Părintele duhovnicesc trebuie sa fie doctor care tămăduieşte, care închide rănile. Această lucrare nu este, însă, una silnică. Mulţi susţin că Părinţii duhovniceşti trebuie să mustre, să folosească bisturiul şi să-l împlânte adânc pentru a-l vindeca pe om.

Dacă privim, însă, cu atenţie lucrurile, vom constata, pe de o parte, că nici unul dintre noi nu voim din partea Părintelui nostru duhovnicesc operaţii la vreme nepotrivită, iar pe de altă parte, şi chirurgul operează corect şi cu grijă. Nu îl supune pe bolnav operaţiei dacă organismul său nu rezistă la aceasta. Nu-i dă aceleaşi leacuri pe care le-ar prescrie altuia, cu o boală asemănătoare, pentru că îl vor vătăma. Il anesteziază ca să nu simtă durerea. Şi continuă apoi cu operaţia nu după cum voieşte el, ci potrivit cu tăria pe care-o are organismul celui bolnav.

Prin urmare, pentru ca Părintele duhovnicesc să-l poată opera pe cel ce vine să i se mărturisească, trebuie să aibă încuviinţarea de bunăvoie a acestuia, care să dorească a se preda pe mâinile lui. Tămăduirea nu poate fi lucrată încălcând libertatea celui bolnav, deoarece tot ceea ce se săvârşeşte fără ea nu rezistă în timp şi nu trece în veşnicie. Odată ce fiul duhovnicesc i se predă de bunăvoie, Părintele va urmări să nu-i pricinuiască multă durere, nici nu va face, în cele din urmă, ceea ce el însuşi voieşte, ci ceea ce se cere cu adevărat pentru tămăduire. „Povăţuitorul duhovnicesc nu omoară voinţa ucenicului său şi nu o robeşte bunului său plac, ci ia asupra sa cu răspundere sarcina grea a unei sfinte slujiri, prin care se împărtăşeşte de o lucrare dumnezeiască: crearea omului'' (Arhim. Sofronie). Iar după operaţie nu-l lasă pe bolnav neajutorat, ci îi stă alături şi veghează asupra sa.

Acelaşi este şi duhul sfintelor canoane şi pentru aceasta au fost ele legiuite. Părinţii, având toate aceste calităţi, au legiuit canoane şi au rânduit epitimii.

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Egumenul Mănăstirii Grigoriou din Sfântul Munte Athos, după o îndelungă cercetare a canoanelor, notează drept concluzii:
Epitimiile ce prevăd, mai cu seamă, oprirea de la Dumnezeiasca împărtăşanie au un caracter terapeutic, sunt mijloace care îl conduc pe credincios la pocăinţă şi îi întăresc voinţa pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Ele singure nu îl mântuiesc pe credincios, ci îl ajută să rămână în unitate cu celelalte mădulare ale Bisericii, aşa încât să aibă putinţa de a se mântui.

De aceea, trebuie luate în considerare nu numai mărimea păcatului, ci şi sinceritatea şi dispoziţia sufletească a celui care se spovedeşte. Mărturisirea de bunăvoie este şi sinceră, aşa încât trebuie să fie însoţită de mai multă îngăduinţă. La aceasta îndeamnă Sfântul Vasilie cel Mare.

Ca mijloace terapeutice, epitimiile se află într-o strânsă legătură cu principiul adăugării sau micşorării vremii de pocăinţă, adică cel al iconomiei. Dacă cel păcătos nu arată pocăinţă, timpul opririi de la Sfânta împărtăşanie va fi mai mare. Dacă, însă, pocăinţa sa este vădită, atunci acesta se va micşora. „întoarcerea şi credinţa (...) scurtează timpul penitenţei", prevede canonul 3 de la Neocezareea. După rânduirea canonului, cel în măsură să scurteze acest timp este Episcopul.

Totodată, potrivit canonului 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa, a-l lipsi de împărtăşirea cu Sfintele Taine pe cel care s-a tămăduit prin pocăinţă, fie şi într-un răstimp mai scurt decât rânduiesc canoanele, este la fel de nepotrivit ca şi primirea la împărtăşire a celor nevrednici... Astfel, după măsura pocăinţei, iar nu a păcatului, rânduieşte Părintele duhovnicesc epitimiile. Iar dacă opreşte de la Sfânta împărtăşanie pe cel ce s-a pocăit îndeajuns, săvârşeşte el însuşi un păcat.

Sfântul Vasilie cel Mare, într-una dintre epistolele sale către Amfilohie, Episcop de Iconiu, rânduieşte cele cu privire la diferite probleme pe care acesta din urmă i le pusese înainte, iar la sfârşit notează: „Toate acestea însă le scriem, ca rodurile pocăinţei să se cerce. Că negreşit unele ca acestea nu cu timpul le judecăm, ci luăm aminte chipului pocăinţei" (canonul 84)

Totodată, citim în Pateric: „ Un frate l-a întrebat pe avva Pimen zicând: am făcut păcat mare şi voiesc să mă pocăiesc trei ani. l-a zis lui bătrânul: este mult. Şi a zis fratele: dar până la un an? Şi a zis iarăşi bătrânul: mult este. Iar cei ce erau de faţă au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi iarăşi a zis: mult este. Şi a adaus: eu zic că dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai continua să facă păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu."

Din partea Părintelui duhovnicesc se cere dreaptă-socotinţă pentru a putea vedea felul păcatului şi măsura pocăinţei. Sfântul Maxim spune: „Socotesc că în patru feluri păcătuieşte omul: prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin aplecare (dispoziţie) sufletească." Faţă de primele trei trebuie arătată îngăduinţă, în timp ce faţă de al patrulea, faţă de păcatul săvârşit de bunăvoie, este necesară o mai mare asprime, aşa încât omul să se poată îndrepta.

Multă dreaptă-socotinţă trebuie să aibă Părintele duhovnicesc pentru a vindeca rănile, dar, iarăşi, multe răni pot pricinui neîndemânarea şi lipsa lui de experienţă. „Extremele se ating", adică trec dintr-una într-alta. In fapt, epitimiile reprezintă modul prin care Părintele duhovnicesc îl ajută pe omul bolnav duhovniceşte să-şi conştientizeze starea în care se află, să se pocăiască şi să dobândească sănătatea duhovnicească.

In genere, Părintele duhovnicesc are un rol important în Biserică, întrucât îl tămăduieşte pe om şi-l ajută să trăiască cu adevărat în sânul Bisericii. Lucrarea aceasta nu o săvârşeşte de la sine, ci cu Harul lui Dumnezeu, ca unul ce se împărtăşeşte organic de Tradiţia Bisericii.

Purtători ai acestei Tradiţii sunt Sfinţii Părinţi, care şi-au învistierit experienţa lor duhovnicească în Hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale şi au legiuit sfintele canoane. Astfel, în aceasta se exprimă întreaga ştiinţă pastorală a Bisericii.

Din păcate însă, astăzi şi această temă este văzută antropocentric. Omul contemporan, încă şi Părintele duhovnicesc, în loc să se aplece asupra experienţei pastorale şi a ştiinţei de păstorire a Bisericii, foloseşte alte metode antropocentrice, precum teoriile psihanalitice moderne. Aceste teorii sunt, însă, invenţii ale omului apusean, care a lepădat Tradiţia Bisericii insuflată de Duhul Sfânt şi este condus de un duh antropocentric, atât la nivelul metodelor, cât şi al scopului mai îndepărtat pe care-l urmăreşte.

Să cercetăm această experienţă de peste veacuri a Bisericii, ce a dat atâtea roade minunate, căci ea este strălucirea sfinţilor îndumnezeiţi şi îi conduce pe oameni la îndumnezeire!

+ Hierotheos Vlachos

ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI"

• Parinte Teofil Paraian - Parintele duhovnicesc si importanta acestuia
  Publicat in : Religie
• Vindecarea prin parintele duhovnicesc
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum se recunoaste parintele duhovnicesc?
  Publicat in : Religie
• Rugaciune pentru parintele duhovnicesc
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: