Impreună cu soţia şi fetiţa noastră, în vârstă de aproape doi ani, am hotărât să mergem la mare cu câţiva dintre bunii noştri prieteni. Recunosc că la adoptarea acestei decizii eu am avut un rol important, deoarece după un sfert de secol de existenţă nu văzusem cum arată litoralul Mării Negre. Trebuie să vă mai spun că în acel moment soţia mea era însărcinată în luna a şaptea, cu al doilea copil al nostru.

In data de 4 august 2008, am ajuns în Staţiunea Costineşti chiar după apusul soarelui, fără a avea posibilitatea să văd marea mult visată. De aceea, a doua zi m-am trezit de dimineaţă arzând de emoţie şi de nerăbdare să văd cu ochii mei ce înseamnă plaja şi marea, fiindcă până atunci le văzusem doar la televizor.

Din nefericire, aveam să constat că dorinţa mea pătimaşă de a ajunge la mare nu prevedea nimic bun; nu am apucat să văd prea multe pentru că aproape imediat s-a întâmplat, nu ştiu cum s-o numesc, nenorocirea sau întâlnirea mea cu Dumnezeu. La doar o jumătate de oră după ce am ajuns pe plajă, am urcat pe un loc mai înalt pentru a avea o vizibilitate mai bună. Nu ştiu bine cum, în ce mod sau ce formă, dacă am căzut sau dacă am plonjat în apă. Din câte îmi amintesc, am lovit apa cu capul în jos. Nu pot să ofer prea multe amănunte din două motive: mă doare chiar şi amintirea acelor clipe şi pentru că totul s-a petrecut într-o fracţiune de secundă.

Căderea mea a fost atât de violentă încât, imediat după ce-am atins apa, m-am lovit cu capul de nisip, iar corpul a alunecat inert, aşezându-se pe fundul apei, aproape fără viaţă în el. Nu am realizat pe moment ce se întâmplase, deoarece a durat un timp până când m-a prins durerea din urmă, dar tocmai suferisem o fractură completă de coloană cervicală. In termeni uşor de înţeles chiar şi pentru un copil, reuşisem să-mi frâng coloana vertebrală în zona gâtului, astfel încât de sub bărbie în jos am rămas complet paralizat, fără posibilitatea de a-mi simţi trupul, ci doar nişte dureri cumplite.

Fără ca cineva să observe, eu zăceam paralizat pe fundul mării pe care îmi dorisem atât de mult să o văd şi să o simt, şi care avea să-mi aducă sfârşitul ... sau, poate, începutul! De aici pot spune că a început un important capitol din viaţa mea, aflat sub semnul suferinţei.

Curând după cădere, am realizat că nu mai am deloc control asupra mâinilor şi picioarelor, că nu pot să mai ies din apă, că mă înec şi nu pot face nimic. E cumplit momentul în care înţelegi că urmează să pleci de pe pământ.

Faţă de moarte avem sentimente diverse, în funcţie de anumiţi factori care ţin de educaţie, de experienţă, de mediu, de religie sau de temperament. Dar, indiferent dacă ne înfricoşează sau ne lasă indiferenţi, dacă ne produce coşmaruri sau ne stârneşte amuzamentul prin anecdote pline de haz, atunci când moartea ne loveşte, de fiecare dată ne ia prin surprindere, fiindcă nu ne vine să credem că ni se poate întâmpla chiar nouă. Puţini oameni pot spune că sunt pregătiţi să întâmpine moartea cu indiferenţă sau cu detaşare. Eu, personal, nu am întâlnit niciunul.

Prea multe despre experienţele dinaintea morţii nu cunosc, dar vă pot spune că moartea prin înec trebuie să fie una dintre cele mai cumplite. Vă spun din propria-mi experienţă, pentru că am stat paralizat sub apă aproape un minut, timp în care s-au întâmplat multe, despre care încă nu pot să vorbesc.

Acolo, în apă, total neputincios ca şi cum aş fi fost legat de mâini şi de picioare, înţelegând că urmează să mor, conştient că mă voi îneca, m-a apucat o spaimă de nedescris pentru că atât trupul cât şi mintea refuzau să accepte moartea iminentă. Simţeam cum toată fiinţa mea se luptă pentru supravieţuire, dar nu puteam face nimic; în afara apei nimeni nu ştia că eu mă zbat între viaţă şi moarte, în mod conştient, însă fără să reuşesc ceva în plan fizic. Atunci, în clipa aceea, cu tot corpul sub apă, în disperarea dată de prezenţa morţii am avut impresia că pot striga după ajutor. Bineînţeles că nu mă auzea nimeni, pentru că strigătele de ajutor se petreceau doar în mintea mea. Frânturi de gânduri ajungeau la mine şi mă tulburau. Mă gândeam la cei dragi, la părinţii mei şi că nu o să-mi mai văd niciodată soţia şi copilul, că nu voi fi prezent la naşterea copilului nostru care urma să vină pe lume în mai puţin de două luni. Mă gândeam că familia mea va suferi enorm, că vor fi lipsiţi de ajutor fără mine.

Mă gândeam la soţia mea, cum se va descurca singură cu doi copii, mă gândeam la fetiţa mea care abia îmi zisese „tată”, şi că viitorul meu copil nu-şi va cunoaşte tatăl, şi la multe altele. Cuprins de disperare, mi-a venit un gând salvator: "Să mă rog”... şi am început să mă rog, dar nu prin rugăciunile învăţate pe de rost la şcoală, căci nu era timp de rugăciuni ca la carte, ci prin rugăciuni simple ca nişte implorări. îmi amintesc că repetam o rugăciune, în timp ce prin gura mea intra din ce în ce mai multă apă: „Măicuţa Domnului', nu mă lăsa, Măicuţa Domnului, ajută-mă." Repetam permanent această scurtă rugăciune implorând mila divină pentru că doream cu disperare să trăiesc. O rugăciune rostită de milioane de ori în fracţiuni de secundă, care despart viaţa de moarte, în cumplitele dureri care făceau un minut să pară o veşnicie, o durere care parcă nu avea sfârşit. La un moment dat, am simţit o uşurare, o alinare pe care nu o pot exprima în cuvinte. Imi este teamă ca nu cumva cineva să mă creadă nebun, dar am simţit o Prezenţă; simţeam cum cineva mă atinge, mă mângâie şi îmi vorbeşte. Am crezut pe moment că delirez din cauza durerilor şi a disperării, şi, din ce în ce mai tare, auzeam o voce feminină care îmi repeta în urechi: „Nu te teme, o să te scot de aici, dar mai întâi trebuie să vezi ceva în apă”.

Nu pot şi nici nu doresc să dau detalii despre ceea ce am trăit în apă. Vă spun doar că am văzut puntea dintre viaţă şi moarte, tabloul complet al vieţii mele, de când eram copil până în momentul accidentului, precum şi ce se întâmplă după moarte până la intrarea în mormânt.

Simţeam tot mai adânc că mor şi că viaţa mea mai atârnă de-un fir de păr şi de-o fracţiune de secundă. Şi, când stăteam uluit şi înspăimântat privind la ce mi se revela acolo, în apă, am auzit aceeaşi voce feminină, dar de data aceasta nu mai era o voce caldă şi blândă, ci o voce puternică, imperativă, obişnuită şi autorizată să poruncească; o voce care a strigat în apă atât de tare încât mi s-a părut că tot ce era sub apă, şi în afara ei, a auzit. Vocea, cu siguranţă a Maicii Domnului, căci pe ea am chemat-o în rugăciunile mele, a poruncit: „Gata, acum să-l scoateţi afară ”. Deodată, am simţit cum cineva sau ceva mă smulge de pe fundul mării; o forţă deosebită mă elibera din capcana întinsă de moarte...

Apoi, m-am trezit pe plajă, întins pe spate. Nu ştiu, nu înţeleg, nu pot să-mi explic nici azi cine şi cum m-a scos din apă. Dacă a fost un om, Dumnezeu să-l răsplătească pentru asta în ceruri. Dacă a fost Altceva sau Altcineva, eu nu ştiu; atâta ştiu, că m-am trezit pe plajă paralizat de la gât în jos, cu o mulţime de oameni care mă întrebau ce am păţit, care se uitau la mine miraţi şi înspăimântaţi. Inghiţisem atât de multă apă încât aproape în permanenţă vomam, şi de aceea nu puteam şi nici nu-mi ardea să răspund la toate întrebările lor. în schimb, nu reuşeam să înţeleg de ce nu mă pot mişca şi de ce aveam acele dureri insuportabile.

Toţi muşchii de la gât în jos mă dureau cumplit; aveam senzaţia că cineva îmi taie tot corpul în bucăţi, din centimetru în centimetru. Erau dureri atât de înfiorătoare încât am fost tentat să cred că au fost inventate în iad pentru pedepsirea păcătoşilor; cel puţin aşa le simţeam eu.

Cineva sunase la 112, iar în câteva minute a venit o ambulanţă, cu un medic şi o asistentă medicală. Nici nu am observat când au ajuns lângă mine soţia, fetiţa mea şi prietenii noştri. Imediat cum m-a văzut, medicul a intuit gravitatea situaţiei şi, fără să se gândească la faptul că eu eram conştient, a zis către familia mea: „Da, e clar, are coloana fracturată... Este foarte grav. Nu cred că va rezista până la spitar. Atunci au început toţi ai mei să plângă. Eu, însă, deşi sufeream cumplit de durere, aveam o linişte nefirească raportată la gravitatea momentului.

In timp ce mă transportau cu targa, am simţit nevoia şi am găsit în mine puterea să o liniştesc pe soţia mea: „Nu te teme, că nu mor. M-a scos Maica Domnului din apă, şi, nu cred că a făcut-o doar pentru a mă lăsa să mor pe mai O să vezi, are Dumnezeu grijă de mine". Cu multă rapiditate şi extrem de profesionişti, cei de pe ambulanţă m-au urcat în maşină şi a început cursa contra cronometru pentru salvarea vieţii mele. Auzeam cum se transmitea prin staţie către spitalul din Costineşti: „Pregătiţi tot ce trebuie că este grav, foarte grav, şi este atât de tânăr”, spunea medicul sufocat de emoţie. „Dă-i Doamne să ajungem la spital..., măi băiete, să fii tare, mai rezistă puţin că imediat ajungem”, auzeam ca prin vis încurajările medicului.

Chiar acum, când aştern pe hârtie aceste amintiri, mă simt copleşit de profesionalismul, de dăruirea acelor oameni cu vocaţie în salvarea de vieţi omeneşti, care îşi doreau şi luptau să mă ţină în viaţă. Primii mei salvatori, cărora le voi rămâne recunoscător pentru viaţa mea, şi-i voi pomeni în rugăciunile mele, sunt medicul, asistenta şi şoferul de pe ambulanţa care m-a transportat la spitalul din Costineşti. Nu- i cunosc pe aceşti oameni, nu le ştiu numele, dar sunt convins că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită nicio faptă bună.

Astăzi, când stau la masa de scris cu candela aprinsă la icoana Maicii Domnului, mă întreb ce anume a fost atunci pe 5 august, în ziua fatală a accidentului meu, cu o zi înainte de Schimbarea Domnului la faţă ? Să fi fost o greşeală omenească, o întâmplare sau plan dumnezeiesc?

Poate fi doar o simplă coincidenţă ceea ce urmează să povestesc. In timp ce eram transportat cu ambulanţa la spitalul din Constanţa, soţia şi prietenii mei se grăbeau să ajungă la gazda noastră din Costineşti, pentru strângerea bagajelor; când au ajuns în locul în care aveam parcată maşina, au găsit curtea răvăşită de o mică tornadă care se manifestase doar în curtea casei care ne găzduise. Dacă cineva ar ţine cont de părerea mea, aş spune, după tot ce am trăit sub apă şi mai apoi după tot ceea ce s-a petrecut până mi-am revenit din paralizie, că totul a fost un plan dumnezeiesc rânduit cu un scop pe care l-am descoperit puţin mai târziu.

Preot Ionuţ Butoiu

Fragment din cartea "Luptă, rabdă şi vei trăi!", Editura Grinta

Cumpara cartea "Lupta, rabda si vei trai"

• Purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Zece cuvantari la Postul Mare
• Purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre purtarea de grija a lui Dumnezeu
  Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: