Din nefericire, nu există o traducere în engleză satisfăcătoare a cuvântului grecesc pathos. Pathos se traduce în mod uzual prin „patimă”, uneori prin „emoţie” sau „afect”, sau ar putea fi tradus pur şi simplu prin „suferinţă” - Patima lui Hristos. Nu există nici măcar un cuvânt englezesc care să transmită toate aceste sensuri diferite. Pathos este legat de cuvântul grecesc pasho, care înseamnă „a suferi”. Astfel, pathos-ul este în mod fundamental o stare pasivă. Poate fi privit drept ceva care se întâmplă unei persoane sau unui obiect. Părinţii greci vorbesc despre somn şi moarte ca fiind pathos, iar Sfântul Grigorie Teologul descrie fazele lunii ca „patimi”. Insă, adesea, pathos-ul dobândeşte un sens pozitiv - nu este doar ceva pasiv, ci poate fi şi ceva activ. Şi astfel, atunci când întâlnim acest cuvânt, pathos, sau patimă, trebuie să privim cu grijă la context, să înţelegem modul în care este întrebuinţat.

Inaintea Părinţilor greci, am putea să vedem cum este întrebuinţat cuvântul „patimă” în filozofia greacă, în special la Aristotel. Atunci când îi citim pe stoici, găsim pathos-ul întrebuinţat într-un sens negativ. Pentru ei, acest cuvânt desemnează impulsurile dezordonate ale sufletului, un impuls care a ieşit de sub control şi a devenit neascultător faţă de raţiune, fiind astfel contrar firii. Ca şi la anumiţi teologi creştini de mai târziu, patimile sunt înţelese ca boli; victima patimii este tulburată mental. Pentru stoici, patimile sunt tulburări patologice ale personalităţii. Omul înţelept urmăreşte apatheia - nepătimirea, eliminarea patimilor, însă, pe lângă această concepţie negativă despre patimă, există în filozofia greacă şi o concepţie mai pozitivă. Pentru Aristotel, patimile în ele însele nu sunt nici virtuţi, nici vicii; ele nu sunt nici bune, nici rele. Nu suntem nici lăudaţi, nici învinuiţi din pricina lor. Ele sunt neutre. Totul depinde de întrebuinţarea pe care o dăm patimilor noastre. Aristotel include între patimi nu numai dorinţa şi mânia, ci şi lucruri precum prietenia, curajul şi bucuria. Astfel, în concepţia lui Aristotel, ţelul nostru n-ar trebui să fie cel de a elimina patimile, ci ar trebui să încercăm să avem o întrebuinţare moderată şi chibzuită a lor.

Platon are o concepţie similară. El foloseşte celebra analogie cu un vizitiu ce conduce un atelaj cu doi cai. Vizitiul reprezintă raţiunea, care trebuie să fie la cârmă. Unul dintre cei doi cai care trag atelajul este de viţă nobilă, celălalt este nărăvaş şi rebel. Şi pentru Platon calul cel bun denotă emoţiile nobile ale părţii superioare a sufletului - curaj etc. - în timp ce calul nărăvaş reprezintă patimile inferioare ale părţii poftitoare a sufletului. Implicaţiile analogiei sunt clare: dacă vizitiul nu are cai defel, trăsura nu va ajunge niciodată să se pună în mişcare, adică nu e de niciun folos doar să socoteşti cu raţiunea; dacă vehiculul tău trebuie să se mişte, atunci ai nevoie de o relaţie adecvată cu celelalte aspecte ale personalităţii tale. Insă analogia merge mai departe decât atât. Dacă ai un atelaj cu doi cai şi numai un cal este înhămat la el, nu vei ajunge foarte departe. Trăsura o va apuca pieziş de îndată. Pentru ca trăsura ta să meargă drept şi să ajungă departe, trebuie să ai ambii cai înhămaţi cum se cuvine şi este necesar să ajungi să te înţelegi cu amândoi.

Astfel, analogia lui Platon este holistică - trebuie să ajungem la înţelegere cu toate feluritele impulsuri din natura noastră, dacă vrem să trăim o viaţă umană deplină. Nu putem pur şi simplu reprima sau ignora anumite aspecte ale personalităţii noastre, deoarece nu prea ne plac. Avem nevoie să învăţăm cum să le folosim.

Luând acum în considerare acest dublu fundal clasic, ce anume aflăm în tradiţia creştină? Cuvântul pathos este întrebuinţat numai de trei ori în Noul Testament; de fiecare dată, de către Sfântul Pavel, şi în fiecare caz într-un sens nefavorabil. Ajungând la Părinţi, mulţi dintre ei, adoptă o concepţie stoică cu privire la patimi. Clement din Alexandria, la începutul veacului al treilea, priveşte patima ca pe un impuls excesiv, neascultător faţă de raţiune, contrar naturii. Patimile sunt boli ale sufletului, spune Clement, iar persoanele cu adevărat bune nu au patimi. In secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul, ucenic al Capadocienilor, dar şi un Părinte al Pustiei, care a trăit ultimii optsprezece ani ai vieţii sale în deşertul egiptean, asociază patimile cu demonii. Pentru Evagrie, ţelul nostru este să eliminăm patimile. Ţinta este apatheia, deşi Evagrie conferă despătimirii un sens pozitiv, legând-o de dragoste, agape.

Sfântul Grigorie de Nyssa adoptă o concepţie similară. El spune că la început patimile nu erau parte a naturii noastre, ci ele au apărut ca urmare a căderii. Pentru el, patimile au un caracter animal. Ele ne fac înrudiţi cu animalele iraţionale, exprimând umanitatea noastră în condiţia ei căzută.

Insă aceasta nu este singura perspectivă asupra patimilor la Părinţii greci. Deoarece e mult mai puţin cunoscută, aş dori să menţionez abordarea altor scriitori, care s-au apropiat de concepţia aristotelică. în mod special, aş dori să mă opresc la Avva Isaia, care a trăit în Egipt şi apoi în Palestina, în cursul veacului al V-lea. Veţi găsi un scurt extras din scrierile sale în primul volum din Filocalia. In limba franceză există traducerea completă a scrierilor sale, în limba engleză o asemenea traducere lipsind încă. Avva Isaia spune că dorinţa - epithymia - împreună cu invidia sau gelozia, mânia, ura şi mândria, sunt toate, în mod fundamental, în acord cu natura. Nu sunt distorsionări păcătoase, ţinând de cădere, ci părţi ale naturii noastre umane, aşa cum a fost creată de Dumnezeu.

Să vă citez ce a spus Avva Isaia: „Există în firea minţii o dorinţă care este după fire, şi fără dorinţă nu există dragoste pentru Dumnezeu”. Aceasta este şi concepţia Sfântului Ioan Scărarul. Deşi el adoptă perspectiva negativă, stoică asupra patimii, atunci când vorbeşte de eros, vădeşte o concepţie mai pozitivă. El spune că impulsul erotic, deşi poate lua o formă sexuală şi poate fi, adesea, distorsionat, poate fi, de asemenea, îndreptat spre Dumnezeu. Erosul nu trebuie eliminat, ci redirecţionat, transformat. Fără dorinţă, epithymia, fără eros, nu există dragoste adevărată către Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care, remarcă Avva Isaia, Daniel a fost numit „bărbatul doririlor”. „Insă vrăjmaşul a schimbat dorinţa în ceva ruşinos, aşa încât dorim tot felul de necurăţii”.

Avva Isaia trece apoi la „gelozie” - zelos în greceşte, un cuvânt care poate însemna şi zel, râvnă. Ne lipseşte un cuvânt în engleză care să transmită ambele sensuri. Există, pentru Avva Isaia, un zel, o gelozie, „care este după fire şi fără de care nu există înaintare spre Dumnezeu. Astfel, Apostolul Pavel ne spune: „râvniţi însă la darurile cele mai bune” (1 Cor. 12, 3r)”. El ar fi putut adăuga că, în Vechiul Testament, Dumnezeu însuşi este înfăţişat ca un Dumnezeu gelos. „Insă, dacă gelozia îndreptată spre Dumnezeu s-a schimbat înăuntrul nostru într-o gelozie contrară naturii, încât devenim geloşi unul pe altul, atunci ne invidiem şi ne înşelăm unul pe celălalt”.

Pe urmă, el trece la „mânie”: „Există în firea minţii o mânie după fire. Fără mânie nu există curăţie înlăuntrul unei persoane. Trebuie să simţi mânie împotriva acelor seminţe semănate în noi de către vrăjmaşul”. Mereu, la spovedanie, îi aud pe oameni spunându-mi că au fost mânioşi, fie lăuntric, fie exterior. Le spun întotdeauna că nu trebuie doar să-ţi reprimi mânia. Dacă stai pe ea, mai devreme sau mai târziu va exploda. Ce ai de făcut este să-ţi foloseşti mânia într-un mod creativ. Energia din mânia ta este ceva bun, sau ceva căruia i se poate da, cu siguranţă, o bună întrebuinţare. Atunci când mânia ia o formă negativă, distructivă, are loc o întrebuinţare greşită a ceva care în sine e sădit în noi de către Dumnezeu. Există o evidenţă amplă în Scriptură că Hristos, în diverse ocazii, a simţit şi a arătat mânie. Insă această mânie, spune Avva Isaia, „s-a schimbat înăuntrul nostru, astfel încât suntem mânioşi pe aproapele nostru pentru tot felul de lucruri deşarte şi nefolositoare”.

El trece apoi la „ură”: „Există în intelect o ură în acord cu natura. Fără ura împotriva a ceea ce este vrăjmaş, nimic de valoare nu se revelează înăuntrul sufletului”. Nu suntem ca stridia care se ascunde tăcut în cochilia sa. Părintele meu duhovnicesc obişnuia să zică: „Până şi stridia îşi are inamicii săi”. Să nu-ţi imaginezi că vei câştiga sprijinul oamenilor nefăcând nimic. „Insă această ură s-a schimbat înăuntrul nostru în ceva contrar naturii, aşa încât ne urâm aproapele şi ne este silă de el, o ură ce alungă toată virtutea”.

Awa Isaia se apleacă, după aceea, asupra „mândriei”. M-am minunat cum a găsit o bună întrebuinţare pentru mândrie, însă el o face. Spune: „Există în intelect o mândrie care este în acord cu natura, pe care o simţim în faţa vrăjmaşilor. Atunci când Iov a simţit această mândrie, şi-a ocărât vrăjmaşii, numindu-i oameni fără cinste şi de nimic, lipsiţi de tot ce e bun, nevrednici fiind să locuiască împreună cu câinii care-i păzeau turmele. Insă, mândria în faţa vrăjmaşilor noştri s-a schimbat în noi, încât ne-am umilit pe noi înşine în faţa vrăjmaşilor noştri şi am devenit mândri unul faţă de altui”. Ceea ce Awa Isaia spune aici este că mândria, înţeleasă cum se cuvine, constituie un simţ al propriei valori şi al propriului rost, putând fi întrebuinţată ca o armă împotriva compătimirii de sine şi a deznădăjduirii, împotriva simţământului de neajutorare şi de inutilitate. Dar, voi nu sunteţi nefolositori. Un simţ al inutilităţii nu înseamnă smerenie, ci este o ispitire de la diavolul.

Smerenie înseamnă să cunosc că sunt zidit după chipul lui Dumnezeu şi, prin urmare, Dumnezeu aşteaptă multe lucruri de la mine. Am o vocaţie unică. Smerenie înseamnă să afirm că tot ceea ce am este un dar.

In „Pilda talanţilor”, stăpânul nu a spus slujitorului care şi-a îngropat talantul şi nu l-a folosit defel: „Bravo, slugă smerită şi modestă. Ai făcut mult mai bine decât mândrii tăi tovarăşi care şi-au întrebuinţat darul”. Dimpotrivă, slujitorul care nu şi-a folosit darul este admonestat, deoarece a gândit că nu e bun de nimic. Astfel, smerenia nu înseamnă să spui că eşti nefolositor, ci că tot ceea ce ai este primit în dar. Iar mândriei, înţeleasă ca simţ al valorii noastre şi al rostului nostru, în Dumnezeu, al înaltei noastre meniri ca icoană a Sfintei Treimi, acesteia i se poate da o bună întrebuinţare, spre a fi folosită împotriva ispitirilor diavolului, care zice: „Eşti fără speranţă”. Există o bună iubire de sine, după cum subliniază Fericitul Augustin. Atunci când ne iubim şinele nostru adevărat, putem fi mândri de acesta. Şi putem fi mândri de adevăratul nostru sine, deoarece acesta este creat după chipul lui Dumnezeu Cel viu.

Astfel, toate aceste lucruri precum mânia şi mândria, pe care un scriitor din tradiţia evagriană le-ar socoti demoni, sunt văzute de Avva Isaia ca parte naturală a persoanei noastre, creată de Dumnezeu. Dorinţa sau mânia nu sunt în ele însele păcătoase. Ceea ce contează este felul în care sunt întrebuinţate. Strategia noastră ascetică nu este de a mortifica, ci de a reorienta, nu de a eradica, ci de a educa, nu de a elimina, ci de a transfigura.

Nu numai Avva Isaia ne spune că patimile pot fi folosite spre bine, ci şi Părinţii greci de mai târziu. Spre exemplu, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre „binecuvântatele patimi”, ca şi Sfântul Grigorie Palama, de altfel. Acesta scrie că ţelul vieţii creştine nu este dominarea patimilor, ci transfigurarea sau reorientarea lor.

V-aş recomanda, din nou, abordarea lui John Donne: „Fie ca patimile noastre să nu ne ucidă, nici să moară”. Dacă am putea învăţa cum să folosim patimile în chip corect, atunci am fi, fiecare dintre noi, un adevărat făcător de pace.

Episcop Ware Kallistos

Tainele vindecarii, Editura Basilica

Cumpara cartea "Tainele vindecarii"

 

• Ispitele aduse de diavol asupra sfintilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Ispitele
  Publicat in : Editoriale
• Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ispitele din cadrul slujbelor
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: