Te-am pus spre lumină neamurilor ca să fii tu spre mântuire până la marginea pământului (Faptele Apostolilor 13,47)

In primăvara anului 42 d.Hr., Bamaba pleacă din Antiohia Siriei în Tars şi caută să-l găsească pe Pavel. S-a adresat comunităţii evreieşti. Acolo a aflat că locuinţa lui Saul se află aproape de un izvor, care până astăzi este cunoscut ca „izvorul Apostolului Pavel". Aici, după discuţii amănunţite şi după împărtăşirea experienţelor personale între
cei doi, a fost pus la cale, sub povăţuirea Duhului Sfânt, cel mai măreţ plan din toate veacurile pentru mântuirea întregii omeniri.

Barnaba i-a povestit lui Pavel răsunetul de anvergură pe care l-a avut propovăduirea Evangheliei în Antiohia, nu atât printre iudei, cât mai ales printre neamurile idolatre.

Primii părăseau duritatea Legii, cei din urmă se lăsau de închinarea la idoli şi se botezau cu cetele. Deci se simţea nevoia de o abordare bine sistematizată a întregii chestiuni, cu criterii teologice şi eclesiologice de bază, astfel încât Evanghelia lui Hristos să fie răspândită în lume, iar după părerea sa, cel mai potrivit pentru acest lucru era Pavel.

Pentru Pavel, această chemare a lui Dumnezeu, prin intermediul lui Barnaba, este cea pe care o aştepta de atâta timp, izolat fiind în Tars. Iisus i-a poruncit în vedeniile din Ierusalim: Du-te, că Eu te voi trimite departe, la neamuri (Faptele Apostolilor 22, 21).

Dar acest lucru avea nevoie de o încredinţare de la un reprezentant responsabil al Bisericii, ca să fie materializat în faptă. In spaţiul propovăduirii voinţa arbitrară nu-şi are locul, iar deciziile nu sunt personale.

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne trimite mesajul prin oamenii Săi şi prin Biserică, dincolo de încredinţarea personală.

Cei doi fraţi în Hristos s-au hotărât să aibă ca punct de plecare al călătoriilor lor misionare Antiohia, marele centru elenistic din acea vreme. Aşadar, au mers cu o corabie mică din Tars până la gurile de vărsare ale râului Kyndus, care pe atunci era navigabil, iar de acolo au ajuns pe o navă de comerţ în Seleucia, unde se află portul Antiohiei.

Fără să piardă timpul, au pornit la drum de-a dreptul pe dealurile împădurite pentru a ajunge mai repede la destinaţie. După o călătorie de vreo cinci ore au ajuns în vârf, de unde puteau zări valea despicată de râul Oronte. In faţa lor se întindea Antiohia, al treilea mare oraş din Imperiul Roman, după Roma şi Alexandria. Acest oraş a fost zidit în 293 î.Hr. de Seleucus I Nicator, general al lui Alexandru cel Mare, în cinstea tatălui său Antioh. Deoarece au fost zidite douăzeci şi trei de oraşe cu numele de Antiohia, acesta poartă numele de „Antiohia cea Mare". Fusese şi capitală a Siriei. Fiindcă oraşul fusese populat de mulţi greci (atenieni, macedoneni, cretani, ciprioţi), se elenizase. Repede ajunsese la un înalt apogeu spiritual şi comercial şi se număra printre cele mai importante centre ale elenismului răsăritean. Strălucită era şi Şcoala din Antiohia, în care a predat, după cum se ştie, vestitul filosof Libaniu, dascălul Sfântului Ioan Gură de Aur, şi care era originar din Antiohia.

In acest mare oraş, cu multe popoare, elementul religios dominator era idolatria, cu venerarea orgiastică a zeităţilor din Frigia, Egipt, Fenicia, Siria, Persia şi ale altor ţări. Zeiţei feniciene Astarte obişnuiau să-i aducă chiar jertfe umane. Jertfele umane, desfrânarea şi patimile omeneşti erau învăluite de veşmântul venerării ritualice a zeilor. Dacă era un oraş care să aibă nevoie de propovăduirea Evangheliei lui Iisus Fîristos, acesta era Antiohia.

n acelaşi timp, un mare număr de locuitori din Antiohia îl constituiau iudeii. Au reuşit prin sinagogile lor să atragă un număr însemnat de prozeliţi. Aceştia fuseseră mai înIainte idolatri, iar mai târziu au fost catehizaţi în legea mozaică, primind circumcizia şi devenind membri ai religiei iudaice.

Dar între timp, unii dintre aceştia au crezut în Hristos, atunci când, din cauza prigoanei din timpul lui Ştefan, destui creştini fugiră din Ierusalim, şi se stabiliră aici în Antiohia. Pentru sprijinul lor în credinţă Biserica din Ierusalim l-a trimis pe Barnaba, una dintre cele mai respectabile personalităţi, care prin râvna şi bunătatea sa a atras şi mai mulţi iudei şi idolatri în Biserică. Dar văzând că nu făcea faţă de unul singur la această lucrare uriaşă, pe care o avea de făcut, a mers degrabă în Tars, după cum
am văzut, ca să-l aducă pe Pavel, a cărui capacitate şi personalitate le cunoştea şi preţuia în mod deosebit. Şi iată că acum cei doi apostoli ai lui Hristos, sub povăţuirea Duhului Sfânt, intră în vestitul oraş al Antiohiei. Barnaba şi Pavel sunt duşi să fie întâmpinaţi de conducerea Bisericii din Antiohia, de către „prezbiteri", pentru a se hotărî împreună în privinţa următoarelor acţiuni. Barnaba reprezenta Tradiţia apostolilor, iar Pavel crea o nouă dinamică în această sfântă Tradiţie. Dacă Ierusalimul era centrul încreştinării evreilor, Antiohia va deveni centrul încreştinării neamurilor.

In sfârşit, pentru Pavel a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa. Cei doi prieteni au lucrat timp îndelungat, împreună cu preoţii din Antiohia, pentru a pune la cale un plan unic, parte a dumnezeieştii iconomii, pentru mântuirea omenirii. Oamenii din toate clasele sociale primeau sămânţa dătătoare de viată a credinţei. Oameni simpli, muncitori, meseriaşi, sclavi care n-au mai întâlnit niciodată dragostea dezinteresată, mergeau să asculte cateheza şi predica. Adunaţi într-una dintre case îl ascultau pe Pavel cum vorbea despre minunatul Fiu al lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob în viaţa Sa plină de jertfă, pentru moartea Sa izbăvitoare, pentru învierea Sa, prin care a dăruit viaţă şi nestricăciune neamului omenesc. In noaptea dinspre sâmbătă spre duminică se adunaseră să aducă jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii, pentru a se uni cu Hristos şi unii cu alţii. Această Sfântă Taină hrănea Biserica duhovniceşte pentru întreaga săptămână şi îi unea pe credincioşi intr-o familie duhovnicească. Nu avea importanţă ce a fost fiecare înainte de a se boteza: iudeu, idolatru, sclav sau liber. Pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28), învăţa Pavel încă de pe atunci. Astfel s-a întemeiat în Antiohia prima Biserică universală, care îmbrăţişa oameni de orice etnie şi provenienţă. Şi fiindcă pentru Domnul, în Care credeau, nu foloseau adesea numele de Iisus, ci mai ales pe cel de Hristos, în societatea mai largă a Antiohiei au început să fie numiţi creştini. Acolo creştinii s-au numit pentru prima dată creştini (Faptele Apostolilor 11,26), şi de atunci termenul acesta s-a impus în toată lumea până astăzi.

Cei care, în urma propovăduirii celor doi apostoli, au crezut în anul acela în Domnul au fost mulţi. Şi, după cum se vede, nu se mărgineau să-şi manifeste credinţa doar în cuvinte, ci şi cu fapte de iubire. De aceea, după puţin timp de la izbucnirea foametei (în anii împăratului Claudiu, 44 d.Hr.), creştinii din Antiohia au contribuit după putinţa fiecăruia, iar toate cele strânse au fost trimise ca ajutor, prin mâna lui Barnaba şi a lui Pavel, creştinilor din Ierusalim (Faptele Apostolilor 11, 29-30). Ierusalimul şi Antiohia au devenit Biserici surori. Era şi firesc să se răsplătească între ele prin daruri duhovniceşti şi materiale. Legătura credinţei a devenit legătura dragostei, deoarece era credinţa care însufleţea dragostea, în conformitate cu învăţătura lui Pavel.

Sotirios, Mitropolitul Pisidiei

Fragment din cartea "Pavel, apostol al neamurilor", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Pavel, apostol al neamurilor"

• Sfantul Apostol Pavel
  Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole
• Sfantul Apostol Pavel, cel mai mare teolog al Bisericii
  Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: