Intr-o duminică seara, din vara anului 840, pe vremea împăratului Theofil, un tânăr ţăran de prin părţile Macedoniei intra în Constantinopol, pe Poarta de Aur. Pe umărul drept, agăţat într-un băţ, i se legăna întregul avut strâns într-o traistă sărăcăcioasă ca de altfel şi îmbrăcămintea care-i trăda originea umilă. Inalt, voinic, un adevărat Hercule, avea vreo douăzeci de ani, părul stufos şi creţ, iar ochi îi erau verzui ca ai sălbăticiunilor din pădurile Macedoniei. Frumuseţea fizică contrasta adânc cu sărăcia sa, dar omul acesta părea menit unui mare destin.

Soarele apuse undeva departe, dincolo de zidurile marelui oraş pe care nici în visurile sale nu şi-l putuse închipui atât de măreţ. Privea uimit tot ce-l înconjura, mulţumit că ajunsese la capătul călătoriei. Era lume multă pe străzi, unii întorcându-se de la slujba de seară, alţii căutând cârciumile unde în faţa unei căni de vin încheiau liniştiţi duminica, sau grăbindu-se spre casele lor. Noaptea cădea repede, tânărul trezindu-se singur şi străin, speriat de ziua de mâine, într-un oraş care, ciudat, i se părea totuşi atât de
apropiat. Se opri în faţa unei cârciumi de unde venea miros de mâncare bună şi zvon de glasuri vesele.

Stătu pe gânduri să intre sau nu, dar cum era prea flămând şi obosit, deschise uşa. Muşteriii, risipiţi pe la mese, îşi vedeau liniştiţi de treburile lor. Se aşeză lângă uşă căutând să-şi ascundă sărăcia în puţina lumină a încăperii. Aruncă o privire peste capetele muşteriilor şi ochii i se opriră asupra unei tinere. O urmări strecurându-se printre mese, împărţind cănile cu vin, lovind mâinile prea lungi agăţate uneori de mijlocul ei. Zâmbi, când fata, văzându-l nou venit, se opri în faţa lui.

- Doreşti ceva?

O măsură cu privirea de sus până jos, dând dreptate mâinilor care se agăţau de ea.

- Ceva pentru un sărac, flămând şi obosit.

- Se găseşte, spuse arătându-şi şiragul de dinţi albi, sănătoşi.

- Mai e ceva, continuă văzând că fata dă să plece. Nu am bani.

- O! Asta e într-adevăr ceva, dar nu păru surprinsă. Nu cumva eşti macedonean?

- Am lăsat Macedonia în urmă cu o lună...

- Şi eu sunt din Macedonia, spuse ea repede.

Părinţii mei au venit în urmă cu câţiva ani la Constantinopol. Sunt mulţi macedoneni aici. Te-a trădat accentul. Mă duc să vorbesc cu stăpânul, dar nu ştiu cum va fi. Maria... dacă mai vii pe aici.

- Pot în schimb să fac orice.

- Fata se îndepărtă. O văzu vorbind cu un gras, mustăcios. Pocni furios şervetul din dreapta şi se îndreptă spre el.

- Hei! Tu de colo! îi strigă, ia-ţi traista şi du-te!

- Pot să fac orice, să îngrijesc caii, să tai lemne...

- Hai! Hai! N-auzi? Sunt sătul de ăştia ca tine.

Cară-te, sau pun slugile să te scoată pe sus.

Tânărul îşi înghiţi mânia strângând pumnii. Putea să-l doboare dintr-o lovitură şi să plece. Dar nu, nu voia să strice frumuseţea primei sale zile în oraşul la care visase atât de mult. Şi-a spus de multe ori în drumul său că va fi supus, smerit, ascultător, în orice slujbă ar fi. Nu voia să se repete întâmplarea din casa guvernatorului care l-a pus pe drumuri.

Se ridică încet, apucându-şi traista. Cârciumarul se arătă speriat de uriaşul ce se ridică în faţa lui. Voi să zică ceva, dar vorbele i se opriră în gât. In spatele lui, fata îşi privea supărată stăpânul.

- Iţi mulţumesc oricum, Maria, mai spuse şi ieşi.

Se înnoptase. Nu ştia unde va merge, dar trebuia să-şi caute un adăpost pentru noaptea asta. Puţin mai încolo de cârciuma de unde fusese alungat, se înălţa Mănăstirea „Sfântului Diomede". Porticul mănăstirii i se păru potrivit pentru o noapte şi, fără să mai stea pe gânduri, îşi puse traista sub cap şi se întinse pe piatra răcoroasă. Tălpile picioarelor îi ardeau de oboseală şi în tot trupul simţea o moleşeală plăcută care-l îmbia la somn. II cuprinse o oarecare teamă. Se vedea singur, fără bani, într-un oraş unde nu mai călcase niciodată. Nu avea altceva decât hainele de pe el şi puterea braţelor.

Mâine va încerca să-şi găsească vreo slujbă, apoi Dumnezeu cu mila... în seara aceasta învăţase că aici, în marele oraş, ca să fii băgat în seamă, nu e destul să fii puternic cu trupul. Iţi mai trebuia ceva, ceea ce el nu avea: bani, aur cât mai mult. Banul înalţă, coboară, deschide şi închide uşi, iar el nu avea nici măcar o monedă de aramă. Nu se supărase că a fost alungat. Va avea şi el bani. Bani mulţi. Va munci şi va avea şi el monezi sunătoare de aur. Va fi puternic şi bogat, în veşminte strălucitoare ca seniorii pe care-i văzuse în seara aceasta pe străzile Constantinopolului. Adormi obosit, neliniştit de aceste gânduri. Nu dormi mult. Se trezi speriat de un glas necunoscut.

- Scoală-te! Nu dormi aici!

In slaba lumină a nopţii, desluşi chipul unui călugăr aplecat asupra lui.

- Scoală-te! repetă călugărul.

- Iartă-mă, sfinţia ta, nu ştiam că nu e voie. Mă duc în altă parte, spuse ridicându-se.

- Nu, nu. Ferească Sfântul. Vino în mănăstire. Am un pat bun şi ceva mâncare pentru tine.

I se păru că visează şi se frecă la ochi. Dar nu visa. Călugărul îl chema în mănăstire. Nu mai ştia ce să creadă şi rămase locului, nemişcat.

- Vino! îl rugă încet călugărul.

II urmă în mănăstire. Poarta se închise în urma lor. Trecură prin curtea mare şi, prin umbra bisericii, se îndreptară spre stăreţie. Văzu doi călugări cerând binecuvântare de la cel care-l trezise. Işi dădu seama că nu putea fi decât egumenul mănăstirii.

- Aşază-te aici! Ii arătă blând stareţul locul său de la masă când ajunseră în trapeză. Mai întâi să mănânci ceva. în noaptea asta vei dormi în chilia mea.

- Preasfinţite, eu... eu sunt din Macedonia. Vasile din Macedonia, şi vin pentru prima dată aici la Constantinopol. Cred că mă luaţi drept altul. Nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi, spuse stânjenit de grija egumenului.

- Nu se cade ca un om ca tine să doarmă la poarta mănăstirii, ca ultimul cerşetor. Haide, mănâncă, îl îndemnă la fel de blând, arătându-i bucatele aduse de un călugăr. Ospătează-te din sărăcia noastră.

- Nu înţeleg nimic! Eu vin din Macedonia...

- Ai să înţelegi mai târziu. Acum te las. Noi mergem la cele rânduite Domnului. Ospătează-te şi odihneşte-te, îi fi obosit de atâta drum. Mâine, mai vorbim. Vasile rămase singur mirându-se de cele petrecute. Cum foamea nu-l lăsă prea mult timp să se mire, se înfruptă cu nădejde din pulpa de oaie şi sorbi cu nesaţ din vinul rubiniu cu miros de toamnă lungă. Apoi trecu alături în chilia egumenului, se întinse pe pat şi adormi cu gândul că a doua zi o să afle ce anume îl îndemnase pe egumen să-i ofere mâncare şi chiar patul său pentru a se odihni.

A doua zi, în zori, când se întoarse egumenul, îl găsi gata de plecare. Voi să-l întrebe, dar stareţul îl trimise mai întâi la baie. Când se întoarse, găsi alte haine. Nu-l mai arătau a fi chiar un sărac. Acum mirarea lui întrecu orice margini şi ceru egumenului să-l lămurească.

- Să nu-mi spui, preasfinte, că numai mila şi dragostea faţă de săraci te-a îndemnat să faci din mine un om nou.

- Iisus ne porunceşte să avem milă faţă de semenii noştri, fără deosebire. Mila e avutul creştinului.

- Am simţit această milă aseară înainte de-a mă aduce aici. Aş vrea să-ţi mulţumesc într-un fel, dar nu ştiu cum de unul ca mine a aflat ocrotire sub mâna sfinţiei tale.

- Văd că eşti gata de drum... dar eu te-aş ruga să mai rămâi câteva zile în mănăstirea noastră, până se vor împlini cele rânduite de lucrarea Domnului. Vasile era din ce în ce mai uimit. Nu înţelegea nimic din grija egumenului. Poate avea omul vreun păcat şi voia să-l ispăşească prin mila faţă de săraci. Ii ceru deci să-l lămurească. Se aşezară faţă-n faţă. Razele soarelui dimineţii pătrunseră pe fereastră şi luminară chipul lui Vasile. Cum egumenul stătea în umbră, i se păru că chipul lui Vasile e înconjurat de aureola sfinţilor zugrăviţi în biserici.

- Ascultă, Vasile! Nu aveam de gând să spun nimănui, nici chiar ţie cele întâmplate cu mine aseară înainte de-a te chema. Dar cum doreşti să afli, n-am să-ţi ascund. Potrivit canoanelor noastre călugăreşti, cuprinse în Tipikonul mănăstirii, între slujba Pavecemiţei şi a Miezonopticii, când suntem datori a ne scula şi lăuda pe Domnul, sunt câteva ceasuri lăsate pentru odihna trupului. îndată ce am adormit, am auzit un glas care-mi poruncea să mă scol şi să deschid poarta că împăratul stă afară. M-am trezit. Nu era nimeni, aşa că m-am culcat din nou. Adormind, am auzit acelaşi glas, spunând acelaşi lucru şi m-am trezit tare speriat.

Eram singur în chilie şi nici afară în curtea mănăstiri nu era nimeni. M-am gândit, totuşi, să cobor şi să cercetez, ca să fiu lămurit. Afară, sub porticul mănăstirii dormea somn greu un biet sărman în zdrenţe. M-am întors în chilie. Mi-am zis că am visat urât aşa că am făcut trei închinăciuni şi m-am pus din nou în pat. Abia adormit, aud din nou acelaşi glas, poruncindu-mi cu asprime să mă scol că împăratul doarme la poarta mănăstirii. Atunci am înţeles că e semn dumnezeiesc. M-am închinat de frică şi, fugind la poarta mănăstirii, te-am găsit pe tine. Vasile se arătă peste măsură de tulburat de cuvintele egumenului. Nu ştia ce să creadă, nici ce să zică. Mai auzise el poveşti călugăreşti, dar nu legate de persoana sa. Simţea mândrie şi deznădejde.

Mândrie de ceea ce auzise, deznădejde pentru că se socotea drept cel mai sărac om din Constantinopol. Si tocmai el să creadă asa ceva?

- Şi m-ai găsit pe mine? Ingăimă într-un târziu.

- Da... pe tine, dormeai. Nu te-am trezit eu oare?

-Adică... eu...

- Da... tu eşti împăratul. Trebuia să-ţi deschid poarta.

- Ca unui împărat.

- Aşa mi-a poruncit glasul.

- Cum să te cred?

- Crezi că aveam un alt motiv să te chem în mănăstire, să te pun la masa mea, în patul meu? se arătă jignit egumenul.

- Iertare, preasfinte, dar sunt atât de tulburat, zise Vasile, simţind mânia din glasul egumenului. Şi acum eu ce fac? întrebă arătându-se supus voinţei egumenului.

- Eu zic să rămâi o vreme în mănăstire, apoi va rândui ceva Cel de sus pentru tine. De vrei să cunoşti oraşul eşti liber, dar seara să te întorci la mănăstire. O să-ţi dau şi ceva bani de cheltuială. O să mi-i întorci înapoi când se vor împlini toate. De te întreabă cineva ceva, spune că eşti o rudenie de-a mea.

Vasile rămase tăcut, adâncit în gânduri. Nici nu observă când plecă egumenul. Ingenunche la icoana Născătoarei de Dumnezeu. Gândurile îl purtară înapoi, în timp. Se vedea copil în casa părinţilor, ţărani săraci, trudind din greu pe ogoarele din jurului Adrianopolului. Războiul cu bulgarii îi ruinaseră. Gospodăria arsă, ogoarele distruse, populaţia târâtă în robie. Au fost duşi şi ei în robie, dincolo de fluviul cel mare, numit Danubius.

Acolo le-a învăţat limba, să lupte, să iubească şi să aibă grijă de cai, dar mai ales să-i îmblânzească. După terminarea războiului, au fost răscumpăraţi prin grija împăratului Leon Armeanul. Se întoarseră în patrie. Familia lui Vasile se aşeză în Macedonia, unde li se părea că pământul e mai bun şi traiul mai uşor. Dar munca ţăranului e la fel, oriunde ar fi.

După moartea tatălui, rămase singurul sprijin al săracei sale familii. Avea pe atunci aproape douăzeci de ani. Inalt, puternic, putea să doboare dintr-o lovitură de pumn un bou. Era şi deosebit de frumos la chip. Nu ştia să scrie, nici să citească, dar avea acea frumuseţe fizică, atât de apreciată de bizantini, care făcea din el un splendid animal uman. Tulburat de cuvintele egumenului, îşi aminti de ceea ce-i povestise de mult mama sa, cum într-o zi de vară, pe vremea secerişului, copil fiind, aceasta îl puse să doarmă la umbra unor snopi de grâu, iar ea îşi văzu mai departe de lucru. Din înaltul cerului se ivi un vultur care-l umbri cu aripile vreme îndelungată. De trei ori l-a alungat mama şi tot de atâtea ori s-a întors, până când pieri în seninul cerului. In aceeaşi noapte, ea visă că din sânul ei crescu un chiparos uriaş cu frunze de aur umbrind întreaga casă. Altă dată i se arătă în vis Ilie Tesviteanul ca un bătrân înalt, cu barba albă, şi cum vorbea îi ieşea flăcări pe gură. Ii spunea că fiul ei va cârmui lumea.

Se gândea la toate acestea întrebându-se cât adevăr să fie în ele şi în cuvintele călugărului. Fiind capul familiei, nu i-a trebuit mult să înţeleagă că provincia săracă a Macedoniei nu putea să-i hrănească familia. Aşa că părăsind agricultura, se puse în slujba guvernatorului provinciei. Nu stătu mult în slujba acestuia. Se revoltase văzând nedreptăţile făcute ţăranilor. Şi cum nu ştia să tacă, guvernatorul îşi trimise oamenii să-l facă să tacă. A urmat o încăierare şi Vasile îi bătu măr, lăsându-i plini de sânge la marginea drumului.

Cum nu mai avea ce căuta în Macedonia, luă drumul Constantinopolului, cu traista în băţ şi hainele de pe el. Venise la Constantinopol cu gândul de-a intra în slujba vreunui senior. Avea toate calităţile unei astfel de slujbe. Se părea că norocul îi surâse prin stareţul de la „Sfântul Diomede". Va trebui să-l asculte, doar e omul lui Dumnezeu. Şi apoi unde să plece, sărac şi singur într-un oraş atât de mare. Va rămâne aici, punându-şi nădejdea în ajutorul stareţului. Aşa gândea Vasile în biserica închinată Sfântului Diomid înaintea icoanei Mântuitorului. Se ridică. Genunchii îi amorţiseră. Cum bunătatea stareţului îi puse şi ceva monede în pungă, pomi să cunoască oraşul pe care într-o bună zi avea să-l cucerească.

Preot Cornel Marcu

Fragment din cartea "Parakimomenul Vasile", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Parakimomenul Vasile"