74- Un om lucra ca paznic la o firmă. Duhovnicul sau îi dăduse canon să rostească tot timpul rugăciunea minţii. După câteva luni, paznicul l-a întrebat:

- Ce să mă fac, părinte, că uneori, la rugăciune, îmi dau lacrimile şi mă vede lumea.

- Nu e bine. Când sunt oameni în jurul tău, încearcă să ascunzi faptul că te rogi. Dacă vorbeşte cineva cu tine, poartă-te normal, să nu pari plictisit sau să laşi impresia că nu îi dai atenţie. Când trebuie să vorbeşti cu cineva, vorbeşte. Abia după ce pleacă te poţi ruga din nou.

- Şi nu or să plece lacrimile?

- Dacă le ascunzi, nu. Pleacă numai dacă, în loc sa vorbeşti ce trebuie, te întinzi la vorbă şi te risipeşti. Dar dacă răspunzi la întrebările care ţi se pun, nu greşeşti. Oricum, ceilalţi or să creadă că eşti mai timid, mai singuratic şi or să te lase în pace. Dar nu trebuie să ştie alţii că tu te porţi aşa ca să te rogi. Că, altfel, îţi pierzi plata. Zis-a iarăşi [un bătrân]: „De va veni la tine un frate, atunci pentru fratele acela lasă-ţi treaba şi pravila şi umilinţa ta, plângerile şi lacrimile de le vei avea şi ascunde-le în inimă, până când se va duce fratele. Dacă va ieşi şi se va duce, apucă-te iar cu umilinţă de pravilă, de vreme ce se tem dracii văzând umilinţa ta”. (30-258)

*
75. O fată credincioasă a plecat cu colegii şi cu diriginta ei într-o vacanţă la munte. In fiecare seară, în faţa taberei se organiza o discotecă. Aproape toţi elevii dansau, dar fata îşi lua cartea de rugăciuni şi se ducea să îşi faca canonul în camera bucătăresei şefe. Bucătăreasa, rudă cu mama fetei, era o femeie cu frică de Dumnezeu. Aşa că s-a bucurat că fata voia să se roage în camera ei.

Un băiat, care o plăcea pe fată, tot căuta să o găsească în discotecă, să o invite la dans, dar nu o găsea. Intâlnind-o la cantină, a întrebat-o:

- Unde ai fost aseară? Nu te-am văzut la dans. Şi nici in cameră nu erai.

Ca să nu fie luată peste picior, fata i-a spus:

- Am fost afară, dar am dansat foarte puţin.

După ce a primit de două ori acelaşi răspuns, băiatul a hotărât să o urmărească. A văzut-o pe fată cum urcă la mansarda vilei, cu două cărţi în mână. Abia după o oră a
coborât.

- Unde ai fost? Tot la dans?, o întrebă băiatul, ironic.

Ce ai citit?

Văzându-i cărţile de rugăciune, se miră:

- Tu mergeai să te rogi? De ce nu mi-ai spus?

- Nu am vrut nici să sune a laudă şi nici să mă iei peste picior.

- Dar ştii că şi eu merg la biserică.

- Părintele meu mi-a spus că nu trebuie să ştie alţii ca îmi fac canonul.

- Eu de când am venit în tabără nu m-am rugat deloc. Nici nu mi-am luat cartea de rugăciuni la mine.

- Pe mine părintele m-a întrebat dacă o să îmi fie greu să îmi zic canonul. Mi-a spus că, dacă nu am condiţii, sa spun numai o parte. A zis să nu mă rog de faţă cu alţii.

Dar m-a ajutat Dumnezeu şi am găsit un loc în care mă rog fără să mă deranjeze nimeni. Şi nici eu nu deranjez pe nimeni.

- Dar de ce îmi ziceai că erai la dans, afară?

- Nu voiam să ştie alţii că mă rog. Nu vreau nici să fiu batjocorită de alţii, dar nici lăudată de tine pentru că îmi ţin canonul.

Evloghie oarecare, ucenic fiind al fericitului Ioan arhiepiscopul, preot şi pustnic mare, postind din două în două zile, iar de mai multe ori şi toată săptămâna petrecând mâncând numai pâine şi sare, se slăvea de oameni.

Acesta s-a dus la avva Iosifla Panefo, nădăjduind să vadă ceva mai multă asprime de viaţă la dânsul. Şi primindu-l pe el bătrânul cu bucurie, orice a avut a pus ca să facă mângâiere şi i-au zis lui ucenicii lui Evloghie: „Nu mănâncă preotul afară de pâine şi sare”; iar avva Iosif, tăcând, mânca. Şi petrecând trei zile, nu i-au auzit pe ei cântând sau rugându-se, că era ascunsă lucrarea lor. Şi au ieşit nefolosindu-se Evloghie cu ucenicul său.

Iar după iconomie s-a făcut negură şi rătăcindu-se s-au întors la bătrânul. Şi mai înainte de a bate ei în uşă, i-au auzit pe ei cântând, şi stăruind [aceştia] mult, mai pe urmă au bătut în uşă. Iar aceia, tăcând din cântarea de psalmi, i-au primit cu bucurie. Şi pentru arşiţă, au turnat ucenicii lui Evloghie apă în vas şi i-au dat lui. Şi era amestecată [apa] de mare cu [apă] de râu şi nu a putut să o bea. Şi venind întru sine, a căzut înaintea bătrânului, voind să ştie petrecerea lor, zicând: ,Avvo, ce este aceasta, că întâi nu cântaţi, ci [abia] acum, după ce ne-am dus noi. Şi vasul de apă, acum luându-l, am aflat apă sărată”. Zis-a bătrânul: „Fratele este nebun şi după amăgire a amestecat-o cu apă de mare”. Iar Evloghie îl ruga pe bătrânul, voind să ştie adevărul.

Şi i-a zis lui bătrânul: ,ficel mic pahar de vin era al dragostei, iar apa aceasta este pe care o beau fraţii totdeauna”. Şi l-a învăţat pe el deosebirea socotelilor şi a tăiat de la el toate cele omeneşti. Şi s-a făcut iconomicos şi pogorâtor. Şi după aceea mânca toate cele ce i se puneau înainte. Şi s-a învăţat şi el să lucreze în ascuns. Şi a zis bătrânului: „Negreşit, într-adevăr [mare] este lucrarea voastră”. (1-68)

*
76. Intr-un concediu, un credincios a stat într-o mănăstire. Mergea la slujbe, avea diferite ascultări. Tot timpul îi era ocupat, dar îi plăcea foarte mult acolo. La plecare, s-a dus să se spovedească la duhovnicul mănăstirii. Acesta i-a dat un canon greu, cu multe metanii. Dar credinciosului i se părea uşor:

- Părinte, dar vă rog să îmi daţi canon să fac şi închinăciuni.

- Nu îmi spune care e măsura ta. Fă în fiecare zi metaniile şi când mai vii la mine mai vedem. Că nu îţi e de niciun folos să îţi dau un canon pe care să nu îl poţi duce şi să renunţi la el după câteva zile.

Spunea avva Avraam pentru unul de la Schit, că era scriitor şi nu mânca pâine. Deci a venit la el un frate, rugându-se să-i scrie o carte. Deci bătrânul avându-şi mintea sa la privire a scris trecând stihuri şi n-a pus soroace [pauze]. Iar fratele lui luând şi vrând să pună soroace, a găsit nişte cuvinte sărite şi i-a zis bătrânului: "Avvo, sunt nişte stihuri lăsate”. I-a zis bătrânul: „Du-te întâi de fă cele scrise şi apoi vei veni şi-ţi voi scrie şi celelalte!”. (3-36)

*
77. Intr-o duminică, după sfârşitul slujbei, doi creştini stăteau de vorbă. Cel mai în vârstă îl întrebă pe cel mai tânăr:

- Ţie ce canon ţi-a dat părintele?

- Să zic în fiecare zi un acatist către Maica Domnului.

- Acatistul Buneivestiri?

- Nu neapărat. Orice acatist către Maica Domnului.

- Doar atât?

-Da.

- Mie mi-a dat să zic Paraclisul Maicii Domnului, două catisme din Psaltire şi să fac şi trei sute de metanii. Am canonul acesta de aproape un an şi îl fac în fiecare zi, zise cel mai în vârstă, cu mândrie.

Când ajunse acasă, simţi că îl copleşeşte oboseala. Mâncă repede ceva cu soţia şi copiii săi şi se culcă. După masa, ieşi ca de obicei cu familia în parc. Seara, după ce
culcară copiii, cei doi soţi se apucară să îşi facă canonul. Soţul stătea în sufragerie, soţia în bucătărie.

In timp ce citea din Psaltire, soţia auzi respiraţia regulată a soţului. Se duse în sufragerie şi îl găsi dormind pe jos.

- Ce e cu tine? Ce ai? Te simţi rău? Doar ai dormit şi după-masă. Ce s-a întâmplat?, îl întrebă ea, îngrijorată.

- Ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic. Doar că am judecat astăzi pe cineva şi m-am considerat un mare rugător. Am vorbit cu un tânăr la biserică şi, când am auzit ce canon uşor are, am râs de el, m-am gândit că nu e atât de sporit ca mine.

- Dar nu ţi-a spus părintele să nu te lauzi cu rugăciunile tale?

- Sunt frânt de oboseală. Pur şi simplu nu mai am putere să termin canonul. Nu mi s-a întâmplat aşa ceva de câţiva ani de zile.

- Roagă-L pe Dumnezeu să te ierte, că, dacă nu, harul care te întărea la rugăciune nu se va mai apropia de tine, îi zise soţia, făcând patul. Dacă nu poţi mai mult, fă măcar câteva metanii şi culcă-te. Eu mă duc la canon, zise soţia, ieşind din cameră.

Fost-a un bătrân oarecare ce mânca în toată ziua câte trei posmagi (pesmeţi). Cândva, a venit la el un frate şi, şezând ei să mănânce pâine, au pus fratelui trei posmagi şi, văzând bătrânul că încă îi mai trebuie, i-a adus alţi trei posmagi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Deci, l-a judecat bătrânul pe fratele şi i-a zis: „Nu trebuie, frate, să slujim trupului!”. Iar fratele, cerând iertare de la bătrânul, a plecat. A doua zi a venit vremea să mănânce bătrânul şi s-au pus pe masă trei posmagi după obicei şi iarăşi îi era foame, dar s-a înfrânat. A doua zi la fel a pătimit. Deci a început a slăbi şi a priceput bătrânul că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu şi s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi.

Şi se ruga pentru depărtarea ce i s-a întâmplat şi îndată a văzut un înger care îi zicea: „Pentru că l-ai judecat pe fratele, ţi s-a întâmplat aceasta. Să ştii, dar, că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă faptă bună oarecare face, nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întăreşte pe om”. (1-362)

78. Spovedindu-se la preotul închisorii, un deţinut care fusese hoţ de buzunare îi mărturisi părintelui că luase hotărârea de a nu mai fura niciodată şi că voia să ducă o viaţă cât mai bineplăcută lui Dumnezeu. Părintele îi dădu o Psaltire şi îi dădu canon să citească în fiecare zi două catisme.

- Dar este prea puţin, părinte, am timp să citesc şi mai mult.

- Nu te grăbi. E mai bună o lucrare uşoară şi statornică, o lucrare duhovnicească prin care Dumnezeu să îţi transforme sufletul, decât un canon greu, care să te obosească peste măsură şi să te aducă în timp la deznădejde. Important este ca viaţa să fie modelată de canon, nu să faci un canon exagerat, care să fie rostit cu formalism. Zicea avva Matoi: „Voiesc lucrare uşoară şi statornică, decât cea care este ostenicioasă din început şi degrab se curmează”. (1-145)

*
79. Doi soţi au venit la duhovnicul lor:

- Părinte, în fiecare zi facem canonul de rugăciune pe care ni l-aţi dat, şi metaniile, şi închinăciunile.

- Dar în restul zilei vă gândiţi la Dumnezeu?

- Nu, ne este de ajuns canonul.

- Rostul canonului este de a vă apropia de Dumnezeu, de a-I cere să vă acopere cu mila Sa şi să vă dea putere să înfruntaţi ispitele. Dar dacă în restul timpului trăiţi ca nişte păgâni, fără să îi faceţi lui Dumnezeu loc în viaţa voastră, fără să îi cereţi să vă lumineze la fiecare pas mai important pe care îl faceţi, unde mai e credinţa voastră? Trebuie să trăiţi ca nişte creştini în toată vremea, nu numai când vă faceţi pravila.

S-a vestit fericitului Epifanie, episcopul Ciprului, de către avva mănăstirii pe care o avea în Palestina, aşa:

„Cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu osârdie citim şi ceasul întâi şi al treilea şi al şaselea şi al nouălea şi vecernia”. Iar el, prihănindu-i, le-a arătat lor zicând: Arătaţi sunteţi că vă leneviţi în celelalte ceasuri ale zilei, petrecând deşerţi la rugăciune. Că trebuie călugăria cea adevărată neîncetat să aibă rugăciunea şi cântarea psalmilor în inima sa”. (3-65)

*
80. Un duhovnic a venit să le facă sfeştanie unor ucenici de-ai săi. Când a început să facă slujba, din camera cealaltă a început să se audă muzică de vioară.

- Ce se aude?

- V-am spus că de anul acesta la noi locuieşte un nepot care a intrat la Conservator. Nu merge la biserică, de aceea nu a venit în cameră cu noi. Stă şi exersează.

- Nu vă daţi seama că muzica lui o să vă împrăştie mintea de la rugăciune?

Gazda - un bărbat între două vârste - spuse:

- Nu, părinte, că ne-am obişnuit.

- Ei, ne-am obişnuit să ne zboare mintea la rugăciune, cu asta ne-am obişnuit. în fiecare seară, când ne facem canonul, ne asigură o muzică de fundal care ne împiedică
să ne rugăm cu luare aminte - continuă soţia.

- Dacă pe preot îl deranjează uneori foiala care este în biserică, este normal că şi pe voi vă deranjează această muzică de vioară. Frumoasă de altfel, dar nu în timpul rugăciunii. Rugaţi-l pe nepotul vostru să facă o pauză vreme de o jumătate de oră, până facem sfeştania.

- Să nu se supere.

- Nu e cazul să se supere. Ba chiar să îl rugaţi ca, în fiecare seară când vă faceţi canonul, să facă linişte. Să îşi facă programul în aşa fel încât şi voi să aveţi parte de rugăciune. Că altfel, nici nu vă rugaţi, şi nici timpul nu îl folosiţi în alt fel. Dacă eraţi nevoiţi să ascultaţi cine ştie ce zgomote, dacă aveaţi vecini care ar fi dat des petreceri de
răsuna tot blocul, cum mi se întâmplă mie, era altceva.

Dumnezeu vedea şi vă acoperea cu harul Său. Dar aşa, pentru că vă stă în putinţă să rezolvaţi această problemă, Dumnezeu aşteaptă să vadă dacă vă doriţi sau nu să vă rugaţi cu luare aminte.

- Dar nu e important să ne zicem tot canonul?

- Ba da, dar important e şi cum îl ziceţi, şi în ce condiţii îl ziceţi. Trebuie să încercaţi ca la vremea rugăciunii să aveţi condiţii cât mai potrivite. Şi liniştea e de mare folos.

A mers odată avva Arsenie într-un loc, şi era acolo trestie şi suflănd vântul făcea trestia sunet. Şi a întrebat bătrânul pe fraţi: „Ce este sunetul acesta?”. Iar fraţii i-au spus că este sunetul trestiei. Zis-a bătrânul către dânşii: „Cu adevărat, de va şedea cineva în linişte şi va auzi glas de pasăre, nu are inima aceeaşi linişte; cu atât mai mult voi, având sunetul trestiilor acestora”. (25-17)

Danion Vasile

Fragment din cartea "Patericul mirenilor (editia a sasea, revizuita)", Editura Agaton

Cumpara cartea "Patericul mirenilor (editia a sasea, revizuita)"