Vai, ce grea întrebare! Cred că după Dumnezeu, cu certitudine, cei mai importanţi oameni din viaţă rămân tata şi mama. Tata, cu toată plecarea lui, e mai viu ca niciodată şi trebuie să recunosc că-i datorez foarte mult. Mamei, la fel. Şi cred că-n afara tatălui meu şi a mamei mele n-aş fi fost nimic din ceea ce sunt. Sigur că m-a
şcolit şcoala, m-au pregătit profesorii. Unii m-au pregătit de m-au rupt... La tata şi la mama nu mi-am permis să văd niciodată greşeli. Şi acum, când mă duc acasă, mama mă ceartă şi-mi zice să tac din gură câteodată şi grija ei mă onorează. Ştiţi că părinţii mei, ca să mă crească, m-au onorat. Deci, cei doi împăraţi ai familiei Necula aveau grijă de prinţul lor, antrenându-l ca la rândul lui să ajungă împărat, nu cerşetor la capătul lumii. E onorant! Eu vin dintr-o familie săracă. Tata de la nouă ani a muncit ca frizer.
Astăzi îi povesteam bunului meu prieten Radu Vancu - îndrăznesc să spun asta, ne despart unele opinii, dar adevărul nu ne desparte - că tata, când era tânăr frizer la 10-11 ani, tundea pianişti de renume; l-a tuns pe Birlic. Şi oamenii sigur că-l plăteau, că-l vedeau copil sărac, care n-avea mai mult de trei cămăşi, dar, ca dar şi mai mare, îl invitau la spectacol. Pianiştii îl invitau la pian, pictorii să le viziteze galeriile, şi tata făcuse o cultură din contactul acesta imediat de te mira. Părea că nu ştie lucrurile acestea, dar le ştia şi le ştia foarte bine. Dacă vreţi, cel mai important moment din viaţa mea legat de părinţii mei a fost moartea tatei, pentru că am rămas lângă mama, care era dezorientată şi mă întreba: Ce să fad I-am spus: Stai şi urmâreşte-l pe tata! Eu am avut senzaţia că tata va învia la înmormântare. Exact asta am simţit-o.
Inchipuiţi-vă că atunci când am ajuns în cimitirul din Şchei, totul s-a îngustat şi am ajuns în dreptul mormântului tatălui meu. Preoţii au rămas la intrare. Mulţi dintre studenţi - că au fost foarte foarte mulţi şi niciodată n-o să le pot mulţumi - au ajuns şi ne-am unit acolo la mormânt. Şi rămăsesem singurul preot în veşminte şi cu cartea în mână, care putea citi dezlegarea, şi am citit tatei rugăciunea de punere în mormânt. Ştiţi de ce? Pentru că eu ştiu că tata n-a murit. Tata-i ca dragostea: Nu cade niciodată. Mama, la fel.
Incăpăţânaţi părinţii! Dar să vă spun! Ei ca ei, dar să fi văzut bunicile! Pe bunici n-am avut şansa să-i văd. Tata, pe tatăl lui, nu l-a văzut niciodată. Mama, pe tatăl ei, niciodată. In ciuda faptului că au fost copii monopa- rentali, pe noi de la început ne-au făcut să ştim că avem părinţi. Disfuncţia vine din educaţie, nu din locurile în care te naşti. Apoi tata m-a cultivat şi m-a crescut foarte mult în atelierul lui de frizerie. In Capital cultural, o revistă care, culmea, apare la Sibiu, dar pe care nimeni n-o vede aproape - vedem toate ciozvârtele de jurnal, dat nu vedem Capitalul cultural - am scris un articol despre cum m-a educat pe mine să fac matematică cu rectorul Universităţii, care jucase fotbal cu tatăl tău la scoală, e o treabă! Făceam istorie cu oameni serioşi, literatură... Frizerii, colegii tatei, îmi aduceau cărţi. Ei mai tundeau câte un scăpătat care n-avea bani şi după cinci, şase tunsori, mai veneau cu câte-un volum. Primul Kant, Argumentul ontologic, l-am citit dăruit de un coleg de-al tatei.
Omul avea o problemă. Venea cu motocicleta repede de la pescuit, deschidea repede uşa de la atelier, că nu prea putea pune frână. Ei, omul acela a luat odată pentru o tunsoare un volum din Kant, legat în piele. II am şi acum acasă. A fost singura vară - am şi spus în articol - în care am citit o singură carte. Şi să înţelegeţi cum gândeau tata şi mama. Mama era în spital foarte grav bolnavă si tata, ca să poată să-mi cumpere cele două volume din Schogun, s-a dus, şi-a dat ceasul lui cu şapte melodii pentru care muncise un an şi jumătate - era la modă atunci - tipului care avea cărţile, plată de vreo zece ori cât costau volumele acelea; plată ca sa aibă fiu-su în bocancii lui de Sfântul Nicolae cele două volume de carte pe care si le dorea. Să stiti că atunci când mă revolt împotriva celor care-şi bat joc de familii, mă revolt în numele tatălui.
Nu permit nimănui să spună poporului român că a avut doar taţi ca cei care vorbesc acum despre tatii noştri. Am avut tati care au murit la fruntarii, taţi care s-au zdrobit pentru noi, cu miros de vaselină, mai puţin intelectuali rasaţi. Nu vorbeau ei în 200 de limbi, dar vorbeau limba omeniei si ştiau să-si crească bine copiii. Ştiau să-i pupe la timp, să-i acopere la timp, să-i scoată la plimbare la timp. Tata n-a avut bani de Paris. Cred că n-ar fi avut niciodată, dar când am ajuns la Paris, am zis: Mai ia uite cum seamănă Parisul cu Putna, auzi?! Primul drum al meu pe care-L am în memorie, în afară de plecatul în Maramureş în pelerinajele cele mai sacre ale copilăriei mele, a fost la Putna, cu tata bătând toaca. Eu cred că Raiul nu poate exista fără taţi care bat toaca pentru copiii lor.
Iar despre mama n-am ce vă zice. Dacă am de undeva reacţiile mele foarte rapide, de acolo sunt, de la cea care a reuşit la un moment dat să vândă patru tone de brânză - şi ştiu ce zic într-o singură zi, de dimineaţa până seara. Şi la sfârşit, miliţia a venit s-o aresteze, că a găsit o pagubă de 15 bani la 4 tone de brânză! Eu în cartierul meu sunt în continuare băiatul „lu Florica şi a lui nenea Costel”. Şi este o onoare asta. Este o onoare! Iar când zic că sunt băiat de Steagul Roşu, ştiu ce zic. Hipodromul este alcov intelectual faţă de ce aveam noi acolo. Niciodată, în nici o situaţie, nu m-am ruşinat de ei. Si când tata, care era un simpatic, se ameţea câteodată, mergeam şi-l luam... Cea mai importantă zi după ce m-am eliberat din armată, a fost să mă întâlnesc cu tata, să-l scot la o bere. N-am băut. N-am reuşit, că atâta am râs amândoi, de n-am reuşit. Am băut o jumate de bere şi după aceea am plecat acasă. Atât de tare ne-am distrat pe drum, încât toată lumea credea că suntem beţi. Noi nu eram beţi, noi eram prieteni. Tata a fost - şi până să se nască fiul meu -, şi a rămas cel mai bun prieten al meu. Nu vă spun ce onorant este ca bărbat să te duci cu fiul tău şi să-l prezinţi tatălui tău. Imi pare rău pentru cei care n-o trăiesc. Credinţa are ceva din aceasta. Să te duci cu fiul tău la tatăl tău şi să-i spui: II cheamă tot Constantin! Şi să nu te ruşinezi înaintea copilului tău cu tatăl tău. Niciodată, în nicio situaţie!
Tata îmi zicea Ioan Gură de Aur şi Pâlnie de Argint, fiindu-i frică să nu mă apuc de băut. Este motivul pentru care mi-am păstrat abstinenţa. Mi-e ruşine şi acum.
Aud în ureche vocea tatei. Dar revin, n-aţi cunoscut bunicele mele, care erau şi mamă, si tată. Nişte femei fabuloase!
Pr. Constantin Necula
Fragment din cartea "Familia, chipul iubirii", Editura Agnos
Cumpara cartea "Familia, chipul iubirii"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.