Iată o întrebare: un om „realizat în viață”, adică cel care, cu ajutorul lui Dumnezeu, are familie, copii, un job, casă, mașină..., este în același timp și un om împlinit sufletește?
Ideal ar fi un echilibru, pentru că atât realizarea în viață cât și împlinirea sufletească se întrepătrund și se „potențează” reciproc.
Păcatele noastre sunt cele care „dezechilibrează” această balanța, dar ele nu au rupt niciodată echilibrul definitiv, pentru că lucrarea lui Dumnezeu depășește logica noastră de moment.
Sfinții sunt cel mai bun răspuns în acest sens, dar și un subiect de meditație pentru noi.
Dacă am gândi viața lor, după logica firii, am ajunge să credem că mulți dintre ei au eșuat „lamentabil” în planul realizării personale: fără case și averi, fără un trai confortabil, fără copii și nepoți, fără un venit asigurat la bătrânețe..., cei mai mulți dintre ei feciorelnici, care nu au cunoscut plăcerea trupească, ori distracțiile și oportunitățile vremurilor..., într-un cuvânt, cum spunem noi, nu s-au prea „bucurat de viață”.
Unii dintre ei au fost săraci, alții au provenit din familii înstărite, dar au renunțat la averi și la titluri..., pentru a trăi ca niște „anonimi”, fără să caute afirmarea de sine ori laudele și aprecierile celorlalți; o parte dintre ei și-au pierdut cel puțin un părinte, la o vârstă fragedă, trăind o viață „plină” de lipsuri, de sacrificii, de renunțări...
Pe scurt, potrivit „indicilor” lumești, pe care îi considerăm esențiali pentru definirea reușitei în viață, sfinții mărturisitori ai credinței întru Hristos s-ar număra printre marii „ratați” ai tuturor timpurilor.
Cu toate aceste, să le spunem „inconveniente”, inerente vieții pământești, ei au urcat pe culmile sfințeniei, fără să se lase pradă viciilor ori să cadă în depresie și deznădejde..., fără să-și pună capăt zilelor ori să-și „sacrifice” copii pentru propriile patimi.
Pentru că, da, au fost și „sfinți căsătoriți”, care au purtat cu demnitate această cruce, cu toate grijile și necazurile specifice vieții de familie.
De la început trebuie să recunoaștem că, nimeni nu poate pretinde că s-a realizat în viață și s-a împlinit sufletește, atâta timp cât, aproape tot ce a „clădit”, se sprijină pe temelia șubredă a minciunii, a înșelăciunii, a răutății..., pe necredință și neiubire..., pe durerea și suferința altora.
Acest adevăr este valabil pentru orice om, indiferent de realizările lui personale și sociale..., întrucât ceea ce rămâne cu adevărat în urma noastră, dar și înaintea noastră, în veșnicie, este iubirea pe care o purtăm în suflete.
Toate celelalte vor trece, vor fi distruse sau acoperite de colbul uitării, doar iubirea rămâne dincolo de moarte, pentru că doar prin ea ne asemănăm cel mai mult lui Dumnezeu.
La Judecata de Apoi nu vom veni cu CV-ul în buzunar, pentru că nu vom fi întrebați câte facultăți am absolvit, ce funcții am avut, câte limbi străine cunoaștem..., câți copii și nepoți avem..., ci cât de mult am iubit și ne-am dăruit din iubire lui Dumnezeu și aproapelui nostru.
Sfinții sunt cei care au înțeles și au asumat, la modul cel mai serios, cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
În sensul că l-au pus pe Dumnezeu mai presus de toate și nu au făcut falși dumnezei din cele necesare traiului de zi cu zi ori din reușitele personale, cu care să se mândrească și să se amăgească, considerându-se „împliniți” în viață.
Deoarece au cunoscut că nimic nu e mai de preț decât sufletul omului: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25); „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Multe dintre realizările și reușitele noastre în viață sunt roade ale darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi le-am primit, și pe care suntem datori să le punem în lucrare, să le sporim și să le îmbogățim prin efort personal, apoi să le întoarcem lui Dumnezeu și aproapelui ca prinos de recunoștință, mulțumire și iubire.
Iar lucrurile agonisite, cu ajutorul lui Dumnezeu, și toate cele ale firii, sunt doar niște mijloace menite să ne ajute pentru a împlini unicul scop al vieții noastre: mântuirea sufletului.
De aceea, Sfinții au ales să se lepede de toate cele potrivnice iubirii de Dumnezeu și de aproapele, jertfindu-și viața pentru credința întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos, jertfind astfel tot ce aveau mai scump.
Părintele Arhim. Arsenie Kotsopoulos spunea că nouă ne este greu să dăruim fie și numai o haină semenului nostru, şi ne mai întrebăm „de ce nu izbutim în viaţă”.
În contrast cu noi, martirii credinței, care pe atunci erau „tineri frumoşi, cu carieră, cu perspectivă”, s-au lepădat nu doar de casele și de averile lor, dar şi de însăşi viaţa lor, și aşa au scris istoria.
Sf. Mare Mc. Dimitrie ar fi putut foarte bine să-şi împlinească țelul vieţii urmând o carieră militară. Însă cine ar mai fi ştiut astăzi de el, și cum ar mai fi fost el în stare să dea putere și ajutor atâtor oameni? („Lucrări minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului”, Editura Egumenița, Galați, 2013).
Sfinții nu s-au considerat niciodată „aranjați” în această viață și nici nu au dorit acest lucru, ci s-au temut în fiecare clipă și au luptat duhovnicește până la moarte, pentru a nu pierde comuniunea cea veșnică cu Dumnezeu, întru care omul este cu adevărat realizat, împlinit și mântuit.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Odihna si linistea mintii
Publicat in : Editoriale -
Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.