Treptat, mi-am venit în fire. Pe lângă mine mai treceau femeile care se închinau la icoană, iar în biserică se stingeau candelele, în timp ce lumea pleca acasă. Aşteptând să se termine rândul, m-am apropiat ultimul să iau binecuvântare de la Flavian.

- Lioşa, ce s-a întâmplat? - m-a întrebat el, uitându-se atent la mine.

- Ştii, părinte Flavian, mi se pare că m-am rugat prea mult sau cam aşa ceva...

-Dar cum se manifestă această multă rugăciune? - s-a arătat foarte interesat Flavian.

- Acum o oră am ieşit un pic să mă odihnesc pe banca de afară şi, gândindu-mă la ale mele, Ii tot puneam întrebări lui Dumnezeu. Dintr-odată, am auzit un răspuns concret, rostit de o voce omenească. M-am uitat de unde vine vocea şi am văzut alături de mine un bătrânel cu chip frumos, care emana tot a bunătate şi care arăta venit din alte timpuri. Am vorbit cu el puţin, însă m-a chemat Klavdia Ivanovna la Doxologie. Am vrut să te întreb după ce se termina slujba despre acel bătrân, dacă-l cunoşti, pentru că era foarte blând şi bun. Acum însă, când m-am apropiat de icoana Sfântului Serghie, mi-am dat seama că bătrânelul meu este în icoană şi are chiar şi aceleaşi haine... Ascultă, se poate una ca asta sau m-am ţicnit?

Flavian tăcu, apoi oftă:

-Se întâmplă şi aşa, Alexei, da! Tu eşti a treia persoană pe care o cunosc eu căreia i s-a arătat personal Sfântul Serghie. Unei femei credincioase i s-a arătat la Lavră, în Serghiev Posad, pe când oraşul se numea Zagorsk, iar altuia aici, în satul nostru. Mă faci să cad în păcatul invidiei, frate Alexie, a zis râzând Flavian. Slujesc aici de unsprezece ani şi nu m-am învrednicit de o astfel de minune, pentru păcatele mele, dar tu eşti aici de trei zile şi: na! - însuşi egumenul Rusiei te-a vizitat! Oh, cât te iubeşte pe tine Dumnezeu, Alioşa!

Flavian m-a luat în braţe şi m-a scuturat un pic, văzând completa mea mirare şi nedumerire.

- Stai aici un pic, până când mă dezbrac de veşminte!

A ieşit în curând din altar cu maica Serafima, care purta pe umăr, aruncat, un fel de veşmânt subţire şi alb.

-Binecuvântaţi, părinte, să vă calc pentru mâine acest stihar, pentru că s-a boţit în partea de jos şi nu arată bine.

Bine, maică, Dumnezeu să te binecuvânteze, calcă stiharul, dar înainte de asta fă-ne un ceai, mie şi lui Alexei! Vom veni în curând ia bucătărie.

-Binecuvântaţi, părinte!

- Dumnezeu să te binecuvânteze!

Flavian se aşeză cu un mic oftat pe bancă, lângă mine, îşi întinse picioarele, plecându-se puţin pe spate, apoi puse mâinile pe genunchi şi se încruntă un pic:

- De n-ar ploua mâine, ca să nu ne murăm la procesiune!

Uitându-mă la picioarele lui întinse, încălţate cu nişte papuci de pâslă, am întrebat:

- Te dor?

- Aşa, un pic. E „boală profesională" la popi: artroze, varicoze, tromboflebite şi altele. Trebuie să se mântuiască şi popii cumva! Măcar să aibă boli la picioare... Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Alioşa, povesteşte-mi mai amănunţit ce a vorbit părintele Serghie cu tine.

I-am povestit cuvânt cu cuvânt convorbirea. Flavian era îngândurat.

-Părinte Flavian, dar cine l-a mai văzut pe Sfântul Serghie aici, în afară de mine, dacă nu-i secret?

- Nu, nu e secret, cu atât mai mult cu cât acel om nu mai este aici, la noi. Cu vreo opt ani în urmă, a lucrat la noi o echipă de zugravi din oraşul K. Zugrăveau biserica, reparând crăpăturile care mai apăruseră pe alocuri. Erau patru oameni: tatăl, doi fii şi ginerele. Lucrau bine, nu beau alcool, nu erau ei cine ştie ce credincioşi, dar nici necredincioşi nu erau. Foarte buni, din punct de vedere profesional. Pe fiul cel mic îl chema Oleg. Avea un an de când se întorsese din armată. Un băiat modest şi muncitor, care nu se regăsea în lume. Nu prea-l interesau fetele, nici după bani nu alerga. Sufletul îi cerea ceva mai mult, autentic, serios. Aşa că se gândise să se înscrie pe lista de luptători pentru războiul din Cecenia. Rudele încercau să-l facă să se răzgândească, dar el tot o ţinea una şi bună: „Vreau să lupt pentru Patrie. Cine o s-o apere?" Aşa că era hotărât: după ce termina lucrarea la biserică se mai odihnea o săptămână, apoi voia să meargă la comisariatul militar. Cum el era abil şi puternic, tatăl îl trimitea să lucreze în cele mai dificile locuri: să văruiască turlele pe interior, pe exterior şi altele asemenea. Intr-o zi, în ajunul Sfântului Serghie, eu eram în căsuţa de acolo, transcriind pomelnicele, iar zugravii văruiau de zor clopotniţa, ca să termine înainte de sărbătoare. Dintr-odată, am auzit pe fereastra deschisă un ţipăt şi ceva ca un corp căzut pe pământ. Apoi intră la mine şeful brigăzii speriat şi-mi zise: „Părinte, Oleg a căzut de pe clopotniţă şi a murit!"

Eu am sărit imediat, desigur, şi am alergat spre pridvor, unde era întins Oleg. Tatăl lui şi fratele mai mare stăteau aplecaţi deasupra lui, dar nu se vedea sânge nicăieri. A venit şi Serafima imediat, i-a îndepărtat pe bărbaţi - e medic totuşi - a început să-l analizeze pe Oleg şi să-I asculte. I-a ridicat capul, s-a uitat la tatăl lui şi a întrebat:

- De unde a căzut?

Acela îi răspunse:

- Păi, de acolo, din vârful clopotniţei, de la a doua fereastră. Să tot fie vreo douăzeci de metri...

Serafima s-a holbat la mine.

- Nu înţeleg nimic, a zis ea.

Şi iar a început să-l pipăie pe Oleg, ca să vadă în ce stare e.

Dintr-odată, cel căzut deschise ochii, zâmbi şi spuse:

- Maică Serafima, părinte! Cum pot ajunge la Posad?

Noi i-am zis:

- Stai acolo, nu te mişca, ce fel de Posad? Vom chema ambulanţa îndată! - că, na! - multe spune omul când e în stare de şoc.

Dar el - pac! - sare în picioare şi zice:

- Nu-i nevoie de ambulanţă, că sunt întreg! - şi râdea cu toată gura.

Maica Serafima a fost tare cu ale ei şi a insistat să meargă la policlinică, să facă radiografie, ca să vadă dacă toate sunt în regulă. Fratele mai mare i-a dus cu „Lada" lui.

Au făcut acolo radiografie, au analizat-o şi i-au alungat, deşi aceştia spuseseră că omul căzuse de la douăzeci şi doi de metri pe piatră.

- Ăsta n-a căzut nici măcar de pe un scaun pe covor! N-are nici un semn!

S-au întors de la policlinică, şi când stăteam la un ceai în bucătărie, Oleg ne-a povestit ce s-a întâmplat:

- Nu-mi dau seama nici acum cum am călcat greşit. Abia îmi desprinsesem siguranţa de la centură şi agăţam de ea găleata cu var, ca să-mi schimb poziţia mai uşor pentru a merge pe streaşină... dar mi-a alunecat adidasul. Am apucat să-mi dau seama doar că mă duc în jos şi am gândit: „Gata!"

- Nu, nu e gata, Oleg! - am auzit eu.

Am văzut că stau pe pământ, dar nu eram aici, ci într-un lan de grâu copt. Printre firele de grâu erau albăstrele înflorite, iar în zare o mare mănăstire. Am reţinut bine clopotniţa: frumoasă, înaltă, albastră cu rânduri albe, iar cupola în formă de potir cu cruce. Lângă mine era un monah bătrân, alb de tot, cu o barbă mare. Mă privea drept în ochi, iar eu mă simţeam atât de bine! îmi zise:

- Nu e gata, Oleg! Este doar începutul unei alte vieţi. Vrei să fii ostaş, să aperi Patria? Este bine. Dar nu trebuie să mergi în Caucaz, pentru că nu e aceasta voia lui Dumnezeu cu tine. Hristos are nevoie de altfel de ostaşi. Vino la mine, în Posad, ca să te fac ostaş al lui Hristos!

Mi-a spus asta, s-a întors şi a plecat spre mănăstire, prin grâul cu albăstrele. Eu am vrut să-l urmez, dar m-a împins cineva în piept şi, când am deschis ochii, am văzut-o pe maica Serafima şi pe voi în jurul meu.

Am luat atunci o icoană.a Sfântului Serghie de pe raft şi i-am arătat-o lui Oleg.

- El este?

- El! - zise tânărul, strălucind tot.

- Ei, atunci ia o hârtie şi un pix şi scrie cum să ajungi la Serghiev Posad.

După trei zile, oamenii au terminat lucrarea, au luat banii şi au plecat. Peste o lună şi jumătate am primit o scrisoare scurtă: „Rugaţi-vă pentru mine, părinte! Am fost primit în obştea Lavrei Sfintei Treimi a Sfântului Serghie. Fratele Oleg."

După trei ani şi jumătate am mai primit o scrisoare: „Rugaţi-vă pentru mine, părinte Flavian! M-am învrednicit să primesc tunderea în monahism cu numele Serghie, în cinstea Sfântului Cuvios Serghie de Radonej."

Uite-aşa. Ultima oară l-am văzut în Lavră, cu două luni în urmă. Părintele Serghie acum este ierodiacon.

- Ce înseamnă „ierodiacon"?

- „Ierodiacon" înseamnă „monah-diacon". Dacă diaconul este „alb", atunci el este simplu diacon, dar dacă e monah, atunci se cheamă ,,ierodiacon".

- Stai un pic, ce înseamnă „alb" ?

- „Alb" înseamnă căsătorit. Clerul se împarte în Biserică în „alb" - căsătorit şi „negru" - monahal. „Negru" este din cauza hainei monahale, care are culoarea neagră. De aceea şi denumirile sunt un pic altfel. La clericii căsătoriţi sunt diaconi, arhidiaconi, preoţi, iconomi, stavrofori, în monahism se numesc însă ierodiacon, ieromonah, protosinghel, arhimandrit. Apropo, clerul înalt, adică episcopii, este ales numai dintre monahi.

- Atunci, explică-mi mie, neiniţiatului, ce înseamnă monahismul, pentru că eu ştiu despre asta doar din cărţi ateiste sau din filme şi cred că nu prea am înţeles corect.
Flavian tăcu puţin, mângâindu-şi barba sură şi rară.

- Monahismul, Lioşa, este o viaţă deosebită cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. însăşi denumirea de „monah" vine de la cuvântul grecesc „mono" - „unul", adică „unul la unul cu Dumnezeu". Monahii mai sunt numiţi „călugări", adică „bătrâni buni, frumoşi".

- Asta înseamnă că nu trebuie să te căsătoreşti şi să mănânci carne?

-Treaba nu e legată de căsătorie sau de carne, Lioşa, pentru că există în lume şi vegetarieni, şi burlaci bătrâni, dar acestea nu-i fac să fie monahi. Monahii sunt numiţi „îngeri pe pământ, oameni cereşti" şi se mai spune: „Lumina mirenilor sunt monahii, iar lumina monahilor sunt îngerii." Adică viaţa monahilor este comparată cu cea a îngerilor.

- In ce constă asemănarea?

- Asemănarea constă în aceea ca sensul vieţii Îngerilor şi al monahilor este slujirea lui Dumnezeu şi împlini rea voii Lui celei sfinte Apoi, şi unii şi alţii au ales această cale de bunăvoie şi conştient.

- Şi atunci, înseamnă că toţi monahii sunt sfinţi, la fel ca îngerii?

- Nu, desigur, primirea monahismului nu este neapărat o chezăşie a sfinţeniei şi mântuirii, pentru că nu poţi deveni sfânt printr-o slujbă sau prin asumarea unor voturi.

Doar unele secte învaţă că daca ai devenit membrul lor atunci eşti automat mântuit. Să ştii că fără muncă nu poţi dobândi nimic în viaţă, mai ales când e vorba de mântuire. Trebuie să muncim ca să devenim mai buni în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie s-o facă toţi: monahi sau mireni.

- Şi atunci de ce să devii monah, dacă toţi trebuie să depună acelaşi efort şi dacă te poţi mântui şi în lume?

- Adu-ţi aminte, Lioşa, de vremea când te-ai îndrăgostit de Irinka şi ai început să-i faci curte! Lăsai orice altă treabă şi mergeai ca s-o întâlneşti, nu-i aşa? Dar de ce?

-Pai... pentru că îmi plăcea să fiu lângă ea. Asta mă bucura mai mult decât orice altceva.

- Aşa e! La fel e şi cu monahii! Devin monahi cei pentru care comuniunea cu Dumnezeu este cea mai mare bucurie.

pr. Alexandru Torik

Fragment din romanul Flavian, Editura Sophia

Cumpara romanul Flavian

• Bizantul si Ortodoxia
  Publicat in : Editoriale
• Ce este ortodoxia ?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia, factor de regres?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia nu este invechita
  Publicat in : Editoriale