Noțiunea de psihoterapie de multe ori poate fi identificată de credincioși ca fiind o formă de ocultism sau ca un produs al unei minți pur atee. Aceste idei, simptomatice zilelor noastre, au nevoie de atenție, însoțite de căutări. E bine să putem face diferența dintre psihologia ca știință și psihoterapia care se aplică (folosind toate cunoștințele psihologice) pentru a rezolva problemele de personalitate.

Legătura dintre credința ortodoxă și psihoterapie am găsit-o și în cartea mitropolitului Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, 1993, din care redăm următoarele fragmente:

- Cred că este rândul meu să întreb, spuse Constantin, care pe vremuri se ocupase mult de psihologie. Nu m-am ocupat de teologie sau de filozofie, dar am avut mult de-a face cu psihologia.

La început, când ați pomenit că creștinismul este o ştiinţă a vindecării şi un tratament care vindecă sufletul omului, am fost entuziasmat. V-am urmărit cu mult interes, deoarece cred că astfel creştinismul, şi mai ales Ortodoxia, îl poate ajuta pe omul zilelor noastre. Astăzi psihologia şi psihiatria s-au dezvoltat extrem de mult, căci s-a dovedit că omul suferă de boli psihice. Am fost însă uimit să aud că, aşa cum nu erau filozofi, Părinţii nu erau nici psihologi. Aş vrea deci să vă argumentaţi poziţia.

- Nu cred că este prea greu de susţinut acest punct de vedere. Subiectul este foarte simplu. Sfinţii Părinţi erau Sfinţi. Sfinţenia nu are un înţeles moral, ci ontologic. Se numesc Sfinţi „datorită Celui Sfânt de Care se împărtăşesc. Dumnezeul cel Sfânt dăruieşte oamenilor energia Sa cea necreată şi îi sfinţeşte. El sălăşluieşte cu adevărat în om prin har şi astfel omul se face sălaş al Sfântului Dumnezeu Treimic, templu viu al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împarte oamenii în trei categorii.

Oamenii trupeşti sunt cei lipsiţi de Sfântul Duh, cei care trăiesc potrivnic firii.

Oamenii sufleteşti sunt şi ei oameni trupeşti, neavând nici ei pe Duhul Sfânt, dar trăind potrivit firii, adică au virtuţi, însă virtuţile fireşti. Ei sunt oameni buni, milostivi, înfrânaţi, cu dragoste firească etc. Totuşi nu sunt Sfinţi, căci nu s-au făcut sălaşuri ale Duhului Sfânt. Prin urmare, nu pot ajunge la părtăşia cu îndumnezeitoarea energie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot lucrul nostru păcat este.

Oamenii duhovniceşti sunt cei care lucrează îndemnaţi de Duhul Sfânt, „prin înfiere şi prin cunoaştere şi contemplare. Apostolul Pavel spune răspicat: „Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui şi nu le poate înţelege, căci duhovniceşte se judecă. Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă (1 Cor. 2, 14-15).

Psihologia este o ştiinţă modernă, un vlăstar al creştinismului apusean. În marea lor pustiire şi lipsă de speranţă, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindcă „Bisericile din Apus au pierdut predania isihastă a Bisericii. Însă, în învăţătura patristică se spun o mulţime de lucruri despre suflet, despre boala şi tratarea lui. Noi, ortodocşii, nu suntem copleşiţi de descoperirea şi progresul psihologiei. Monahii care au purces la tămăduirea sufletului ştiu foarte bine cum se înfăţişează patimile, cum lucrează diavolul şi cum pătrunde în inimă harul lui Dumnezeu. În cartea mea Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă există un capitol anume despre acest subiect pe care îl analizează. Deosebirea între psihologie şi tămăduirea ortodoxă a sufletului - sau mai curând între psihoterapia umanistă şi cea ortodoxă - este şi ea scoasă în evidenţă. Aş putea să subliniez aici punctele principale.

În psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcţie a trupului. Din această pricină vorbim despre o psihologie fără suflet. În psihologia contemporană sufletul nu are conţinut ontologic. Iar când psihologia vorbeşte despre îmbolnăvirea sufletului, înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci. însă în teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minţii.

De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului; pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de unirea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu şi de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentrice este clar diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe. De altfel, psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile cele create şi cele necreate - cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării sau posesiunii - şi nici nu acceptă lucrările harului necreat. Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existenţa diavolului şi neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu.

- A vorbi despre psihoterapie ortodoxă nu stârneşte însă confuzie ? Au folosit Părinţii termenul acesta ?

- În toate scrierile patristice se vorbeşte de tămăduirea sufletului. Fie că spunem tămăduirea sufletului, fie psihoterapie, este unul şi acelaşi lucru. Problema este să vedem dacă Părinţii vorbesc despre tămăduirea sufletului şi, în continuare, care este antropologia şi soteriologia Părinţilor. Aici se află adevărul. Oricum, faptul că aşezăm după psihoterapie cuvântul ortodoxă nu face decât să o diferenţieze de altă psihoterapie.

- Vreţi să spuneţi că negaţi cu desăvârşire părerile psihologiei contemporane ? Nu sunt ele de nici un folos ? Punând întrebarea, mă gândesc la un psiholog care pretinde că dacă Părinţii ar trăi astăzi, ar folosi de bună seamă principiile psihologiei contemporane. Care este părerea dumneavoastră ?

- Mai întâi, trebuie să subliniez ceea ce am spus mai înainte: descoperirea psihologiei, care a avut loc în Apus, a fost rezultatul deznădejdii omului occidental, datorate lepădării şi dispreţuirii întregii predanii trezvitoare a Bisericii. Pentru omul occidental, care se înstrăinase de tradiţia isihast- trezvitoare, psihologia a fost o minunăţie. Nu este însă şi cazul ortodoxului. Dacă Părinţii ar fi trăit astăzi, s-ar fi uimit de minunarea omului faţă de aceste teorii. La fel ca şi nevoitorii contemporani, Părinţii care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, meşteşugurile diavolului şi manifestările „omului celui vechi, ca şi energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ neinteresante, căci, pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată. Pe cât de mare este deosebirea între înţelepciunea omenească şi înţelepciunea dumnezeiască, la fel de mare este şi deosebirea între psihoterapia omenească şi cea ortodoxă. Când omul trăieşte şi experiază dragostea dumnezeiască, ce este desăvârşirea dragostei, „putere unificatoare şi cuprinzătoare, „răpire a minţii, „beţie a duhului, „dor pătrunzător şi neîndurat şi o stare de „flămânzire, cum oare îşi va abate privirea spre dragostea trupească şi necurată, care este un idol şi o cădere a dragostei? Părinţii din zilele noastre - a căror viaţă înfăţişează întreaga experienţă a Bisericii - socotesc şi ei ca aproape nesemnificative aşa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei contemporane.

Acum, revenind la întrebare: Dacă Părinţii ar fi trăit astăzi, ar fi acceptat interpretările psihologiei fără a le cerceta, aşa cum au făcut cu filozofia ? Să lămurim întâi câteva lucruri. Întâi de toate, Părinţi există şi astăzi; întâlnind asemenea Părinţi, mi-am dat seama de reţinerile lor faţă de psihologie. În orice caz, Părinţii nu au trăit numai în trecut, ci există şi azi. În al doilea rând, Părinţii, la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei înşişi cunoaştere desăvârşită, mai aveau oare nevoie de cunoaşterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, cărora le-au dat înţeles nou şi ontologie. Aproape sigur că la fel ar fi făcut şi cu psihologia.

Sfântul Grigorie Palama îl critică pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vieţii duhovniceşti. Mulţi alţi Părinţi au avut aceeaşi atitudine. Noi nu încercăm să pătrundem în aşa- numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta poate duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în autoanalize istovitoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Încercând să ţinem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile sale se dezvăluie. Urmează apoi strădania vindecării de patimi. În paralel, încercăm să ne păstrăm mintea fără mândrie şi fără de vicleşug şi astfel ea ajunge să deosebească gândul bun de cel de la diavolul. Ne străduim întru trezvie şi astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii; ea adună gândurile dumezeieşti în vistieria ţinerii de minte, lepădând în acelaşi timp pe „cele întunecate şi drăceşti. Şi, în această atmosferă, adevărata pocăinţă se face lucrătoare.

Desigur, prin iconomie acceptăm unele păreri ale psihologiei şi psihoterapiei contemporane, în două situaţii. Primul caz cuprinde oamenii al căror sistem nervos a fost vătămat din felurite pricini - suprasolicitare psihică sau mintală - şi care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legătură cu Biserica şi cu tainele ei. Cred că aceştia pot fi ajutaţi de psihologia şi psihoterapia modernă, astfel încât să nu ajungă într-o stare irecuperabilă. Psihologia poate acţiona ca un calmant care să le aducă uşurare în înspăimântătoarea temniţă a deznădejdii în care se află. Mai sunt şi oameni care se spovedesc, sunt legaţi de un duhovnic, dar acesta nu are tăria şi cunoaşterea vieţii duhovniceşti spre a-i ajuta. Căci nu trebuie să ne ascundem de realitate. Din nefericire, indiferenţa oamenilor faţă de spovedanie şi nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc meşteşugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe mulţi oameni să ajungă la psihiatru, însă, repet, omul este zidit după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Aceasta este, pot spune, ţinta finală şi entelehia mistică a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică. Noi nu căutăm doar echilibrul psihologic, ci şi împlinirea vieţii. Nu dorim doar să ne sporim simţămintele religioase, ci să dobândim plinătatea vieţii - pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care tâlcuieşte Biserica Ortodoxă tămăduirea sufletului, vom fi în stare să înţelegem deosebirea între psihoterapia antropocentrică şi cea teocentrică. Deci subiectul nu este închis, ci rămâne deschis discuțiilor ulterioare.

.