Obiectivul si mijloacele apologeticii ortodoxe: un exercitiu si cateva reguli

Obiectivul si mijloacele apologeticii ortodoxe: un exercitiu si cateva reguli Mareste imaginea.

„Ortodoxia este firea omului" Părintele Rafail Noica

Teologia apologetică este teologia combativă, apologetul este Creştinul care se luptă literal pe viaţă şi pe moarte atunci când străbate cetatea omului pentru a vesti adevărul credinţei Creştine. Teologia apologetică este teologia nevoită să îmbrace armura (Efeseni 6:11-17) în vederea apărării Creştinismului de ameninţările dinafara şi dinlăuntrul lui. Intrebarea la care încerc să răspund în aceste rânduri vizează caracterul specific al unei apologetici ortodoxe: în ce constă apologetica ortodoxă? Inainte de a trece la formularea unui răspuns, trebuie făcută o precizare de principiu: a spune că nu poţi fi un bun ortodox decât în măsura în care nu eşti protestant sau catolic este pur şi simplu fals. Teologia ortodoxă, în ansamblul ei, nu poate fi definită privativ, prin raportare la teologia protestantă sau catolică, de vreme ce aceste tradiţii teologice nu au apărut simultan ci succesiv, cele din urmă desprinzându-se, în măsura în care au fost vreodată acolo, din trupul teologiei ortodoxe.

De aceea, nu ortodoxul trebuie definit astfel (ca cel care nu este protestant sau catolic) ci protestantul şi catolicul trebuie definiţi ca cei care nu sânt ortodocşi. Trebuie spus aici şi că modul în care protestantul nu este ortodox diferă de modul în care catolicul nu este ortodox. Dacă cel dintâi este separat de ortodoxie prin respingerea dimensiunii sacramentale, catolicul este ne-ortodox prin respingerea caracterului necreat al energiilor dumnezeieşti. In definitiv, această respingere a făcut ca Reforma şi secularizarea ulterioară să fie inevitabile. De pildă, tocmai întrucât energiile divine sânt considerate de catolici create, este posibil ca pentru ei episcopul să acţioneze în locul lui Hristos, ca reprezentant (vicar) al Lui, în timp ce, potrivit teologiei ortodoxe, Hristos lucrează prin episcop şi în genere, prin om şi împreună cu el.

O teologie se defineşte prin adevărul afirmat şi prin mijloacele întrebuinţate în realizarea acestui adevăr. Toate cele trei mărturisiri ale credinţei Creştine sânt de acord că mântuirea nu poate fi realizată decât prin Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Care ne aduce prin Duhul înapoi la Tatăl ca fii. Dar mijloacele prin care această mântuire poate fi realizată sânt atât de diferite, încât mântuirea însăşi ajunge să fie înţeleasă diferit în fiecare din cele trei confesiuni (înţeleg termenul „confesiuni" nu în sens ecumenist, ca trei Biserici egale, aflate în raporturi de frăţietate, ci ca trei mărturisiri distincte de credinţă).

Când este vorba de teologia apologetică, mijloacele de afirmare a adevărului sânt tot atâtea arme. Astfel, se consideră în mod convenţional că în timp ce protestanţii întrebuinţează cu precădere Scriptura iar catolicii valorifică cultura profană în acelaşi timp cu o (mult prea optimistă) întrebuinţare a raţiunii, ortodocşii mânuiesc o teologie patristică de care, la drept vorbind, nu se mai sinchiseşte nimeni. Nu ştiu în ce măsură cultura biblică, respectiv cultura profană şi-au păstrat centralitatea în cazul celor două confesiuni non-ortodoxe. In schimb, rolul jucat de gândirea patristică în teologia ortodoxă actuală este vizibil diferit de cel pe care-l ocupa la jumătatea secolului trecut, când a putut da naştere unei teologii personaliste ale cărei roade au rămas neculese de nevrednicele generaţii care au urmat. Teologia patristică, această armă redutabilă, indispensabilă în panoplia apologeticii ortodoxe, se reduce astăzi la un accesoriu decorativ, a devenit o armă de paradă întrebuinţată doar la defilările prin sălile de congrese sau în cadrul unor colocvii textualiste. Chiar dacă deţinem în continuare această armă (fatală pentru idolii cetăţii, nimicitoare a capiştilor de tot felul), întrebuinţarea ei greşită pe o perioadă atât de îndelungată ne pune în situaţia de a uita atât rolul cât şi modul ei de funcţionare, în cele ce urmează voi propune un astfel de exerciţiu, în urma căruia obiectivul şi mijloacele apologeticii ortodoxe anunţate în titlu să reiasă cu claritate.

Evident, ortodocşii nu pot revendica teologia patristică ca pe un soi de marcă înregistrată, ca pe un „brand" al teologiei ortodoxe. In măsura în care acest mod de gândire limitează teologia ortodoxă la momentul patristic şi nu indică totodată felul în care trebuie abordată teologia patristică astfel încât ea să nu rămână o povară, ci o continuă inspiraţie, el este responsabil în bună parte de criza actuală a teologiei ortodoxe.

De altfel, aceasta este mai degrabă o pretenţie care nu este întotdeauna acoperită de realitate: faptul că, până în prezent, cele mai profunde două studii dedicate teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul aparţin unui catolic (H. Urs von Balthasar) şi unui lutheran (Lars Thunberg) este grăitor în sine. Apoi, chiar dacă studiul aprofundat al teologiei patristice s'ar realiza într'o bună zi printr'un învăţământ teologic responsabil (de care astăzi ne aflăm mai departe decât oricând), acest studiu ar trebui să fie mai mult decât o simplă însuşire de cunoştinţe. Altfel am risca să ne înfundăm tocmai în atitudinea scolastică pe care o acuzăm la alţii; mai precis, familiaritatea cu fundamentele tradiţiei noastre ar trebui să fie de-abia punctul de plecare şi nu scopul învăţământului teologic ortodox. Scolasticismul este la fel de dăunător indiferent că-l pune în centru pe Toma d'Aquino sau pe Sfântul Grigorie Palama. In fond, scolasticismul nutreşte convingerea că singura teologie veritabilă ar fi cea studiată în şcoală, excluzându-l astfel pe Creştinul obişnuit care, deşi nu a deschis un singur volum de teologie de-a lungul vieţii lui, se roagă, posteşte şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Dumnezeului întrupat. Să nu ajungem prin urmare în situaţia de a considera că tocmai aceia care trăiesc credinţa sânt mai puţin teologi doar pentru că nu au avut prilejul de a-şi însuşi în mod sistematic cunoştinţe de teologie.

„Creştinul obişnuit:" după cum spuneam ia începutul acestui articol, sarcina oricărei apologetici Creştine constă în apărarea Creştinismului. Dar dacă Creştinismul este, în esenţa lui, credinţa în mântuirea omului prin îndumnezeirea lui, urmează că apologetica nu poate apăra Creştinismul decât în măsura în care apără ceea ce apără Creştinismul însuşi: adevărul omului. Spre deosebire de o apologetică protestantă sau catolică, cea ortodoxă nu se foloseşte atât de argument, cât de icoană, o apologetică ortodoxă va afirma mai mult şi va demonstra mai puţin, căci este vorba despre adevăruri vii, iar adevărurile vii sânt precum oamenii vii - nu demonstrezi că există, ci trebuie în primul rând să îi arăţi. Dar astăzi, spre deosebire de vremurile trecute, nu atât Scriptura, Tradiţia sau Biserica sânt atacate cel mai aprig, ei omul viu, cel despre care Sfântul Irineu spunea că este „slava lui Dumnezeu." Or, dacă Părintele Rafail Noica are dreptate şi Ortodoxia este într'adevăr „firea omului," dacă apologetica ortodoxă are, prin zestrea ei patristică, o vocaţie personalistă, atunci apologetica ortodoxă este în mod special însărcinată cu misiunea de a apăra această fire a omului. Exerciţiul propus în titlu constă în dobândirea unei înţelegeri actuale a convingerii patristice exprimate de Sfântul Irineu.

Putem admite aşadar că o apologetică ortodoxă ar urma să vorbească atât lumii cât şi omului ortodox despre Revelaţie şi despre firea omului. Revelaţia însăşi ne descoperă această fire şi doririle ei. Revelaţia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe om pentru El însuşi, mai mult, pentru a fi împreună. In acest fapt simplu constă esenţa Creştinismului, căci în nici o altă religie divinitatea şi omul nu pot fi împreună în acelaşi timp: fie unul, fie celălalt, fie amândoi trebuie să dispară. In schimb, tot restul conţinutului Revelaţiei adâncite în sânul Tradiţiei ne spune cum este posibil ca Dumnezeu şi omul să fie una fără ca omul să fie anihilat sau Dumnezeu diminuat prin această unire. Omul firesc este omul căruia această unire i se pare firească şi de dorit. Omul ortodox simplu, cel căruia apologetica ortodoxă trebuie să i se adreseze în primul rând, este omul firesc care s'a încredinţat de firescul Revelaţiei. Astăzi, toţi cei din jurul lui vor să-l convingă că s-a înşelat.

Apologetica ortodoxă se poate dispensa de clasicele argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu câtă vreme îl mai are de partea sa pe omul ortodox - pentru noi, el este cel dintâi argument. Omul ortodox este omul definit de simţul tainei şi de cel al integrităţii lumii. De aceea, omului ortodox îi sânt dificile exerciţiile de obiectivare; el nu se poate percepe separat de lume, ci întotdeauna solidar cu ea; până şi cimitirul este tot în lume, chiar dacă la marginea ei. Se va obiecta că o astfel de solidaritate, că sentimentul religios al unităţii lumii poale fi întâlnit şi în alte religii, în special în sistemele panteiste. Este adevărat: nisă omul ortodox depăşeşte orizontul sacrului prin aspiraţia :u sfinţenie. Toată lumea este sacră de vreme ce este creată de Dumnezeu. Dar pentru a deveni sfântă, lumea trebuie întoarsă lui Dumnezeu, trebuie dăruită lui Dumnezeu. Ea însăşi nu se poate raporta la Dumnezeu, fără Hristos lumea omului este autistă şi tautologică.

Sfântul este cel care poate aduce lumea înapoi în Dumnezeu, şi asta nu pentru că ar fi „iluminat," ci pentru că se află deja în Dumnezeu prin unirea sa cu Hristos. Nu te poţi împărtăşi de sacralitate, dar te poţi împărtăşi de sfinţenie fiindcă sfinţenia este proprietatea unei persoane, este calitatea proprie lui Dumnezeu pe care ne-o comunică prin intermediul energiilor necreate.

Invăţătura despre energiile necreate nu trebuie văzută ca o parte teoretică complicată a unei spiritualităţi distincte de corpul dogmatic general al Creştinismului. Aşa cum Euharistia este întemeiată concret la Cina cea de Taină, tot astfel temeiul pentru învăţătura despre energii se află într'un pasaj nou-testamentar, şi anume în episodul Schimbării la Faţă. Teologia ortodoxă (apologetică, dogmatică, liturgică etc.) este unitară. Unitatea ei provine ca dintr'un izvor unic din slava Dumnezeului întrupat destăinuită pe Tabor. în Schimbarea la Faţă a Domnului ni s'a destăinuit chipul omului aşa cum este el dorit de Dumnezeu, ni s'a dezvăluit chipul omului în asemănarea firii lui cu Persoana după care a fost lacul învăţătura apologetului ortodox este centrată pe o faţă şi se ad resea/ă unei feţe. Teologia ortodoxă este o cultură a feţei; ca atare, ea nu poate să apară, să crească şi să rodească decât în condiţiile întâlnirii faţă către faţă.

Obişnuim să aruncăm o privire în arsenalul descris de Sfântul Apostol Pavel la Efeseni 6:10-17, crezând nu doar că putem să ne înarmăm cu armele descrise aici, ci că asta ni se şi cere. Dar aceste arme nu sânt pentru oricine, şi orice imprudent care s'ar încumeta să o facă s'ar prăbuşi pe loc sub povara lor. Aceste arme nu pot fi luate şi mânuite decât de cel pentru care au fost făcute, de „omul cel nou, carele dupre Dumnezeu s'au zidit întru dreptate şi sfinţenia adevărului" (Efeseni 4:24). Omul cel nou este omul în Hristos, acesta este „slava lui Dumnezeu" despre care vorbea Sfântul Irineu şi pe măsura lui sânt făurite brâul adevărului şi platoşa dreptăţii, scutul credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului. Urmează că felul în care apologetul ortodox vesteşte credinţa într'o lume potrivnică lui Hristos se deosebeşte atât de mega-predica neoprotestantă, cât şi de dialectica pretenţioasă a teologiei catolice. Aceasta pentru că ortodoxul nu vesteşte atât o învăţătură învăţată, cât o Persoană pe care o cunoaşte din lăuntrul său: „nu vă grijiţi cum sau ce veţi grăi, că se va da vouă întru acel ceas ce veţi grăi; că nu veţi fi voi grăind, ci Duhul Tatălui vostru este carele grăieşte întru voi" (Matei 10:20). Ortodoxul nu vorbeşte despre ceea ce a învăţat, ci din ceea ce a devenit. De aceea, chiar dacă va trebui să se adreseze mulţimii sau membrilor comunităţii academice, apologetul ortodox va vorbi întotdeauna omului despre om, despre omul adevărat care este slăvit de Dumnezeu (Ioan 5:44) fiindcă este un om viu (Ioan 11:4).

Dacă idealul lumii de astăzi este reprezentat de omul de lume, trebuie spus că omul ortodox este un om-în-lume. Apologetica ortodoxă nu se mulţumeşte doar să se adreseze lumii necreştine şi omului ortodox: ea va vorbi despre omul ortodox ca despre un subiect al teologiei Creştine. In definitiv, dacă „slava lui Dumnezeu este omul viu," urmează că îi aducem slavă lui Dumnezeu de fiecare dată când vorbim despre omul viu omul viu, adică omul în Hristos care poate să-l vadă pe Dumnezeu tară să moară. Pentru aceasta, apologetica va împrumuta deprinderea şi exigenţele teologiei biblice: aşa cum exegetul biblic îl vede pe Hristos in textul Scripturii, tot astfel apologetul va învăţa să-l vadă şi să-l arate pe Hristosul din om şi din lume. Una din sarcinile apologeticii ar asista deci în deprinderea unei astfel de exegeze existenţiale. Afrmaţia Sfântului Irineu este un bun exemplu pentru felul în care un pasaj patristic ne îndeamnă să ajungem la omul concret, cel care poate ajunge persoană doar prin unirea cu Persoanele Sfintei Treimi (Ioan 17,11).

Omul-de-lume percepe lumea ca pe o audienţă, ca pe un public venit să-l aclame; de aceea el are grijă să nu dezamăgească. A dezamăgi, pentru omul de lume, înseamnă a fi uitat; şi de aceea se străduieşte ca spectacolul său să fie memorabil, iar pentru a izbuti este gata de orice infamie. în schimb, omul-în-lume nu-şi doreşte să fie privit de lume, ci el este cel care priveşte lumea într'un mod recunoscător pentru a-şi împărtăşi apoi cu ceilalţi împreună- văzători cele văzute. Dar ce vede omul firesc? Tot ceea ce nu vede omul nefiresc; acolo unde omul nefiresc vede „simple" lucruri, omul firesc vede semne, adică lucruri însemnate care vorbesc şi arată despre ceva însemnat, preţios. Fiind înconjurat de lucruri de însemnătate, omul firesc le-a însemnat la rândul lui de-a dreptul în trupul Istoriei; le-a însemnat adică în frescele bisericilor, în coaja oului de Paşti, pe o scoarţă sau în incrustaţiile costumului popular, astfel încât toate aceste semne vor continua să indice un drum şi un chip. Tipul de exegeză apologetică sau existenţială va desluşi aceste semne în lumina vremurilor (Matei 16:3), astfel uu ât cele nevăzute să-şi recapete firescul. Chiar şi atunci când se arată el insuşi, omul firesc se arată cu tot cu lumea sa, el se arată ca martor ai lumii şi al timpului său.

Deşi gândeşte ţii el cu subiect şi predicat, omul firesc este înclinat sâ vadă mai degrabă propoziţia decât părţile de vorbire. Pentru că percepe lucrurileîn mod unitar, omul ortodox nu poate fi nici fnapoiat, nici avangardist, nici robul timpului prezent. De fapt, tocmai pentru că este la fel de aproape de capetele Istoriei, doar el este cu adevărat în prezent, pe când omul de lume, egal depărtat de un trecut pe care nu-l mai cunoaşte şi de un viitor în care nu mai crede, tinde să dispară şi din istoria actuală. Pentru omul ortodox, întreaga viaţă are intensitatea unei zile, iar o zi calitatea unei vieţi întregi. Răsăritul şi apusul soarelui îi însoţesc fiecare pas: „Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este in ea."'

Intrucât omul ortodox nu crede pentru a înţelege („credo ut intelligam," spune omul de lume), ci pentru a fi viu şi pentru a avea „viaţă de prisosit" doan 10:10), o apologetică ortodoxă nu-.şi va propune sâ facă adevărul credinţei inteligibil, ei viu. De asemenea, omul ortodox nu crede în Hristos fiindcă această credinţă ar fi ilogică, ci tocmai pentru că este atât de firească, contrazicând deci acel „credo quia absurdum" al latinului. Astfel, o apologetică ortodoxă va trebui să arate firescul credinţei într'o lume pentru care Creştinismul a devenit atât de nefiresc.

O apologetică Creştină în genere poate întrebuinţa şi noţiunile clare şi distincte ale gândirii exacte; însă o apologetică ortodoxă nu se poate dispensa de vecinătatea misterului şi a paradoxului. De pildă, putem înţelege cum ajunge o femeie să fie însărcinată, deşi acesta este un lucru destul de complicat, imposibil de explicat fără ajutorul ştiinţei moderne; dar faptul că un bărbat şi o femeie ajung să se iubească este în schimb de neînţeles - deşi acesta este lucrul cel mai firesc din lume. „Despre lucrurile simple" sună titlul unei cărţi recente scrise de Mihaela Rădulescu, un om de lume al societăţii Româneşti contemporane, pentru care „simplu" nu înseamnă altceva decât „fără remuşcări." Deschizând această carte veţi găsi îndată şi explicaţia succesului ei; căci este vorba de un manual care predă tehnica înşelării celor din jur fără a .nea mustrări de conştiinţă - o artă atât de căutata de oamenii de lume lohnica este, într'adevăr, foarte simplă: nu trebuie decât sâ nu p. nesti in urmă şi nici în oglinda conştiinţei tale.

Odinioară, lucrurile cu adevărat simple puteau ii -ecunoscute după potenţialul lor de miracol, adică după umbra lăsată de o persoană permanent apropiata: o dimineaţă, o privire, un glas, o îngenunchere, lumina unei candele însoţind licărul soarelui răsărind - lucruri misterioase şi paradoxale, de vreme ce nu pot fi înţelese, ci doar trăite, fiind păstrate şi reflectate mai departe de o memorie a feţei. Oamenii de lume contaminează însă prin atingerea cu propria lor complicaţie, cu multiplele lor feţe, tot ce-i simplu şi viu. Omul ortodox este un om simplu, adică un om curat chiar şi în necurăţiile lui, în timp ce omul de lume este necurat chiar şi atunci când este virtuos." De altfel, contrar a ceea ce se crede în mod curent, scopul teologiei nu este afirmarea sfinţeniei; şi jihadiştii fac asta. Scopul teologiei Creştine este afirmarea destinului omului: acela de a deveni fiu al Tatălui în unire cu Fiul prin Duhul Sfânt - pentru Creştini, sfinţenia decurge din această unire. Omul firesc, cel care stă cu faţa spre Dumnezeu, ştie că tot ce face, bun şi rău, se petrece sub privirile Domnului său; omul de lume îşi exersează în schimb bunătatea sub propria lui privire şi sub privirea celorlalţi în a căror pupilă îşi va regăsi, multiplicată, execrabila-i bunătate.

Prin urmare, una din sarcinile apologeticii ortodoxe ar consta în această păzire a firescului unei lumi miraculoase. „Şi ne dă în curăţie a vieţui cu lucrurile şi cu cuvintele", una din cererile pe care le adresăm la rugăciunea de seară are pentru apologetul Creştin o rezonanţă specială; căci el este în mod dureros conştient de importanţa cuvintelor şi de lupta dusă de lume împotriva sensului lor firesc. Avem nevoie de o limbă curată nu doar pentru a-l slăvi pe Dumnezeu, ci şi pentru a-l păzi pe omul ortodox de otrava minciunii. Şi unul din modurile în care-l putem păzi este, cum am arătat deja, acela de a vorbi cu el şi despre el într'o limbă curată, adică vie.

Insă omul ortodox nu este doar un om-in-lume; dacă ar fi aşa, el ar fi degrabă infectat de duhul lumii, devenind şi el, mai devreme sau mai târziu, un om-de-lume. Omul ortodox este în lume, dar nu din lume (Ioan 15:19); devenit mădular al Trupului lui Hristos prin Botez, omul ortodox vine în lume din Biserică. Iar una din gravele erori pe care le putem comite este tocmai aceea de a crede că în Biserică omul este protejat de la sine de orice rău, când, de fapt, aici este cel mai ameninţat, fiindcă aici este cel mai aproape de Dumnezeu - iar Satana nu-şi poate permite să-l lase pe om să rămână acolo, în Dumnezeu. De aceea, apologetica ortodoxă trebuie să aibă tot atâta grijă de omul firesc aflat în Biserică, pe câtă grijă are de el când este în lume. Este limpede că apologetica nu se adresează doar lumii pentru a o chema la convertire şi pentru a afirma adevărul Creştinismului, ci în egală măsură şi poate că în primul rând Bisericii, adică mădularelor Cuvântului, Aceasta înseamnă că a apăra Biserica înseamnă şi a o păzi de ceea ce este nebisericesc în ea, adică străin lui Hristos. De pildă, a scoate afară din Biserică acele tablouri religioase care se pretind „icoane" înseamnă mai. mult decât a împiedica transformarea Bisericii în „peşteră tâlharilor" (Matei 21:13) şi „casă de neguţătorie" (Ioan 2:16):

Inseamnă a exprima credinţa în realitatea învierii, realitate negată de toate aceste reprezentări care nu au nimic în comun cu credinţa Creştină. între Crezul niceo-constantinopolitan şi aceste imagini mincinoase teologic şi urâte estetic opoziţia este izbitoare - dar pentru a vedea acest contrast, trebuie să fii mai întâi Creştin. De aici decurge încă o sarcină a apologeticii: grija penti u a uilatca ochiului ortodox, manifestată prin educarea unei priviri ortodoxe.

In fine, trebuie dezvoltat un aspect sugerat deja atunci când am vorbit despre destinul omului: orice tratat de apologetică ortodoxă s'ar cuveni să aibă ca subtitlu subînţeles, „Despre întruparea Cuvântului." De când „Cuvântul trup s'au făcut" (Ioan 1:14), cuvântul Creştinului nu mai este doar cuvânt omenesc: cuvântul Creştinului este rostit din Cuvântul lui Dumnezeu. A vorbi despre „întâlnirea dintre har şi cunoaşterea umană, între cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omenesc," cum s'a exprimat un teolog ortodox,poate fi cel puţin nepotrivit. E ca şi cum am admite că ar putea exista o cunoaştere umană înafara harului dumnezeiesc. Adevărul e că avem nevoie de harul lui Dumnezeu nu doar pentru a putea spune „avva, Părinte!," ci chiar şi pentru simpla rostire a lui „tu," sau pentru a spune în mod sincer „mă bucur că ne-am întâlnit."

