mamă.
Fata ta
Draga mea copilă.
Scrisoarea ta va străbate multe inimi şi va sparge poate nesimţirea multora...
Eu nu am cuvinte pentru durerea ta. Am doar un cuvânt: de recunoştinţă că mi-ai scris, că doreşti vindecarea şi pentru vitejia ta de a porni pe Calea care îţi cere să biruieşti toate cu El şi să înveţi iubirea Lui!
Te îmbrăţişez cu dragoste, durere şi încredere,
Măicuţa ta Siluana
Scrisori catre parinti, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Scrisori catre parinti"
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.