Sfântul Antipa de la Calapodeşti este cinstit pe 10 ianuarie. Sfântul Antipa de la Calapodești este singurul român athonit prăznuit de Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă și Sfântul Munte Athos. Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a fost trecut în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 și este sărbătorit la 10 ianuarie în fiecare an.
Intre timp, în capitala Moldovei de atunci, Iaşi, stareţul Nifon, foarte energic şi activ, deja încropise un metoc athonit, iar în Athos achiziţionase un teren pe care începură să crească rapid clădirile schitului. Numărul de călugări veniţi din Moldova şi Valahia creştea. Şi, pentru că se construia din ce în ce mai mult şi grijile tot creşteau, părinţii moldoveni i-au cerut ajutorul Părintelui Antipa. După ce s-a consultat cu părinţii îndrumători, Părintele Antipa a considerat cererea de nerefuzat. Imediat a şi fost hirotonit diacon, iar în curând ieromonah, însărcinat cu ascultarea de chelar.
Ocupând această funcţie, una nu chiar însemnată, Părintele Antipa totuşi era foarte râvnitor, căutând ca regulamentul mănăstirilor cu viaţă de obşte să fie păstrat la rigurozitatea sa maximă.
Intr-o zi, stareţul Nifon, fiind deja egumen, i-a cerut chelarului să pregătească pentru el şi pentru un musafir de-al său un meniu special pentru prânz. Iar chelarul, Părintele Antipa, nu a cumpărat şi nici nu a eliberat nici un fel de provizii pentru bucătărie, cu excepţia celor necesare pentru masa de obşte a monahilor. Egumenul s-a înfuriat foarte tare şi i-a dat un canon de metanii. Părintele Antipa i-a răspuns cu umilinţă şi fermitate: - Metaniile le voi face cu mare drag, dar, părinte, vă rog să mă iertaţi: am făcut aceasta cu un scop bine intenţionat, ca să nu se facă sminteală şi ispită în obşte. Că doar de tine a fost stabilit regulamentul, conform rânduielilor Sfinţilor Părinţi, şi bine ar fi să nu fie încălcate chiar de către tine, căci stareţul trebuie să fie el însuşi un exemplu pentru toţi în tot ceea ce face, şi numai atunci se va uni şi se va întări obştea noastră.
Mai târziu, atunci când spiritele s-au potolit şi totul s-a liniştit, părintele egumen i-a mulţumit chelarului pentru discernământul şi râvna sa.
Curând, din cauza treburilor ce ţineau de construcţia schitului, stareţul Nifon a fost nevoit să părăsească Athosul şi să se întoarcă în Moldova. Părintele Antipa a fost desemnat să conducă, practic, toată gospodăria schitului. De asemenea, între timp, devenise şi duhovnicul schitului. După tradiţiile athonite, în biserică i-a fost citită de către arhiereu o rugăciune specială, fiind astfel hirotesit duhovnic.
Schitul românesc din Muntele Athos, în absenţa egumenului său, se construia, se înfrumuseţa, regulamentul se păstra neclintit, iar pentru călugări era obligatoriu să-şi destăinuie duhovnicului în fiecare zi gândurile. Şi în toate acestea a fost investită multă muncă, îndeplinită cu râvnă neschimbată, cu iubire infinită şi cu lepădarea continuă de sine, de către ieroschimonahul Antipa, care îndeplinea totodată sarcinile şi de econom, şi de chelar, şi de duhovnic al schitului...
Foarte rar, dacă se întâmpla să aibă timp liber, ieşea pe potecile din piatră, de nimeni ştiute, ale Sfântului Munte, undeva într-un loc pustiu, pentru ca acolo, în singurătate, să-şi înalţe rugăciunile sale spre cer, „spre tăria cerului“, acolo unde Domnul a rânduit, în zilele Creaţiei, luminători pentru ca „să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii“ (Facerea 1, 14).
Este cunoscut faptul că, în perioada precreştină a Muntelui Athos, înţelepţii păgâni citeau de aici în stele, încercând să ghicească viitorul. Işi puneau întrebări despre întunericul de deasupra lor cu o curiozitate fermă şi oarbă, dar nu ştiau nimic despre Pronia Divină şi nici nu bănuiau despre singura experienţă, cea spirituală, care atrage către oameni Harul Divin.
Cei care mai târziu au adus lumina lui Hristos în Muntele Athos nu au îndrăznit niciodată să-L roage pe Dumnezeu să le descopere tainele Sale, ci, ca nişte îngeri, îl lăudau pe Dumnezeul întregii lumi, a celor văzute şi nevăzute, pe Creatorul timpului şi al anilor şi al întregului Univers. Şi înălţau spre ceruri rugăciuni smerite şi îndurerate, din adîncul inimilor lor, cerându-şi propria mântuire şi cu umilinţă priveau spre acea nemărginită beznă ce se răsfrânge în adâncul oricărui suflet omenesc - această mică navă, dar care pare fără margini şi de nepătruns pentru cei ce prin rugăciune încearcă să intre în ea.
Iar stelele, puterile stelelor străluceau asupra monahilor, de la mari înălţimi, la fel cum luminează candelabrele aprinse în timpul rugăciunilor de obşte din biserică...
La fel ca şi mulţi alţi mii de călugări de înainte de el, Părintele Antipa îşi înălţa rugăciunile sale către Dumnezeu, care, trecând peste împotrivirea tuturor vijeliilor şi stihiilor potrivnice, tindeau către înaltul cerului, înălţându-se ca un stâlp de lumină în spaţiu, alungând „duhurile rele cele din văzduh"... Şi astfel, prin neîncetate rugăciuni şi nevoinţe trupeşti, cinstitul Părinte Antipa se înălţa din putere în putere.
Iar stareţul Nifon, întorcându-se din Moldova, a băgat de seamă cum, în absenţa lui, în schit totul a fost făcut aşa cum trebuie, la cel mai înalt nivel, înţelegând că mai bun econom decât Părintele Antipa nici că mai putea găsi pentru metocul de la Iaşi. Acum venise vremea când Părintele Antipa trebuia să-şi ia rămas bun de la Muntele Athos, locul unde s-a nevoit si s-a rugat atâţia ani, care-i devenise foarte apropiat şi pe care-l părăsea acum pentru totdeauna, păstrându-şi în inima sa, până la sfârşitul zilelor, amintiri frumoase despre el. Acum, Părintele Antipa, cu toată dragostea lui pentru viaţa retrasă şi liniştită din pustie, era nevoit, făcând ascultare, să umble pe străzile
zgomotoase şi prăfuite ale oraşului Iaşi, cel multietnic şi multilingvistic.
Situată pe un deal pitoresc şi spălată de un râu mlăştinos, atunci, dar şi mai târziu, capitala Moldovei nu şi-a pierdut înfăţişarea unui sat mare, cu străzi întortocheate, cu case-vile şi cu o mulţime de biserici, al căror decor arhitectural era combinat din motive complexe, apusene, răsăritene şi autohtone. In vechime, Iaşiul a fost unul dintre centrele principatului Galiţiei-Volînia, iar, de pe la mijlocul secolului al XVI-lea şi până la unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat, a fost capitala Moldovei, în care se afla Curtea Domnească şi unde locuiau mitropoliţii titulari.
Către timpul sosirii Părintelui Antipa în Iaşi se înteţiseră deja răzmeriţele politice, iar pe pământul străbun creştin-ortodox al Moldovei şi Valahiei prindeau tot mai mult putere curentele antibisericeşti, locul fiind atins de o umbră sinistră, sângeroasă, a Revoluţiei franceze. Atunci trecuse deja la Domnul, în închisoare, mult ponegritul şi defăimatul Mitropolit Veniamin - un mare ierarh al vremii. Se apropia momentul în care mulţi stareţi, credincioşi ai lui Dumnezeu şi clerici ai Bisericii, aveau să fie trimişi în exil, ca nişte criminali, însoţiţi de jandarmi. Deja Catedrala de la Iaşi era condusă de unii episcopi titulari, care erau, aşa cum îi numesc contemporanii (martorii realişti ai acelor evenimente), nişte „vânzători de cele sfinte“, nişte „marionete“ în mâinile Guvernului, compus din persoane educate prin „cafenelele pariziene*...
Insă ce gândea şi ce spunea în legătură cu aceste evenimente triste Părintele Antipa nu ne este cunoscut.
Desigur, el înţelegea mai bine decât mulţi alţii modul în care diavolul şi lumea se împotrivesc Bisericii lui Hristos, chiar din momentul întemeierii acesteia de către Domnul şi Mântuitorul nostru. Ştia el bine faptul că în marele Imperiu Bizantin, învăluit nu doar de aripile întinse ale vulturului bicefal, ci şi de steagul victorios dăruit chiar din Ceruri: „în acest semn vei învinge!" [In hoc signo vinces], cu monograma lui Iisus Hristos, pentru care mulţi bărbaţi vrednici şi învăţători ai Orientului creştin, ca Atanasie al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Chiril al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, au fost supuşi la felurite înjosiri şi prigoane, suferind nenumărate supărări.
Părintele Antipa ştia cum „duhul amăgitor", duhul cel rău, ca o fiară atacă omul, cum luptă împotriva fiecărui suflet dornic de mântuire, încercând să şi-l supună, nepermiţându-i să intre în adâncul său, „în cele din lăuntru", acolo unde omul poate descoperi împărăţia lui Dumnezeu, aşa precum însuşi Mântuitorul a spus omenirii (Luca 17, 21; Matei 11, 12).
Ca om duhovnicesc, Părintele Antipa cunoştea din experienţă că tot ce este mai important în viaţa omului pe pământ nu se întâmplă, de fapt, în exteriorul său, în afară, ci în interior, în abisul necunoscut al inimii sale, care înclină ori spre bine, ori spre rău. Deoarece, cum spun şi Sfinţii Părinţi, omul, prin însăşi natura sa, este înclinat spre rău, iar vrăjmaşul omenirii profită de acest lucru. Potrivit tradiţiei, Sfântul Serafim de Sarov, atunci când venea vorba despre abisul inimii, amintea mereu şi cita cuvintele Psalmistului David: „Marea aceasta este mare şi largă: acolo sunt târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari"
(Psalmul 103, 25).
Umblând prin pieţele zgomotoase ale capitalei Moldovei, Părintele Antipa trăia în oraş „ca într-un pustiu" şi, în ciuda grijilor şi a volumului de muncă, el totuşi îşi respecta cu străşnicie toată pravila schimnicească, cea după rânduiala athonită. Aşa îi poruncise stareţul Nifon, atunci când l-a trimis la Iaşi. Iar acolo, multora, atraşi în vârtejul patimilor politice, li se tulburase mintea, pur şi simplu. Din toate părţile era înconjurat de felurite ispite, diavolul, tot timpul, încercând să-i tulbure sufletul. Insă Părintele Antipa era un călugăr adevărat şi, odată ajuns în lume, nici pentru un moment nu se amesteca cu ea. Oricât de tare ar fi izbucnit în jurul lui patimile, indiferent de cât de fioroase ar fi fost valurile învârtejite ale oceanului lumesc, vrednicul ostaş duhovnicesc, nevoindu-se de mic copil cu rugăciunea neîncetată, demult învăţase nu doar să-şi ferească simţurile de patimile murdare, ci şi să îndepărteze din suflet apele adânci ale viclenelor şi pătimaşelor imaginaţii ale inimii (Pilde 20,5). Se întrarma, deci, în lupta cu duhul lumesc, „duhul înşelător4, şi cu ajutorul postului: câte două sau trei zile, sau chiar timp de o săptămână, nu mânca deloc şi nu bea nimic.
Aceasta din urmă mai ales a fost posibilă doar pentru că Părintele Antipa primea la rugăciune un asemenea har de la Dumnezeu, încât putea nu doar să suporte sau să ignore, ci nici să aibă trebuinţă timp îndelungat să se gândească la satisfacerea nevoilor trupeşti. Căci de mult timp se ruga el cu „rugăciunea celor desăvârşiţi", aşa cum a numit-o, prin secolul al V-lea, Sfântul Nil Sinaitul. Această rugăciune se deosebeşte prin „curăţirea raţiunii, lepădarea ei totală de cele simţite, când prin strigătele fără glas ale duhului se apropie de Dumnezeu....
Ducând o viaţă de nevoinţă riguroasă, Părintele Antipa era foarte râvnitor pentru păstrarea dreptei credinţe şi pentru necăutând la faţa omului şi nestând pe gânduri, demasca până şi cea mai mică abatere de la canoanele Bisericii. Această râvnă permanentă a lui, ghidată de o profundă experienţă duhovnicească, combinată cu simplitatea sa specifică din copilărie, cu sinceritatea şi cu iubirea sa faţă de aproapele, îi apropia din ce în ce mai mult inimile oamenilor de origine nobilă sau simpli. Toată lumea cu care intra el în contact îi ascultau vorbele cu respect şi cu evlavie.
O simpatie deosebită faţă de Părintele Antipa o avea şi Mitropolitul Moldovei. Părintele însuşi, în convorbirile sale cu călugării de la Valaam, nu-i pomenea numele, însă cert este că acesta era înaltpreasfinţitul Sofronie (Miclescu), care a fost mitropolit între anii 1851-1860.
Despre Părintele Antipa cunoaştem în general foarte puţine lucruri, şi acestea doar din propriile sale cuvinte, care şi ele au fost foarte puţine. Despre el se poate spune că se ştie un pic mai mult decât despre alţi nevoitori şi pustnici din vechime, despre care în Pateric se regăsesc informaţii în doar câteva aliniate sau chiar rânduri.
Cel care l-a îndemnat pe cinstitul stareţ să povestească despre sine, cu un an înainte de sfârşitul său, după lungi rugăminţi nu tocmai rodnice, a fost un vieţuitor al Mănăstirii Valaam, ieromonahul Pimen (Gavrilov), ulterior devenit arhimandrit, biograf al mănăstirii, om învăţat şi autor al unor lucrări ascetice (fără el n-am fi ştiut acum nici puţinul pe care-l ştim despre preacuviosul Antipa). Mai târziu, acesta a fost numit stareţ al Mănăstirii Koneviţ, după care al Mănăstirii „Naşterea Maicii Domnului" din Borovsk, de unde s-a întors în insula Koneviţ, în care a stat până la moartea sa.
Mormântul său s-a pierdut în urma uraganului antihristic ajuns şi aici. Smeritul nevoitor, mereu adâncit în rugăciune şi în viaţa ascunsă a inimii, nu doar că nu dorea, ci era şi vizibil tulburat doar la gândul slavei deşarte, aşa încât i-a dat binecuvântarea sa numai după ce Părintele Pimen i-a spus: „Asta nu-i pentru tine, părinte, ci pentru slava lui Dumnezeu". Povestirea relatată de Părintele Antipa a fost mai apoi completată şi de unele detalii primite după moartea stareţului din Moscova de la ucenicul său, schimonahul Antonie, precum şi de câteva detalii oferite de stareţii Valaamului care i-au fost cei mai apropiaţi.
Toate acestea le-a însemnat Părintele Pimen, a cărui cărticică Minunata viaţă a ieroschimonahului Antipa a apărut în trei ediţii (în anii 1883, 1885 şi 1893), la scurt timp după binecuvântatul sfârşit al stareţului, de la care n-a rămas nici măcar o scrisoare, nici măcar un cuvânt de învăţătură, rostit către oricare dintre contemporanii săi. Cunoaştem, aşadar, doar câteva fraze, în special din povestirile Părintelui Pimen. Fără îndoială, stareţul multe nu ne-a spus, considerând că nu este demn de a
fi ascultat şi evitând orice amănunt despre întâlnirile sau discuţiile mai amănunţite cu înalţii oficiali, căci, datorită smereniei sale, îi era teamă şi de cea mai mică umbră a slavei deşarte. Prefera tăcerea şi rugăciunea în locul povestirilor despre viaţa sa, considerând că „este cel mai bun lucru pentru suflet", precum spunea, în secolul XX, Sfântul Siluan Athonitul.
In vremea şederii sale la Iaşi, Părintele Antipa s-a întâlnit de mai multe ori cu Î.P.S. Sofronie, care avea pentru el un respect deosebit, având împreună convorbiri pe teme duhovniceşti şi chiar numindu-l duhovnic la două mănăstiri de maici. Şi Părintele Antipa nutrea pentru înaltpreasfinţitul sentimente de dragoste filială, povestindu-i o conversaţie avută cu el biografului său de la Valaam, Părintele Pimen.
Odată, în timpul unei vizite la Mitropolitul Sofronie, părintele i-a povestit că, atunci când se nevoia în Sfântul Munte, simţea, de la postul îndelungat, un gust amar în gură. Doi ani mai târziu, în Moldova, el a băgat de seamă că acel gust amar s-a transformat într-o neobişnuită dulceaţă.
Episcopul i-a explicat că acest sentiment este rodul postului combinat cu rugăciunea minţii şi nu este nimic altceva decât o binecuvântare prin care Dumnezeu răsplăteşte truda, îmbărbătându-l pe pustnic pe căile înguste ale mântuirii. Episcopul şi-a încheiat explicaţia prin cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care spunea că la trapeza postitorilor care veghează şi se ostenesc pentru Domnul „stă Mirele şi transformă amărăciunea ostenelilor lor în dulceaţa Sa nemaivăzută; iar slujitorii Săi netrupeşti şi cereşti îi învăluie pe ei şi bucatele lor“.
Fragment din cartea "Taina veacului ce va sa fie. Viata si nevointele cuviosului parintelui nostru Antipa de la Calapodesti. Editia a II-a", Editura Christiana
Cumpara cartea "Viaţa şi nevoinţele Cuviosului Părintelui nostru Antipa de la Calapodeşti"
-
Sfantul Antipa de la Calapodesti
Publicat in : Vietile sfintilor -
Manastirea Sfantul Antipa de la Calapodesti
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.