Accentul pus pe persoana umană nu scuteşte apologetica ortodoxă de familiarizarea cu gândirea profană. Omul nu cade între tâlhari doar pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon (Luca 10:30), ci pretutindeni şi în multe chipuri. Tinerii mai ales, cad în mod frecvent între tâlharii cu titluri universitare care-i dezbracă de adevăr şi-i lovesc, rănindu-i cu sofismele ideologiilor la modă. Pentru a-i tămădui, apologetul trebuie să cunoască otrăvurile folosite de aceşti vrăjmaşi ai minţii şi sufletului omenesc pentru a putea folosi antidotul corespunzător.

In concluzie: apologetul ortodox trebuie să fie familiarizat cu tradiţia sa fără să devină o bibliotecă ambulantă, ci poate asemenea cuiva cu mulţi prieteni despre care îi place să vorbească - mai ţineţi minte când eraţi în şcoală şi vă plăcea să vă grozăviţi printre colegi cu vreun prieten din clasele mai mari? Da, ne putem grozăvi cu Sfinţii Părinţi căci sânt grozavi, dar cu o condiţie: să-i cunoaştem efectiv, să fim adică prieteni cu ei. Lucrul acesta este posibil de vreme ce nu vorbim despre nişte mumii ci despre nişte oameni care au fost vii iar acum sânt mai vii ca oricând - cu mult mai mult decât noi, în orice caz. Evident, nu ne putem împrieteni cu ei decât prin Hristos, decât în măsura în care sântem în acel Hristos care-i face pe Părinţi să fie „sfinţi," adică vii cu adevărat. Altfel am păţi ca acei Englezi care, întâlnindu-se într'o junglă îndepărtată, nu-şi puteau vorbi fiindcă nu fuseseră prezentaţi de o cunoştinţă comună. Apoi, apologetica ortodoxă trebuie să dobândească o conştiinţă suficient de largă a noţiunii de taină şi minune încât acestea să cuprindă şi lucrurile simple şi fireşti.

De asemenea apologetica trebuie să întrebuinţeze o exegeză existenţială: întemeiată în textul Sfintei Scripturi, apologetica trebuie să ajungă să interpreteze şi să expună oameni şi evenimente. Este de la sine înţeles că, dintre toate disciplinele teologice, mai ales apologetica trebuie să-i poată vorbi omului simplu fără ca acesta să aibă nevoie de translator; să-i vorbească, de pildă (şi lui şi omului complicat), despre ceea ce omul simplu ar trebui să fie şi despre felul în care omul complicat ar putea redeveni simplu. Ce tristă ironie, să dai peste un apologet pe care să nu-l poţi înţelege decât în măsura în care ai şi lu studii doctorale! Apologetul Creştin trebuie să aibă in plus atât inteligenţa de a-i identifica pe schimbătorii de bani şi pe negustorii de porumbei indiferent de forma pe . are o iau aceştia în timp, cât şi curajul de a-i arăta şi, la nevoii de a-i scoate afară din Biserică. Nu în ultimul rând, apologetul ortodox trebuie să fie vestitorul şi păstrătorul bucuriei întâlnirii dintre oameni, oricât de complicaţi sau de simpli vor fi ei.

Gheorghe Fedorovici

Fragment din cartea "Masura vremii:indemn la normalitate"; Editura Predania

Cumpara cartea "Masura vremii:indemn la normalitate"

 

Pe aceeaşi temă

04 Iulie 2018

Vizualizari: 729

Voteaza:

Obiectivul si mijloacele apologeticii ortodoxe: un exercitiu si cateva reguli 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

apologetica apologetul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE