Când se naşte un copil, tocmai a încheiat o perioadă de nouă luni de viaţă, în decursul căreia nu a făcut nimic pentru sine, nu a consumat hrană, nu a respirat oxigen. De la concepere până la naştere, embrionul este un gen aparte de parazit al trupului mamei. Viaţa sa depinde biologic de aceasta în totalitate. E atât de mult o parte a mamei, încât cafeaua băută de ea face ca inima iui, ca şi a ei, să bată mai repede. Activitatea ei poate să-l facă să se răsucească. Plăcerile, chinurile şi simţămintele ei influenţează starea copilului nenăscut. S-a constatat, d.ex., că audiţiile muzicale ale mamei influenţează embrionul încă din cea de-a treia lună de sarcină.

După naştere, copilul este biologic despărţit de mamă. Totuşi, în opoziţie cu multe alte animale inferioare, rămâne absolut dependent de mamă. Legătura continuă, dar într-un mod nou. Nu mai e unire biologică, ci psihologică. Nevoile fizice trebuie încă satisfăcute, fiindcă, chiar dacă copilul e în stare să respire, aceasta e aproape tot ceea ce poate face pentru sine. Poate chiar să fie nevoie să înveţe să se alăpteze. Orice impunere a unei ordini trebuie să se facă pentru el de către un mediu care acceptă totul, îi oferă totul şi care, de fapt, este mama sa. Astfel, într-un anume mod, dependenţa biologică de dinainte de naştere nu se opreşte definitiv, pentru că mama continuă într-un fel nou să prevadă nevoile copilului, hrănindu-l când îi e foame, îndepărtându-l de ceea ce-l deranjează şi ajutându-l să se mişte de la dependenţa biologică de dinainte de naştere la starea de dependenţă psihologică de după naştere.

Intre legătura psihologică şi biologică există o perioadă prin care suntem cu toţii constrânşi să trecem: o perioadă când ajungem orfani, nemai- fiind parte a mamei, dar nici în stare să avem o relaţie cu ea. Pentru a nu simţi în aceasta perioadă lumea drept ostilă, trebuie să fim chemaţi înapoi la neamul omenesc de către o mamă care ne certifică continuu că lumea este primitoare şi gata să ne includă în anturajul ei. Dacă invitaţia şi răspunsul nostru au succes, trecem de la izolarea nou-născutului la o stare de dependenţă sentimentală, din care va trebui să ne naştem pentru a doua oară în urma unui proces de individualizare. Cu alte cuvinte, trecem printr-un proces al unei naşteri duble, mai întâi biologice şi apoi psihologice, trăind din nou o graviditate care e necesar să se sfârşească printr-o a doua naştere, spre a ajunge oameni cu existenţă proprie.

Procesul dobândirii independenţei psihologice a copilului începe odată cu pruncia spre a culmina la adolescenţă. Treptat pruncul îşi controlează alimentaţia. Stă ţinându-şi capul drept, mestecă, stă în picioare şi păşeşte. Dacă iniţia! era cu totul supus, acum va începe să refuze.

Cu primul nu, fie prin cuvânt, fie prin faptă, începe separarea. în fond, când un copil iţi spune nu, e prima dată când îşi spune sieşi da. Autonomizarea a început.

Mişcarea de la dependenţă la independenţă este mai activă la om decât la celelalte forme de viaţă. Spre deosebire de multe alte animale, unele se pot mişca şi supravieţui singure imediat după naştere. Omul nou-născut, totuşi, este un parazit neputincios, care ar muri la puţine ore fără o persoană potrivită, responsabilă, adultă, de preferinţă de gen feminin. Neputinţa indiscutabilă şi dependenţa impusă îşi lasă amprenta asupra noastră pentru toată viaţa. Aceste amprente sunt determinate de cât le pasă mamelor de copiii lor, de cât le ascultă strigătele - mai ales cu n a treia ureche, pentru indiciile nearticulate ale unei oarecare nevoi.

Unele mame sunt mai sensibile şi pot mai mult decât altele să perceapă cum se simte copilul înăuntrul lui. Unele mame, dar şi taţi, înţeleg mai uşor şi răspund mai prompt şi mai precis, în timp ce altele în grabă şi angoasat. Altele, din pricina stării lor generale şi a relaţiei cu un copil concret, sunt nepotrivite, obtuze sau cu o atitudine negativă faţă de copil. Dar există şi cazuri în care particularităţile temperamentale ale copilului sau o boală exclud chiar şi de la cea mai puternică femeie putinţa de a fi o mamă potrivită.

Probabil răspunderea pentru starea copilului ar trebui să fie atribuită de obicei mamei, dar ar trebui să se aibă în vedere circumstanţele prin care o mamă este nevoită să-şi exercite vocaţia maternală: dezvoltarea şi maturitatea ei, relaţia cu soţul şi datele copilului ca organism.

Cât priveşte datele unui copil, există o mare varietate. E un sugaci care plânge toarte uşor sau care plânge greu? Adoarme imediat sm are nevoie să fie legănat mai mult? Doarme pană la ora la care trebuie să se trezească sau se trezeşte la orice zgomot? Unii copii sunt hiperactivi şi reacţionează mai intens la un anumit stimul. Familiile diferă cât priveşte ritmurile lor. Experimentele au arătat că pentru unii nou-născuţi e nevoie de zgomote de zece ori mai mari ca să tresară în comparaţie cu alţii. Chiar şi epiderma copilului - care e atât hotarul, cât şi puntea sa cu lumea dinafară - poate să fie groasa sau subţire, şi aşa să fie influenţat diferit de un stimul.

Mamele ştiu că sugacii lor diferă în privinţa gradului de protecţie de care au nevoie în faţa zgomotului, luminii şi a altor stimulente potenţiale. Unii sugaci intra în panică la culoarea galbenă, iar pe alţii îi fascinează contactul cu o blană. Reacţiile cinetice ale altora se schimbă cu totul, în raport cu un anume ton sau ritm.

Acestea sunt câteva dintre modalităţile prin care sugacii diferă unul de altul. Unii sunt precum ansamblurile Hi-Fi, care recepţionează unde scurte sau lungi. Alţii au o zonă mediană unică pe care o pot auzi. Cei mai mulţi oameni speră, bineînţeles, ca pruncii lor să se afle pe scara medie şi sunt neliniştiţi dacă aud foarte bine sau foarte rău, dacă au o epidermă exagerat de groasă sau fină.

In afara marilor variaţiuni cu privire la receptarea mesajelor, există, de asemenea, multe diferenţe şi în privinţa emiterii lor. Erik Erikson vorbeşte despre prunci a căror capacitate de transmitere a mesajelor e deficitară. Aceşti prunci trec neobservaţi. Sunt opusul pruncilor despre care se poate spune: „Nu-mi pot lua ochii de la copilul acesta." In ciuda corzilor vocale corespunzătoare şi a mecanismului de producere a sunetului, nu reuşesc să se facă auziţi. Pentru un interval de timp e necesar ca cineva să ajute un asemenea sugaci, vorbind în locul lui sau ascultându-i mesajele nespuse sau imperceptibile.

In general, supravieţuirea biologică şi psihologică depinde de compensarea oferită de altcineva, cât priveşte imaturitatea pe care fiecare prunc o are la naşterea sa. Nu putem aştepta de la sugaci să spună „m-aţi îmbrăcat prea gros", aşa cum se întâmplă cu foarte multe mame, care fac în felul acesta ca pruncii să sufere cumplit din pricina temperaturii înalte. Mama sau pediatrul trebuie să înţeleagă când pruncului îi e prea cald sau prea frig, dar mai mult mama, fiindcă observaţiile ei sunt mai pertinente şi mai directe, în timp ce ale pediatrului sunt mai limitate şi în funcţie de ceea ce îi spune mama.

Pediatrul controlează copilul spre a constata indiciile de creştere şi îşi exprimă părerea dacă membrele şi organele sale funcţionează normal. Ii face vaccinurile necesare - care ar trebui să fie numai cele absolut necesare constată existenţa anumitor boli şi îi oferă îngrijire când e bolnav. Toate acestea sunt foarte importante, dar nu suficiente pentru a produce viaţa şi a o susţine. Pediatrul nu vede copilul foarte des şi, chiar dacă se poate să fie afectuos, iar interesul, autentic, îl vede, totuşi, într-un oarecare fel, impersonal, şi pentru a-şi face bine treaba are nevoie de informaţii care îi vor fi oferite de mamă. Pentru a trăi, copilul are nevoie de ceva de la mamă care nu-i poate fi oferit de pediatru. Are nevoie de iubirea şi atenţia ei, care îl alimentează, de grija ei delicată, de reînvigorarea sa pentru a se dezvolta. Pediatrul nu este psiholog, pentru a putea propune fără rezerve moduri de creştere a copilului, aşa cum fac unii pediatri, bazându-se pe prejudecăţile personale.

Ceea ce face sensibilă o mamă la nevoile copilului e capacitatea ei nu doar de a înţelege sunetele şi indiciile care-i sugerează nevoile, ci şi de a citi [pe chip] expresiile nonverbale, dar totuşi vitale, ale nevoilor sale. Capacitatea mamei de a înţelege nevoile copilului este în parte înnăscută, ca şi cum mama, odată cu naşterea unui copil, percepe şi datoria pe care aceea a creat-o şi descoperă capacitatea ei înnăscută de a răspunde acestei datorii. Insă capacitatea aceasta se dobândeşte şi prin cultura în care mama trăieşte. Acolo va învăţa. De la vârsta copilăriei s-a hrănit cu capacitatea mamei sale şi a altor mame de a înţelege nevoile copiilor lor. De asemenea, cultura îi cere mamei să încerce să-şi dezvolte această capacitate.

Fiecare grup social aşteaptă anumite lucruri de la mame: să crească copii sănătoşi, normali şi fericiţi, să-i ferească de orice rău, până ce vor putea ei înşişi să-şi poarte de grijă, să fie pline de afecţiune şi delicateţe. Adesea, aceste aşteptări sociale fortifică relaţia mama-copil. Alteori însă, devin un obstacol.

Frecvent estimările mamei referitoare la nevoile unui copil sunt împiedicate de o anumita problemă sentimentală. Poate simţi copilul ca pe un rival cât priveşte afecţiunea soţului ei sau poate dezvolta sentimente de claustrofobie, fiindcă este închisă într-o colivie cu un prunc neputincios. Uneori însă o mamă este incapabilă să perceapă nevoile copilului pentru că pur şi simplu nu ştie cum.

Dacă o mamă întâmpină dificultăţi în a-şi înţelege nevoile propriului trup, se poate să aibă dificultăţi în a percepe cum se simte un copil şi să-i fie greu să-şi înveţe copilul in privinţa aceasta. Multe dintre simţămintele noastre,  cum ar fi gusturile mâncărurilor, atingerea care ne mulţumeşte sau nu ne place, intensitatea sunetului şi căldura aerului cu care ne simţim confortabil, se învaţă. Chiar şi simţămintele de indispoziţie sunt dezvoltate de ceilalţi. Un sugaci care plânge învaţă când îi va spune mama sa că indispoziţia nedefinită pe care a simtit-o era senzaţia pe care mai târziu o va identifica ca fiind senzaţia de frig.

Mamele sunt persoanele care ne explica pe noi nouă înşine. Cei mai mulţi dintre copii nu le pot spune mamelor care le sunt nevoile., dar ele trebuie să le explice acestora. Părinţii trebuie să înveţe să le sesizeze, şi pentru reuşită trebuie să fie în acord cu copilul, care este într-un anume fel unic al lor.

Părinţii fie se pun de acord imediat, fie le e foarte greu să o facă. Părinţii sunt chemaţi să ridice o povară uriaşă, asemenea paznicilor de far în veghea lor sau operatorilor de radar, care nu-şi iau privarea de la ecran. Eficacitatea cu care mama va putea să accepte contradicţiile copilului pentru a-l ajuta să le afle dezlegare e determinată de cât de bine şi-a acceptat şi rezolvat propriile contradicţii. Insă, oricât de bine ar fi pregătită, contradicţiile pe care copilul i le prezintă îi creează încă şi mai multe tensiuni şi contradicţii. Astfel, starea sentimentală a mamei şi reacţiile dintre mamă şi copil sunt de tip ciclic.

Totuşi nevoile copiilor nu rămân la acelaşi nivel. In timp ce un părinte începe să se gândească dacă a învăţat codul unui stadiu de de/', citare, ia fiinţă un nou stadiu, şi copilul schimbă codul. Neputinţei îi iau locul dorinţa şi pretenţia de independenţă.

Pr. Filoteu Faros

Fragment diin cartea "Calatoria autodescoperirii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Calatoria autodescoperirii"

• Cunoasterea de sine
  Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
• Cunoasterea de sine in experienta mistica
  Publicat in : Religie
• Cunoasterea de sine prin Duhul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine
  Publicat in : Religie