„Dreptul este omul lui Dumnezeu, oh de poartă slujba preotului, ori pe a împăratului, ori pe a artistului, oh pe a vistiernicului, oh pe a bogatului, oh pe a săracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi originea spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepti. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. In sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic de frumuseţea lor"20. Aceste cuvinte ale Părintelui Arsenie Boca cu referire la omul drept (sfânt] constituie o fericită sinteză a portretului Părintelui Crăciun Opre.

Părintele Crăciun a urmat cursurile şcolii primare în satul natal, pentru ca mai apoi, la vârsta de 14 ani, să frecventeze cursurile Şcolii Normale losif Vulcan din Oradea (1939-1940). Cedarea părţi de Nord a Ardealului către unguri l-a obligat să plece la Arad unde s-a înscris la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal” (1940-1947). In acea vreme în şcolile confesionale dascălii uneau învăţătura cu viaţa morală. In sufletele copiilor învăţătorii sădeau dragostea de Biserică, cunoaşterea vieţii sfinţilor şi iubirea de neam şi ţară. Aceeaşi atmosferă emula şi în cercurile de tineri reuniţi în Frăţiile de Cruce alături de care elevul Crăciun Opre şi-a configurat structura morală. „Frăţiile de Cruce, mărturiseşte părintele Crăciun, m-au învăţat să fiu creştin. M-au învăţat următorul lucru: să muncesc cu drag şi să nu urmăresc câştigul material, să-mi fie dragă credinţa în Dumnezeu şi viaţa, aşa cum m-a învăţat neamul ăsta."21

Părintele Crăciun s-a înscris la Facultatea de Teologie din Arad prin 1947 avându-l ca mentor pe marele teolog martir Ilarion V. Felea. Spre încheierea primului an de studii la Teologie mănunchiul de prieteni din Arad i-a încredinţat studentului Opre Crăciun o scrisoare spre a o înmâna mănunchiului de prieteni din Oradea. Fără să ştie că acea scrisoare era o circulară împotriva regimului comunist, a împlinit comisionul solicitat22. In urma unor arestări din rândul Frăţiilor de Cruce au urmat represalii şi noi arestări ale celor denunţaţi că ar fi avut legături cu circulara amintită. Printre ei a fost şi studentul Opre Crăciun. Părintele îşi aminteşte de ziua arestării: „M-a dat în primire (Securităţii) cineva de la Teologie, pe care nu l-am înţeles atunci! Mai târziu am aflat că făcuse studii în Anglia, că avea soţia englezoaică şi un copil (care erau în Anglia) şi că din această pricină era permanent urmărit. Il vedeam că-i tuns deşi era profesor şi diacon. Omul acesta m-a luat de mână şi m-a scos la plimbare -fiind silit să facă aceasta. La un colţ de stradă m-a părăsit şi m-au preluat vreo patru, cinci gealaţi care m-au dus într-o casă naţionalizată, într-o cameră cu jaluzelele trase, unde m-au trântit jos, m-au descălţat şi m-au bătut la tălpi. Rău de tot!

Mi-am împreunat palmele şi am zis Tatăl nostru nu o dată, ci de repetate ori! Nu am mai ştiut că mă bat!"23. De la Arad l-au dus la Oradea spre a fi confruntat cu cei cărora le fusese adresată circulara, apoi a fost transferat în închisoarea din Timişoara.

In august 1949 a fost transferat în închisoarea de la Piteşti unde avea să petreacă aproape un an de zile. Acolo a fost repartizat în aripa sudică a clădirii închisorii în celula 9, etajul I, vecin cu celula vestitului torţionar Ţurcanu. Formula de adresare către cei închişi era banditule! Trebuiau să se deplaseze doar în pas alergător. Din momentul începerii reeducării erau bătuţi în chip crunt pentru cea mai mică greşeală. „Timp de câteva luni ne-au dat numai varză fiartă în apa ei. Nu aveam pături, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deţinuţi, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să trecă de partea torţionarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, pentru că nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi frate pe frate se da la moarte."24 Deţinutul Opre Crăciun, deşi ciomăgit în repetate rânduri, nu şi-a trădat conştiinţa. „Dacă voi aţi hotărât să rupeţi cu atitudinea pe care aţi avut-o şi să vă daţi pe brazdă, treaba voastră! însă un lucru vă pot spune: nu ştiu cum se poate face să te reeduci în stil comunist - adică să nu crezi în Dumnezeu, să te porţi ca un ateu.’’25

In iunie 1950 Părintele a fost mutat pentru un an în temniţa din Gherla unde domnea aceeaşi teroare ca la Piteşti. La început a nimerit în aceeaşi cameră cu Popa Ţan, bătăuş din echipa lui Ţurcanu. Acesta l-a repartizat într-o altă celulă al cărei şef era un oarecare Sârbu, fiul unui preot din Galaţi, trecut şi el prin reeducarea de la Piteşti. Sârbu avea un caracter blând şi oprise bătaia deţinuţilor din camera pe care o conducea. Deţinutul Crăciun a fost repartizat timp de două, trei luni la un sector în care condamnaţii destrămau pături pline de praf - o metodă legală de îmbolnăvire de plămâni a deţinuţilor - vreme în care colegii de muncă, transformaţi în informatori, trebuiau să-i tragă de limbă pe ceilalţi în vederea obţinerii de noi informaţii şi de noi nume spre arestare. La Gherla, Părintele a avut parte de o bătaie cruntă (cu picioarele de la o laviţă) întrucât au fost aduşi elevii de la Târgşor, iar unul din aceia recunoscându-l pe Crăciun Opre a informat conducerea că nu a demascat pe cei din mănunchiul de fraţi de la Arad şi Oradea.

Intr-o stare de accentuată slăbire fizică Părintele a fost mutat în iunie 1951 la Canal, la munci corecţionale. Alături de ceilalţi condamnaţi a fost repartizat la încărcat vagoane cu pământ argilos. La puţină vreme Părintele a fost transferat într-o brigadă la spart piatră din carieră. Bolovanii uriaşi trebuiau sfărâmaţi în pietre mărunte pentru umplutură la calea ferată. Aici a dobândit o gravă infecţie la un picior care în cele din urmă a trebuit eliminată prin operaţie. Doar în ziua intervenţiei chirurgicale a fost scutit de munca silnică oferindu-i-se repaus. Din a doua zi, umblând în cârje, a fost obligat să revină la lucru. In deplasarea lotului de puşcăriaşi către locul de muncă, de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, tatăl Părintelui, venit la Canal fără autorizaţie, şi-a zărit fiul slăbit şi abia târându-se în coloana deţinuţilor. Fără să li se dea dreptul la o vizită, tatăl îndurerat s-a întors acasă, unde la puţină vreme a trecut în veşnicie. Părintele avea să afle despre toate acestea abia după terminarea detenţiei.

Incepând cu Crăciunul anului 1951 Părintele a fost mutat la un alt loc de muncă, într-o brigadă ce construia calea ferată. Acolo deţinuţii au fost împărţiţi în echipe în funcţie de numărul anilor de condamnare. Vreme de doi ani şi patru luni Părintele a executat muncile specifice construcţiei de cale ferată, după care, odată cu închiderea lucrărilor la Canal, a fost transferat în închisoarea de la Aiud. Impreună cu ceilalţi colegi de suferinţă a fost repartizat într-o fabrică de jucării unde trebuiau să lustruiască piesele la polizor. Neavând niciun fel de protecţie împotriva prafului fin rezultat din procesul de polizare, plămânii Părintelui, deja compromişi de răcelile repetate şi de praful din păturile de la Gherla, s-au şubrezit încă şi mai mult. Răceala la plămâni o dobândise cu ceva vreme înainte, în timpul transportului de la Gherla la Canal, când deţinuţii fuseseră înghesuiţi într-un vagon spart şi a cărui gaură Părintele a acoperit-o pe parcursul drumului cu spatele. La Aiud, pe lângă metodele obişnuite de exterminare prin muncă peste puteri şi hrană insuficientă, Regimul a înscenat un incendiu în fabrică acuzând apoi de făptuire pe cei aflaţi în detenţie. Deţinutul Opre Crăciun a fost pedepsit cu o săptămână Ia zarcă, anchetat şi bătut crunt. Tribunalul Militar şi Securitateta din Timişoara l-au chestionat pe Părintele confruntându-l cu demascările celor torturaţi în procesul reeducării din Piteşti. Neputându-i atribui o vină reală, a fost dus înapoi la Aiud.

In noaptea de Crăciun a anului 1955 mama Părintelui i s-a arătat din nou în vis (a mai visat-o în 1948 când i-a spus că va rămâne închis încă şapte ani] făcându-i semn că are de parcurs un drum timp de trei luni. Exact la 25 martie 1956 Părintele avea să fie eliberat din detenţia închisorii din Aiud. Trecuseră opt ani de temniţă grea, iar Părintele atribuia Maicii Domnului atât faptul că era în viaţă, cât şi puterea de fi traversat iadul fără să-şi trădeze cu nimic crezul, conştiinţa şi pe Dumnezeu pe care-L iubea nespus. A relatat mai târziu că înainte de eliberare trebuia să treacă proba angajamentului prin care se obliga să nu povestească nimic din cele pătimite în detenţie şi că va rupe legătura cu Biserica. Cu modestie, Părintele punea dialogul pe seama altui deţinut. „Anchetatorul: Băi, te-am urmărit până în pânzele albe, peste tot pe unde ai fost!... Toată viaţa ţi-am urmărit-o! Şi n-am găsit motive de acuze pentru tine! Nu te pot încadra în niciun articol de lege! De aceea îţi dau drumul acasă, însă să ştii că te urmăresc zi şi noapte! Şi un singur lucru îţi mai cer: să nu mergi la biserică! Asta-ţi cer! Dar acela a răspuns: Atunci nu ies! Nu ies! Dacă nu mi se îngăduie să merg la biserică, atunci eu nu ies! Anchetatorul: Du-te, bă, dă-te cu capul de toţi pereţii din biserică! însă să nu mai antrenezi şi pe alţiiI"26.

Ieşit pe poarta închisorii, tânărul Crăciun Opre a făcut cel dintâi drum în libertate la scaunul Spovedaniei. Il avea duhovnic pe părintele Ilarion Felea de la Arad. După ce şi-a pus în rânduială inima, cu binecuvântarea duhovnicului l-a căutat pe vrednicul episcop de atunci al Aradului Andrei Mageru, care îl va ajuta să se înscrie la cursurile de teologie ale Facultăţii din Sibiu. Acesta îi va oferi şi o bursă de studii pe care împuternicitul de la Culte i-o va retrage sub motivarea că Statul român nu oferă subvenţii materiale foştilor duşmani ai regimului aflat la putere. în mod discret Preasfinţitul Andrei îl va ajuta din fondurile episcopiei să-şi termine studiile. Inainte de a pleca din Arad, unul din colegii de acolo, care făcuse şi el doi ani şi jumătate de puşcărie şi care era deja hirotonit întru preot, îl avertizează pe proaspătul eliberat că în vremea celor opt ani de absenţă de acasă au avut loc anumite evenimente care au schimbat cu totul aşezarea familiei sale. Ajuns la Cărăsău, satul natal, a aflat că amândoi părinţii erau trecuţi în veşnicie, iar visurile profetice din închisoare în care mama îi spunea ce drum mai avea de parcurs se întâmplaseră după ce aceasta era deja mutată în lumea celor drepţi.

In anul 1959 a terminat cursurile şcolii de teologie din Sibiu, vreme în care s-a apropiat mult de tânărul profesor de atunci şi viitor mitropolit al Ardealului Nicolae Mladin. Ascetica şi Mistica predată de acest vrednic dascăl a păstrat-o întreaga viaţă şi i-a fost, alături de perspectiva pe care i-o deschisese la Arad Părintele Ilarion Felea, unul din temeiurile pe care şi-a zidit viaţa duhovnicească. In anul 1960 s-a stabilit în zona oraşului muncitoresc Hunedoara. Cu sprijinul unui fost coleg, Dorin Jacotă, care mai târziu avea să fie directorul Seminarului teologic din Caransebeş şi apoi preot la o comunitate românească din Frankfurt, Germania, Crăciun Opre s-a angajat la explorările geologice ce se executau în perimetrul localităţilor miniere din jurul Hunedoarei şi în masivul Poiana Ruscă. In această perioadă s-a apropiat de Mănăstirea Prislop, unde l-a cunoscut mai îndeaproape pe Părintele Arsenie Boca, a cărui aşezare duhovnicească avea să-l călăuzească întreaga viaţă. Cu binecuvântarea şi sfatul acestuia, în 1962, 25 februarie, s-a căsătorit cu Anica Rudeanu din Cinciş, care petrecuse şi ea aproape doi ani în preajma Părintelui Arsenie. In noiembrie 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici, tânărul Crăciun Opre a fost hirotonit preot de către episcopul de Arad, Teoctist, viitorul patriarh al României, pentru parohia Hăşdău, cu filiile Goleş (astăzi cătun părăsit, fără niciun locuitor) şi Dăbâca. A fost cea mai frumoasă perioadă de pastoraţie bisericească din viaţa Părintelui. Şi-o amintea întotdeauna ca pe un punct de referinţă pentru rânduiala unei parohii. Lipsit de mijloace de transport, parcurgea zeci de kilometri pe jos, vreme în care a deprins mai adânc rugăciunea Doamne Iisuse...

Prin decembrie 1973 Părintele Crăciun a fost transferat la Parohia Cinciş, unde i s-au încredinţat lucrările de finalizare ale construcţiei noii biserici ridicată până la cota de 6,5 metri prin păstorirea preotului Anton Rudeanu, fratele maicii preotese Anica. După strămutarea satelor, care au cedat vetrele lor lacului de acumulare, cincişenii erau fără locaş de cult în noua aşezare. Incă dinainte să fie preot paroh, Părintele Crăciun se ocupase împreună cu oamenii din sat să ridice o mică biserică din materiale recuperate din demolările unor pavilioane din Hunedoara, ca să nu mai fie nevoiţi să meargă la bisericile din împrejurimi. După numirea ca paroh, în anii care au urmat familia Părintelui a fost într-o permanentă alergare după cele necesare construcţiei bisericii mari. Greutăţile au fost multe. Biserica mică a fost profanată la ordinul politrucilor înregimentaţi şi cu inima şi cu mintea. Au trimis hoţi, supravegheaţi de miliţieni, care au furat trei potire, câteva icoane şi covoare şi care apoi i-au dat foc! Biserica s-a ridicat din nou, din zid, cu sprijinul aceloraşi oameni de bine din instituţiile vremii şi cu munca sătenilor.

Biserica mare s-a terminat cu eforturi deosebite! Zilnic bucătăria Doamnei preotese hrănea zeci de muncitori. Porţile casei Părintelui nu se închideau niciodată, nici seara, nici noaptea. Pictura a fost sprijinită financiar de către Episcopia Aradului prin bunăvoinţa Preasfinţitului Episcop Vicar Gherasim Hunedoreanul. La târnosirea Bisericii, în 1984, au participat vreo cinci arhierei, zeci de preoţi şi sute de credincioşi avându-l în frunte pe Presfinţitul Părinte Episcop Timotei!

Părintele Arsenie a mai rânduit familiei Părintelui Crăciun încă o ascultare. Le-a desenat pe o coală de hârtie trei dreptunghiuri care trebuiau să devină trei clădiri. Una dintre ele a fost realizată. La demisol este sala muzeu care adăposteşte parte din frescele decupate şi recuperate din vechea biserică a huniazilor din Cincişul vechi, iar deasupra s-au realizat mai multe chilii menite, în viziunea Părintelui Arsenie, să adăpostească monahii şi preoţi slujitori ai unui mic centru duhovnicesc (Părintele Crăciun îl numea dispensar duhovnicesc, în care să se săvârşească neîncetat Sfânta Liturghie, Spovedanie şi Maslu). Aprobarea proiectului pentru cele trei clădiri a fost însă amânată sine die de către Episcopia Aradului, aşa că Părintele a ridicat pe cont propriu clădirea muzeu, înfiinţarea Episcopiei de Deva şi Hunedoara în 2009 a adus noi speranţe Părintelui Crăciun în năzuinţa de a-şi împlini ascultarea rânduită de Părintele Arsenie. Preasfinţitul Episcop Gurie s-a arătat deschis cererii Părintelui de a statornici în incinta bisericii din Cinciş o viaţă monahală. A numit succesiv doi ieromonahi, care, însă, nu s-au identificat cu locul, cu oamenii şi cu menirea pe care Părintele Crăciun ar fi dorit-o aşezământului din Cinciş. Astăzi ctitoria Părintelui este păstorită de un tânăr şi vrednic preot de mir, Cosmin Apetroaei, care încearcă să păstreze moştenirea Părintelui şi să împlinească năzuinţa acestuia ca Cincişul să fie un veritabil dispensar duhovnicesc.

Pr. Prof. Dr. Vasile Vlad

Fragment din cartea "Dragostea parinteasca de la Cincis. Parintele Craciun si preoteasa Ani", Editura Agaton

Cumpara cartea "Dragostea parinteasca de la Cincis. Parintele Craciun si preoteasa Ani"

NOTE:
20 Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de sufiete din secolul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 157-158.
21 Părintele Crăciun Opre, mărturisitorul cu nume de sărbătoare, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 42-43.
22 „Eu n-am ştiut ce-i în plic. Mi-au dat-o mie pentru că eram din Bihor şi treceam prin Oradea", Ibidem, p. 49.
23 Ibidem, pp. 48 şi 21.
24 Ibidem, p. 22.
25 Ibidem, p. 55
26 Ibidem, pp. 41-42.