Omul creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Libertatea persoanei si tehnologie informationala.
1. Omul, chipul lui Dumnezeu.
După învăţătura Bisericii noastre omul a fost creat de Dum¬nezeu într-un mod aparte faţă de celelalte făpturi. Dacă celelalte făpturi au fost create prin cuvânt, omul a fost creat printr-o intervenţie specială a lui Dumnezeu, atât cât priveşte trupul, cât şi sufletul. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facerea 2, 7). Cât priveşte trupul, omul a fost zidit de Dumnezeu din ţărână, iar cât priveşte sufletul, a fost zidit „după chipul Său" (Facerea 1,26).
Cu toate că omul este alcătuit din trup şi suflet, totuşi el rămâne unitar cât priveşte fiinţa sa psiho-fizică . Este adevărat că Dumnezeu a creat trupul omului din ţărână şi i-a suflat duh de viaţă, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a făcut mai întâi trupul şi apoi sufletul. Cartea Facerii nu spune că Dumnezeu a alcătuit mai întâi trupul şi apoi a suflat suflare de viaţă în nările lui, ci că, luând ţărână din pământ, a suflat în nările lui, concomitent, suflare de viaţă. Nu se menţio¬nează nici o succesiune temporală în crearea trupului şi a sufletului lui Adam . Aceasta vrea să arate că omul este o fiinţă uni¬tară, în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci cuprinde şi trupul . „Numele de om nu se aplică sufletului sau tru¬pului în mod separat, spune Sfântul Grigore Palama, ci la amândouă, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu" .
Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul nu constituie o reali¬tate separată de suflet, fiindcă trupul dispune de o raţionalitate plasticizată care rămâne ancorată în realitatea spirituală şi uni¬tară a chipului lui Dumnezeu din om. Constituţia omului are caracter dihotomic, fiind alcătuit de Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul, cât şi trupul.
Sfânta Scriptură face distincţie între chipul lui Dumnezeu din om şi asemănarea omului cu Dumnezeu. După ce Dumnezeu arată intenţia Sa de a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 26), îl zideşte în realitate numai după chipul Său (Facerea 1, 27), fiindcă asemănarea cu Dumnezeu trebuie să o dobândească prin efortul lui spiritual şi moral. „Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă", spune Sfanţul Grigorie de Nyssa. „A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voinţa noastră... Dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răspla¬ta pentru activitatea noastră şi pentru a ne deosebi de picturile lipsite de viaţă ieşite din mâna artistului" . „Chipul este asemănarea în potentă, iar asemănarea este chipul în actualitate", spune Sfântul Vasile cel Mare . Această creştere spirituală a omului era necesară pentru ca omul să nu cadă sub stăpânirea naturii, ci să rămână adevăratul ei stăpân datorită harului divin pe care 1-a primit în actul creaţiei sale, prin suflarea lui Dumnezeu.
Prin chipul lui Dumnezeu din fiinţa sa, care este chipul Treimii, omul a fost creat pentru o viaţă de comuniune, şi nu pentru autonomie sau robie faţă de lume. Adam şi Hristos sunt tipuri pentru ale¬gerea celor două alternative ale raportului omului cu natura: ro¬birea spiritului de către fructul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, desigur nu fără efortul renunţării la dulceţile ei şi al primirii durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere . În calitatea sa de chip al lui Dumnezeu în Treime, omul n-a fost creat să pângărească natura, sau să devi¬nă robul naturii, ci să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie prin puterea harului divin.
2. Libertatea Persoanei.
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înţelege prin termenul de libertate: posibilitatea omului de a acţiona după propria sa voinţă; posibilitatea de acţiune a oamenilor în condiţiile cunoaşterii legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii; starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi asuprire; independenţa sau neatârnarea unui stat faţă de o putere străină .
Prin expresia drepturi cetăţeneşti se înţelege: libertate individuală; sau garantarea inviolabilităţii persoanei; libertatea de conştiinţă sau dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate ; libertate de gândire sau libertatea cuvântului sau dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Dicţionarul Noului Testament defineşte noţiunea de libertate ca starea de neatârnare sau autodeterminare .
Ca fiinţă raţională, omul are libertatea ca pe una din puterile sufleteşti care alcătuiesc chipul lui Dumnezeu în om, relaţia, voinţa liberă şi simţirea în năzuinţa lui spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber faţă de pasiunile vinovate. Prin libertatea lui de alegere însă, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire şi de a ajunge la nemurire, dar şi de a cădea în neascultare şi deci în moarte şi stricăciune. Răspunderea îi aparţine integral. Prin urmare, prin cuvîntul libertate, în sensul lui general, se înţelege absenţa oricărei constrângeri a omului, dar privită în sinea ei, libertatea este expresia capacităţii înnăscute a omului ca fiinţă psihosomatică înzestrată cu raţiune şi cu voinţă proprie de a alege în mod deliberat între două sau mai multe alternative posibile şi constă din puterea de a acţiona sau nu în favoarea binelui fără nici o constrângere sau impediment din exterior. Libertatea este un privilegiu dat oamenilor de la creaţie de însuşi Dumnezeu .
