Fraţi şi părinţi, întrucât observ cu mâhnire lipsa de grijă şi îndărătnicia în ceea ce priveşte voinţa proprie şi idioritmia, care este temeiul relelor şi al înfrângerii, suntem siliţi să revenim asupra chipului practic al pocăinţei.
Cine doreşte să se mântuiască şi să se izbăvească, prin harul lui Dumnezeu, de robia omului celui vechi niciodată să nu îşi impună voinţa sau opinia sa. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, fiind întrebat de fraţi, trebuie să fie pregătit ca, dacă cineva îi va face observaţie că nu a vorbit corect, să nu se tulbure, ci cu smerenie să ceară iertare şi să zică: „Iertaţi, fraţii mei! Eu am zis o părere, dar nu luaţi în seamă greşeala mea. După cum credeţi să şi faceţi, pentru că eu sunt întunecat şi nu pot să înţeleg ce este mai bine".
Dacă nu se va proceda în acest mod, se va isca mânia şi neînţelegerea. Iar „omul mânios nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" şi, cum spune Apostolul, „un slujitor al
Domnului nu trebuie să se certe"1. Astfel de oameni eram atunci când trăiam fără Hristos, „din fire eram fiii mâniei"2; acum însă, după ce am fost miluiţi, ne grăbim să urmăm Modelului nostru, Care ne încredinţează că „nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis"3. Cel care a conştientizat porunca iubirii, adică „nimeni să nu caute la ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui"4 şi „toate între voi să se facă cu dragoste"5, nu va prefera niciodată părerea sau voinţa lui atunci când trăieşte împreună cu alţi fraţi.
Iar când ceilalţi sunt mâhniţi şi suferă, pătimeşte cu ei, şi când el însuşi se bucură, îi cheamă să se bucure cu el. Aceasta este chipul jertfei de sine ce defineşte iubirea,
care este Dumnezeu.
Pentru noi, cei care trăim de obşte, amintesc îndemnul marelui şi iscusitului Avvă Isaia: „După chipul în care se supune un animal omului, astfel se cade tot omul să se
supună aproapelui său, pentru Dumnezeu". Epilogul acestei lucrări biruitoare este apoftegma: „Fă cunoscută ştiinţa mea celui nepriceput şi voinţa mea celui fără de minte".
Atunci, cu ajutorul harului, mă voi cunoaşte pe mine însumi şi voi înţelege ceea ce mă vatămă, pentru că harul „se dă celor smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă"6.
In sufletul celui certăreţ stăruie toată patima şi înţelesul cel viclean. La această stare de încredere în sine ia parte şi vrăjmaşul, pentru că găseşte însuşiri ale îndărătniciei lucrate de el. „Obişnuieşte-te", spun Părinţii, „ca limba ta să spună iartă-mă şi vei ajunge la smerenie". Acolo unde a început să se păzească tăierea voii, înseamnă că a început şi mintea să simtă prezenţa virtuţilor. Acolo, însă, unde persistă voinţa proprie, există ignoranţă, iar omul nu a cunoscut începutul pocăinţei.
Să părăsim de îndată idioritmia şi voinţa proprie, pentru că acestea sapă la temelia vieţii virtuoase şi a cugetării duhovniceşti. Să îmbrăţişăm simplitatea şi sinceritatea cugetării [duhovniceşti], care ruinează desăvârşit voinţa proprie, precum şi blândeţea, care urmează acestora şi nimiceşte duhul zavistiei, mare pricinuitor de pagubă al vieţii duhovniceşti. Patima zavistiei, care se naşte din revendicarea dreptului personal şi care îl orbeşte pe om, se îndreptăţeşte prin faptul că are grijă de împlinirea virtuţilor şi a dreptăţii. Atunci starea este de nevindecat, având drept urmare părăsirea oricărui temei sănătos al vieţii de dinainte petrecută în trezvie. După gândirea Părinţilor noştri, în sufletul celui care se predă în faţa acestei patimi distrugătoare, sălăşluiesc toate cele pe care Dumnezeu le urăşte şi de la care se întoarce.
Tăierea voii uneşte şi împacă toate virtuţile între ele. Face partea conducătoare a minţii netulburată. Aceasta cere Dumnezeu de la om ca să-l poată călăuzi la libertate şi înviere. Pentru aceasta este de trebuinţă luarea-aminte la pricinile care produc zavistiile şi neînţelegerile. Şi care sunt acestea? Acestea sunt: grăirea multă, ducerea vorbelor de la unul la altul, îndrăzneala, duplicitatea, stăruinţa asupra opiniei proprii, ipocrizia şi, în general, tot ceea ce nu este compătimire şi iubire, care pe toate „le acoperă şi le poartă"7. Condiţie şi datorie de netrecut pentru monahul cenobit este să-i vadă pe toţi fraţii egali şi să fie cu luare-aminte la gură şi la ochi. Dacă va păzi acest canon, harul va lumina mintea monahului şi nu se va tulbura, nici nu se va mâhni dacă nu i se dă ceea ce va cere, sau dacă va fi necăjit ori neluat în seamă.
Puterea credinţei, care se naşte din ascultare şi din smerenie, îl înştiinţează că dreptatea lui Dumnezeu stăpâneşte şi îngăduie toate şi nu judecă după criterii omeneşti.
Părinţii ne încredinţează că nicio întristare nu vine asupra oamenilor de la Dumnezeu, decât pentru încercarea lor sau pentru păcatele lor. Cine gândeşte diferit nu crede
că Dumnezeu este drept judecător. Cel care stă împotriva necazurilor ce vin asupră-i se luptă împotriva poruncii lui Dumnezeu, trăind în neştiinţă. Numai cel care primeşte
încercările cu cunoaştere adevărată, potrivit Scripturii, rabdă pentru Domnul. „Când vine ispita", spun Părinţii, „să nu cercetezi de ce sau de la cine a venit, ci cum o vei
răbda cu mulţumire şi fără ţinerea de minte a răului".
Şi iarăşi vă accentuez nevoia lepădării de sine ca temelie a zidirii vieţii duhovniceşti, menirea şi datoria noastră; şi să nu cârtim pentru insistenţa asupra acestei rânduieli.
Atunci când plăcerea de sine şi iubirea de a plăcea altora rămân neschimbate, alt drum al propăşirii şi al biruinţei nu există.
Greşelile aparent mici nu sunt mici de vreme ce sunt expresia unei alegeri şi a unei dorinţe. Cel care nesocoteşte greşelile mici „va începe foarte încet să cadă". Dar oare nu cumva omul întreg va fi judecat şi din acestea? „Cel ce este credincios în puţin şi în multe va fi credincios"8 şi invers.
Dacă Domnul zice că suntem „sarea pământului" şi „lumina lumii", sunt permise oare lipsurile? Nu vom auzi atunci de osânda celui nelegiuit „vai de cel prin care vine
sminteala"9? Nu le-am lepădat pe toate, fraţii mei, după chemarea Domnului, pentru a ridica Crucea Lui şi pentru a-L urma? Nu merge oare El înaintea noastră şi II urmează de partea baricadei mărturisirii celei sângeroase norii de sfinţi? De ce uităm făgăduinţele noastre şi pricinuim amărăciune şi deznădejde credincioşilor? Cea mai mică nepăsare aduce după sine un obicei rău, iar nesimţirea cea blestemată va stăpâni peste voia noastră. Unde se vor mai găsi apoi lacrimi pentru vindecare?
Oamenii în societate respectă legile pentru că se tem de ameninţarea pedepselor venite din partea autorităţii conducătoare. Gândul la pedeapsă este o stavilă în calea
încălcării legii. Nu ne este, oare, de ajuns să ştim că rătăcirea noastră nu va fi în ceea ce priveşte cele materiale şi lucrurile deşarte, ci va fi o cădere din relaţia cu Dumnezeu şi din împărăţia Lui şi, deci, din viaţa veşnică?
Nu fiţi nepăsători faţă de acrivia rânduielii noastre, pentru că aceste neajunsuri pricinuiesc intrarea ispitelor în sufletul nostru şi scăderea râvnei, care poartă greutatea vieţuirii ascetice. „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?" Nu ne este de ajuns că ne-a tras spre cunoaşterea Lui şi ne-a aşezat de partea aleasă a sfinţilor Săi? Şi ce cere de la noi atât de mult pentru a ne face părtaşi iubirii şi împărăţiei Lui, încât să ne pară greu şi de nerealizat?
Domnul Hristos ne-a arătat în chip practic, prin întruparea Sa, calea lepădării de faptele omului vechi şi a supunerii faţă de voinţa dumnezeiască, împlinită de El însuşi, chemându-ne astfel la imitarea Lui. Nu ne mişcă, oare, pildele milioanelor de eroi ai credinţei care s-au arătat stăruitori şi ascultători faţă de ceea ce El [Hristos] a
început „a face şi a învăţa"10? Dacă urmăm porunca iubirii de fraţi, a întrajutorării şi a vieţii în pace şi armonie, harul dumnezeiesc va rămâne cu noi şi prin acesta vom
dobândi toate.
La ce anume ne vor folosi răzvrătirea, neascultarea şi voinţa proprie, care vor alunga de la noi pacea şi liniştea, virtuţi necesare vieţii cumpătate, care se impune [ca lucrare] în lupta spirituală? Domnul nostru, arătând dragostea Sa părintească, ne roagă sârguincios: „Rămâneţi în Mine, ca Eu să rămân în voi"11. Oare, faptul că nu ne ameninţă, că nu ne ceartă pentru multa noastră nepăsare şi vină, ci ne roagă să rămânem împreună cu El, şi acum, şi în veşnicie, nu cutremură sufletul nostru nesimţitor? Iar noi nu rămânem împreună cu El decât prin împlinirea dumnezeieştilor porunci, care „nu sunt grele"12, aşa cum ne-a şi arătat. Insă cum împlinim poruncile, când în noi persistă nepăsarea? Să nu fim nepăsători, fraţii mei, nici să adormim, ci să alergăm „să cucerim cele pe care le-am şi dobândit" de la Domnul nostru, Care ne încurajează zicând că „unde sunt Eu, acolo este şi slujitorul Meu"13. Dacă „slujitorul Domnului nu trebuie să se certe"14, atunci de ce există grăiri împotrivă, cârteli, plângeri şi îndărătniciri?
Nu înseamnă aceasta că laboratorul nostru cel înţelegător a fost robit, şi nu „în spate", ci în faţa noastră „uneltesc păcătoşii"15 şi viclenii diavoli, de vreme ce le-am predat şi armele, şi lupta?
Noi însă să nu primim a fi răniţi pe la spate asemenea dezertorilor, ci ca nişte luptători după lege, să stăm neclintiţi. Chiar dacă uneori se va întâmpla să alunecăm pentru lipsa de experienţă şi pentru a noastră neputinţă, să nu părăsim războiul, să nu lepădăm lupta, să nu ne pierdem curajul, pentru că mai „mare este Cel ce este întru noi"16 decât diavolul care ne luptă. Să nu uităm cuvintele, pe care le înălţăm cu râvnă în rugăciunea noastră: „înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi [...] Şi dacă iarăşi vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi, căci cu noi este Dumnezeu"17.
Nu ne încredinţează Domnul prin dragostea Lui părintească desăvârşită că „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului"18? De care minte sănătoasă sau
inimă cumpătată se poate apropia descurajarea sau laşitatea, când dintru început cei ce sunt atraşi de El sunt încredinţaţi că este şi că va rămâne neîncetat împreună cu
ei? V-am reamintit principiile importante ale atotiubirii Mântuitorului nostru. Astfel, să nu cedăm în luptă din pricina lipsei de experienţă, să nu cedăm în faţa provocărilor19 ce definesc viaţa duhovnicească purtătoare de Cruce, neînfricoşându-ne şi neoprindu-ne din înaintarea pe drumul ce îl avem în faţă.
Nu suntem nici primii, nici singurii în drumul nostru purtător de Hristos. Impreună cu noi călătoresc profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii şi mulţime nenumărată de Părinţi, care petrec împreună şi se luptă împreună cu noi nevăzut spre împlinirea mărturisirii noastre lucrătoare. Preadulcea noastră Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ca mamă de obşte şi hrănitoare20 a vieţii noastre feciorelnice, niciodată nu ne lasă, arătându-ne de multe ori, chiar in chip sensibil, că este de partea noastră.
Preasfintele moaşte ale sfinţilor, icoanele şi chipurile lor sfinte, biografiile lor purtătoare de duh şi învăţăturile lor nu sunt chezăşia biruinţei noastre? Aceasta şi pentru că „drepţii vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul"21, dar şi pentru că mijlocirea lor pentru noi este veşnică.
Dacă Domnul nostru „S-a jurat pe Sine că nu vrea moartea păcătosului"22, cu cât mai mult Se va jura pentru noi, cei ce-L chemăm fierbinte şi II urmăm după putere, şi ca „ochii robilor spre mâinile Stăpânului lor"23 zi şi noapte îl aşteptăm şi batem neîncetat la uşa milei Lui? Credem desăvârşit că ne „va face degrabă dreptate"24 şi ne va mântui în împărăţia lui cea veşnică. Aşa să fie! Amin.
Gheronda Iosif Vatopedinul
Fragment din cartea "Cateheze vatopedine", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cateheze vatopedine"
Note:
41 Cor. 10, 24.
5 ICor. 16,14.
6 IPt. 5,5.
7 I Cor. 13,7.
8Cf. Lc. 16,10.
9Mt. 18, 7.
11 In 15, 4.
121 In 5, 3.
13 In 12,26.
14 II Tim.2,24.
15 Ps. 128, 3.
16 In 4,4.
17 Is. 8, 9-10.
18 Mt. 28, 20.
19 - prefacere, schimbare. Termenul se referă, într-o oarecare măsură, la capacitatea omului de a se preschimba şi de a înainta în virtute; după cădere această capacitate a fost coruptă. In literatura filocalică acest termen trimite mai mult la sensibilitatea naturală de după căderea omului, de a se schimba, de a pătimi şi de a primi influenţe de la fire, de la mediu şi de la diavol.
20 - hrănitoare de copii.
21 înţ. Sol. 5,15.
22 Cf. Am. 6, 8 şi Iez. 18, 23.
23 Ps. 122,2.
24 Lc. 18, 8.
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.