Trebuie să fim foarte atenţi; să fim atenţi la noi înşine şi să nu ne temem de Dumnezeu. Teama este o lumină, este o candelă; începutul înţelepciunii este teama de Dumnezeu, iar sfârşitul înţelepciunii este tot teama de Dumnezeu (Prov. 1, 7). Teama precede chiar dragostea de Hristos. Când se dobândeşte dragostea de Hristos, teama este încă amestecată cu dragostea, căci dragostea te poate face să-ţi permiţi tot felul de lucruri şi în acest fel să te îndepărtezi de la adevărata dragoste. Teama este frâna care-l temperează pe om. Ori de câte ori vedem în noi răutate, invidie, critică, cârteală şi orice altceva care vine de la cel rău, trebuie să înţelegem că nu avem inima curată. Dacă am avea o inimă curată nu ne-am simţi ofensaţi chiar dacă alţii ne-ar ofensa şi ne-ar batjocori. Faptul că noi ne simţim ofensaţi, frustraţi, supăraţi este un indiciu că inima noastră nu e curată. Ne lipseşte smerenia minţii care-l face pe om îngăduitor, iertător, răbdător.
Atunci când nu avem răbdare, când ne lipseşte iertarea sau îngăduinţa, atunci când nu îndrumăm totul cu răbdare, aceasta înseamnă că ne lipsesc virtuţile fundamentale - smerita cugetare şi dragostea - care ne apropie de ţintă, care este curăţia. Atunci când adevărata dragoste duhovnicească şi smerita cugetare nu există, atunci nu ne-am atins ţinta.
Omul nu are nevoie de erudiţie şi cine ştie ce cunoştinţe pentru a ajunge la curăţie. Când mă gândesc că am jertfit totul pentru a atinge acest ţel, nu-mi pot aduce scuze pentru a mă apăra. Dacă ne scuzăm, ne apărăm cauza. Nu se pune atât problema dacă omul se află sau nu în păcat, ci, mai degrabă, dacă îmi iubesc sau nu fratele cu adevărat, sau dacă simt sau nu că inima mi-e grea.
Este greşeala mea; trebuie să-mi schimb sufletul şi să-mi iubesc fratele, chiar dacă înăuntrul meu simt amărăciune faţă de el din pricină că m-a dojenit cândva sau fiindcă gândeşte rău de mine. Dacă am înăuntrul meu o imagine cenuşie în ceea ce-l priveşte, acest lucru mă împovărează doar pe mine. Fratele respectiv poate cu adevărat să aibă o simpatie faţă de mine; dar gândind astfel despre el nu mă ajută la atingerea scopului meu. Indiferent de atitudinea fratelui meu, dacă vreau să-mi ating ţelul şi să ajung la unirea lui Dumnezeu, trebuie să-l văd într-un mod diferit. Din această pricină, Părinţii n-au justificat niciodată pe nimeni, şi mai ales pe monah, dacă aceştia aveau ceva împotriva cuiva.
Un părinte avea de gând să-l aducă pe un frate la judecată. Se duse, deci, la Awa Sisoe şi-i zise:
- „Părinte, am de gând să mă judec cu fratele meu din pricină că mi-a făcut cutare şi cutare rău“.
- „Iartă-l, scuză-l“.
- „Nu“, răspunse el, „dacă îl iert, mi-l va face din nou. Omul acesta trebuie pedepsit".
- „Ei, bine, copilul meu. Să zicem o rugăciune şi apoi să mergem".
Aşa că îngenuncheară, iar Awa Sisoe începu să se roage:
- „Tatăl nostru... şi nu ne ierta greşalele noastre, precum şi noi nu le iertăm greşiţilor noştri.
- „Nu-i bine, părinte, zise el, „ai făcut o greşeală".
- „Intrucât vrei să-ţi duci fratele la judecată, aşa ne vom ruga".
Atunci fratele înţelese greşeala, se căi şi nu mai merse să-şi pârască fratele. Aşadar, există un mare adevăr: acela că exact precum inima noastră simte faţă de fratele nostru, în acelaşi fel inima lui Dumnezeu va fi aplecată asupra noastră. Vrei ca Dumnezeu să-ţi ierte greşelile? Vrei ca El să te iubească din toată inima? Atunci şi tu trebuie să iubeşti şi să ierţi din toată inima. Vrei ca Dumnezeu să-ţi ierte greşelile şi să nu le mai ţină minte?
- „Vreau acest lucru, îl doresc", strigă sufletul.
Atunci, indiferent cât de tare ţi-a greşit aproapele, nu trebuie nici să te gândeşti la aceasta, nici să-ţi aminteşti de acest lucru. Acesta este uriaşul adevăr. Aşadar, oricine se îndepărtează de la acest ţel va face multe, şi mari greşeli în viaţă. Dacă punem în practică înţelepciunea patristică, diavolul nu va avea nici o putere asupra noastră.
Să fim cu toţii atenţi şi să ne nevoim, aşa încât să nu ne pierdem ţelul, iar mâine să ne căim amarnic. Trebuie să avem de-a pururi în minte aceste lucruri şi să lucrăm ca şi cum ar fi ultima noastră zi de viaţă. Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înşine, să ne vedem propriile noastre greşeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători şi vinovaţi de orice şi să nu dăm atenţie dacă aproapele nostru e vinovat sau nu. Părinţii spun: „Dacă dorim să avem pace noi înşine prin a încerca să-i împăcăm pe alţii, nu vom avea niciodată pace“. Cu alte cuvinte, dacă vrem să primim pacea de la alţii devenind împăciuitori, nu vom avea niciodată pace. Aşadar, omul trebuie să-şi afle pacea înăuntrul său.
„Fă pace înăuntrul tău“, zice avva Isaac „şi atunci cerul şi pământul vor fi în pace cu tine“.
Să punem acest adevăr sfânt în inimile noastre, căci aceasta este comoara duhovnicească pe care Sfânta Evanghelie şi textele patristice ne-o oferă spre mântuirea ticăloaselor noastre suflete!.
AVVA EFREM FILOTHEITUL
Fragment din cartea "COMORI DUHOVNICEŞTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS", Editura Egumenita
Cumpara cartea "COMORI DUHOVNICEŞTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS"
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.