În temeiul libertăţii, oamenii pot chiar să-şi imagineze că lumea este autonomă, că a apărut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber după legi pe care poate să le creeze ea însăşi. Se vede că Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea care duce şi spre altceva, spre ce vor ei, dar i-a pus în gardă, i-a avertizat că pe orice altă cale vor merge, îşi vor pierde viaţa. Sfatul din Raiul cel din Eden a fost prima atenţionare : « În ziua în care veţi mânca din el, negreşit cu moarte veţi muri ! » (Facere 2 : 17). Când Josua Navi aşează seminţiile lui Israel în Ţara Făgăduniţei le cere : « Alegeţi-vă acum cui veţi sluji » (Josua 24 : 15 ). Înţeleptul rege Solomon arată că : « Cine părăseşte calea (Domnului) este aspru pedepsit, ba chiar va muri » (Pilde 15 : 10). Astfel de texte nu limitează libertatea, nu constrâng, ci cultivă conştiinţa libertăţii . Ele arată că Dumnezeu a acordat libertatea în forma ideală ca omenirea să se simtă demnă şi independentă.
Această libertate a aşezat-o Dumnezeu ca fond al planului Său creator. Această libertate dă voie oamenilor să aleagă să fie cu Dumnezeu, fără de El sau împotriva Lui. Cine îşi asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. E liber să decidă, să aleagă. Oricum, Dumnezeu tuturor oamenilor le-a pus la îndemână pe lângă libertate şi mijloacele care să-i orienteze în sfera libertăţii.
În acest înţeles rosteşte şi Mântuitorul Iisus Hristos cuvintele: « Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie » (Marcu 8, 34) şi, prin ele, Hristos oferă omenirii opţiunea urmării Sale, oferă libertatea de a-L urma sau nu, oferă criteriile opţiunii pe care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei, dar Hristos nu sileşte pe nimeni, pentru că pe oameni El îi creează spiritual liberi şi prin libertatea lor ei pot lua singuri decizii favorabile sau nefavorabile .
Hristos arată că oamenii sunt liberi, dar şi responsabili pentru integrala lor manifestare, bună sau rea, că nu-i corect să se arunce vina cum au aruncat-o primii oameni Adam şi Eva : « Zis-a Adam : Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie : Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis : Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat » (Facere 3, 12-13).
Tocmai pentru că are acest conţinut pozitiv, libertatea constitue o valoare etică, un bun spiritual, un corolar al superiorităţii omului faţă de celelalte făpturi, o condiţie esenţială pentru împlinirea menirii şi manifestarea demnităţii fiinţei umane. Cu toate acestea, libertatea este una din aspiraţiile permanente şi majore ale tuturor oamenilor şi a popoarelor şi ea reprezintă prima condiţie a progresului uman şi drept fundamental al oamenirii care trebuie păstrat şi apărat .
Libertatea este caracteristica omului, darul lui Dumnezeu pentru om şi răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu: „căci Dumnezeu, preaînţeleptul Orânduitor al tuturor, a socotit că e drept să-i încredinţeze omului însuşi frânele propriilor voiri şi să îngăduie pornirilor lui libere să facă ceea ce le place”, cum arată şi Sfântul Chiril al Alexandriei. Aşadar am fost concepuţi şi creaţi ca fiinţe libere, capabile să alegem.
Suntem, cum spune Sartre, „condamnaţi la libertate“ . Prin urmare suntem condamnaţi să alegem. Morala însăşi, în accepţiune practică, înseamnă alegere între mai multe posibilităţi , alegere stând sub condiţia libertăţii. Însă oricât de vastă, libertatea nu este niciodată nelimitată. Alegem nu între un număr infinit de posibilităţi ci între posibilităţi determinate. Suntem plasaţi nu pe o linie dreaptă, mergând de la infinit la infinit, ci pe un interval întotdeauna delimitat. Charles Louis de Montesquieu, în opera sa intitulată: „Spiritul legilor“, scrie: „libertatea politică ( ca de altfel toate genurile de libertate), nu constă defel în a face ceea ce vrei. Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel .”
Desigur Montesquieu se referă in mod explicit la libertatea politică, dar aprecierile lui sunt valabile în cazul oricărei forme de libertate. Întotdeauna excesul de libertate distruge libertatea. Ceea ce Montesquieu accentuează în opera sa, contemporanii zilelor noastre acţionează în mod contrar la ceea ce se vrea a fi libertate. Aceasta se realizează prin promovarea unei tehnologii care are drept scop îngradirea libertăţii umane, astfel încât persoana umană să nu mai aibă consimţământ asupra derulării unei vieţi fireşti, fiind în permanenţă monitorizată prin ceea ce ei numesc progresul în tehnologie.
Ansamblul acestui termen cuprinde tot ceea ce presupune a fi tehnologie: telefon, PC, internet, televizor, cip-uri biometrice, etc. Toate cele enumerate, au un rol atât pozitiv cât şi negativ în viaţa fiecăruia dintre noi. Pe de o parte, ele ne sunt folositoare îndeplinirii obligaţiilor de zi cu zi, însă totodată devin unelte manipulatoare în viaţa noastră influenţând mecanismul nostru de a gândi. Spre exemplu, multe dintre cele oferite de către mass-media populaţiei prin intermediul televizorului, sunt de natură distructivă, deoarece prezintă o latură negativă a tot ceea ce înseamnă educaţie, cultură, religie, toate acestea având drept îndrumare spre violenţă, depresie, pornografie, etc.
3. Tehnologia informațională.
Trăim într-un secol al marilor realizări ale inteligenţei umane, am ajuns la performanţe inimaginabile altă dată, suntem pe de altă parte la două mii de ani şi mai bine de la proclamarea de către Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat a iubirii ca lege supremă şi unică a raporturilor dintre oameni şi totuşi încă, între noi, nu interpretăm învăţătura lui Iisus Hristos în acelaşi fel şi să trăim ca fraţii, în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, deşi Fiul lui Dumnezeu, ne îndeamnă mereu : ,,Poruncă nouă vă dau vouă : Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”(Matei 13:34-35). Nu suntem încă în stare, în raporturi între state, naţiuni, popoare să soluţionăm conflicte prin idei pacifiste, prin forţa argumentelor raţiunii sănătoase, la masa dialogului, ci apelăm la cele mai sofisticate arme, care nu fac altceva decăt să ucidă vieţi omeneşti, ca şi cum inteligenţa umană nu s-ar fi perfecţionat de-a lungul istoriei în alt scop decât acela de a face răul, de a nimici !
Teologia patristică arată că lumea este creată în aşa fel încât să ajute omul înspre creşterea lui spirituală. Lumea este astfel alcătuită ca să-l conducă pe om spre înţelesuri tot mai adânci şi iluminatoare; ea este zidită ca scară pe care omul să poată înainta spre abisurile şi înălţimile ei şi să-i lumineze drumul lui spre Cel Ce a pus temeiurile lumii şi Care l-a creat pe om după chipul Creatorului. De aceea, Sf. Vasile cel Mare afirmă că „lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă (binefacere) pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute”.
Totuşi, când ştiinţele şi filosofia încetează de a mai fi căi de creştere spirituală, în coresponsabilitate pentru integritatea creaţiei şi calitatea vieţii umane, se ajunge la dezechilibru. Astfel, societatea ştiinţei şi a tehnologiilor a adus cu sine şi numeroase riscuri. Ştiinţele şi tehnologiile întrebuinţate autonom şi pătimaş pot face lumea terestră, această minunată alcătuire complexă şi armonioasă de lucruri şi puteri puse în slujba omului, un câmp al suferinţei. Lumea este deja marcată profund, în unele privinţe, şi în anumite regiuni, de dizarmonii, de dezechilibre şi inechitate socială. Identitatea omului este ameninţată de întrebuinţarea fără limite, fără măsură şi fără morală, a biotehnologiilor în timp ce economizarea vieţii tinde să-l transforme pe om într-o simplă unealtă de producţie.
Echilibrul ecosistemelor şi speciile vii sunt ameninţate de exploatarea excesivă a resurselor şi de distrugerea habitatelor naturale în timp ce risipa societăţilor prospere sau opulente contrastează profund cu sărăcia oamenilor din statele sub-dezvoltate. Tehnologiile consumă sau exploatează tot mai mult resursele planetei, spre un regim de supra-producţie, în timp ce robotizarea ameninţă tot mai mult locurile de muncă. Informatizarea şi globalizarea comunicării ameninţă calitatea relaţiilor interumane şi intra comunitare, iar societatea spectacolului şi a culturii de consum diminuează dispoziţiile contemplative, preocuparea pentru reflecţia metafizică şi pentru viaţa spirituală.
Unii prezintă tehnologia nu numai ca instrument sau unealtă , ci şi ca activitate socială, şi chiar simbolică prin care omul a învăţat și va învăța să-și exprime identitatea creatoare. Totuși, teologia nu poate fi de acord cu această opinie, întrucât tehnologiile, inclusiv cele informaţionale, la fel ca şi ştiinţa, inventariază progresele în procesul de cunoaştere omenească, acestea fiind doar instrumente ale cunoașterii și nu reprezintă cunoașterea însăși. Cred că această concepţie stă la baza confuziei, care face ca societatea informaţională, cea filosofică sau științifică să fie identificată cu societatea cunoaşterii .
Tehnologiile informaţionale se dezvoltă pe baza ştiinţei fundamentată în era modernă. Acestea constituie vehicule pentru diseminarea cunoaşterii ştiinţifice și perpetuează ordinea şi explicaţiile „ştiinţifice” specifice acestei ere și nicidecum nu au rolul de a înrobi pe om sau de a-i limita acestuia libertatea. Preeminența tehnologiei în fața individului riscă să sacrifice individul în numele științei, a societății, a binelui mondial, a popoarelor, etc. Preeminența conștiinței științifice, care pretinde că numai oamenii de știință sunt chemați să emită norme etice este total inacceptabilă, mai ales atunci când este vorba de destinul hristic al omului și de conștiința lui religioasă. Spengler spune în acest sens, că omul, dacă nu este atent, poate deveni din stăpân al lumii în sclav al mașinii, adică al tehnologiei .
Este cunoscută publicului larg critica „clasică” a tehnologiei, care o consideră în general periculoasă și chiar dăunătoare omului. Această opinie este susținută de mari gânditori: Oswald Spengler , Martin Heidegger , Friedrich Jünger , Lewis Mumford , Jacques Ellul , Olivier Clement și mulți alții , iar mai recent Ovidiu Hurduzeu în cartea Unabomber, profetul ucigaş sau în Sclavii fericiți , precum și Adrian Stoica, cercetător la agenția spațială NASA , susțin păreri similare.
Unii dintre ei consideră că tehnologia, ca şi cunoaşterea, are şi o dimensiune transcendentală, un „domeniu al ideilor”, fiind legată de sistemele de credinţe, de valorile şi preferinţele asociate acestora, ce inhibă sau validează anumite acţiuni . Atunci când tehnologia nu ține cont de acest lucru și se dezvoltă neluând în calcul complexitatea persoanei umane, ar putea duce la ceea ce Olivier Clément numea „fatalitatea tehnocratică“ și astfel se produce ruptura între om și tehnologie, care îi poate deveni potrivnică și chiar dăunătoare . În acest caz „transcendența” tehnologiei se pierde și se poate ușor transforma într-un instrument de distrugere.
Jacques Ellul afirmă că tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a ansamblului se răsfrânge asupra fiecărui element în parte” . În teoria sistemică , omul este considerat o maşină productivă, care răspunde unor necesităţi tehnice. Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie, numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic, iar individul, în rolul său de „sclav specializat”, contribuie la sporirea eficienţei. Potrivit celor ce susțin tehnologia fără granițe, orice considerente etice sau religioase, care se opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpate din „sistemul total“, sau, adaptate „factorului tehnologic” . În acest mod apare evidentă subordonarea omului noilor tehnologii, eliminându-l, astfel, din categoria ființelor libere și transformându-l din persoană în instrument necesar sistemului.
Bibliografie:
1. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol.1, Bucureşti 1978.
2. Revista Epifania, nr 14, decembrie2010-ianuarie 2011
3. Dr Mircea Gelu Buta, Medicii şi Biserica, vol VIII, (Bioetica creştină şi provocările lumii secularizate), Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2010
4. Inglis, A., Ling, P., Joosten, V., Delivering Digitally: Managing the Transition to the Knowledge Media, Kogan Page, London, 1999.
5. Spengler, O., Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer Philosophie des Lebens, München, 1931
6. Dr. ing Adrian Stoica, Da, trebuie să ne temem de tehnologie, dar să nu intrăm în panică, în Ziarul Lumina, sâmbătă, 18 iulie 2009
Preot Valica Emanuel
Emanuel Valica
-
Invatatura despre chipul lui Dumnezeu in om in teologia protestanta contemporana
Publicat in : Dogma -
Chipul lui Dumnezeu si Chipul Robului
Publicat in : Hristos -
Pocainta, mijlocul prin care se reinnoieste chipul lui Dumnezeu in noi
Publicat in : Credinta -
Chipul lui Dumnezeu in intampinarea chipului omului
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.