Cateva referinte cu privire la Praznicul Imparatesc al Pogorarii Duhului Sfant sau al Rusaliilor, intemeierea sau nasterea in mod vazut a Bisericii...

1. Introducere - Evenimentul Cincizecimii si nasterea comunitatii crestine

Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime in descrierea autorului Faptelor Apostolilor constituie o experienta fundamentala a crestinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii Mantuitorului Iisus Hristos din urmatori descurajati si ascultatori putin perspicaci, in martori bucurosi ai Invierii si vestitori curajosi ai mesajului Sau (F.Ap. 1, 8; 2, 14; 4, 13,19; 5, 29, 40-42). Iluminati si miscati fiind de Duhul Sfant, ei au inceput sa predice deschis inaintea intregului popor si a autoritatilor iudaice ca Iisus Hristos era Mesia si Domnul (F.Ap. 2, 22-24,36; 4, 12; 5, 31), cu convingerea ca acelasi Domn Iisus Hristos inatat la ceruri, le-a trimis de la Dumnezeu Tatal pe Duhul Sfant (2, 23). Duhul lui i-a inspirat sa vorbeasca - in alte limbi, necunoscute lor pana atunci - maretiile lui Dumnezeu (2, 4,11; 4, 31; 8, 17; 10, 46; 19, 6), si in acelasi timp le dadea capacitatea de a explica intr-un mod clar si logic vestea mantuirii (cuvantarile Sf. Ap. Petru; Stefan 6, 10). Acesta nu era doar un dar exceptional (harismatic) daruit apostolilor (4, 8; 5, 32), o inzestrare a slujitorilor cuvantului ca sa vorbeasca cu intelepciune (6, 3,5,10) ci un har al lui Dumnezeu acordat tuturor celor botezati (2, 38; 8, 15,17; 19, 6) sau celor care urmau sa se boteze (10, 44-46; 11, 15; 15, 8).

Exista convingerea comuna ca astfel s-a implinit profetia lui Ioil pentru timpul eshatologic al mantuirii, in care Dumnezeu a revarsat din Duhul Sau peste tot trupul (fiecare persoana) (2, 16-21). Chiar daca Iisus lucreaza deja pe pamant cu putere (10, 38), totusi pentru comunitatea primara marele prasnic si eveniment al Cincizecimii a fost de o importanta capitala prin revarsarea Duhului Sfant peste toti, fapt care a facut rodnica lucrarea mantuitoare a lui Iisus Hristos pentru toti cei care au crezut in El. Toti evanghelistii afirma existenta unei continuitati dinamice dintre Iisus Hristos si comunitatea credinciosilor - Biserica. Aceasta continuitate este marcata in mod special in opera Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, care sta sub semnul Duhului Sfant. Acelasi Duh prin care Iisus Hristos a fost zamislit in pantecele Fecioarei Maria va da nastere Bisericii la Cincizecime; si dupa cum a fost nedespartit de lisus Hristos dupa ungerea botezului Sau, tot astfel a insotit apostolatul "de la Ierusalim pana la marginile pamantului". Centrul acestei istorii il constituie intrarea paganilor in Biserica, intrare aprobata si asumata de intrunirea conciliara (sinodul apostolic) de la Ierusalim: incepand cu Corneliu si familia sa, apoi continuand prin calatoriile misionare ale Sfantului Apostol Pavel, neamurile au devenit un Popor; Poporul lui Dumnezeu, ethne au devenit laos (FA 15, 14). Neamurile - realitati pamantesti, "carnale"- au devenit vin popor, realitate din ordinea iconomiei mantuirii.

Pentru autorul Faptelor Apostolilor, Duhul Sfant este in primul rand principiul dinamic al marturiei apostolice, care asigura extinderea si cresterea Bisericii. Cu siguranta in acel moment s-a pus inceputul dinamicii credintei in istorie, prin puterea si cu lucrarea Duhului Sfant. Autorul Faptelor a construit expunerea sa asumand o traditie care a interpretat evenimentul in raport cu unele valori, care erau traite in sarbatoarea iudaica a Cincizecimii. Aceasta sarbatoare a Cincizecimii (Shabu''ot) sau "a saptamanilor"(Ex. 34,22; Dt. 16, 10) era la origine o sarbatoare a secerisului (Ex. 23, 16), asociata "zilei primitilor" (Num. 28, 26). In iudaismul elenistic al Septuagintei, este numita "sarbatoarea Cincizecimii" (Pentekoste) si urma celei a Pastelui, acest nume a ramas si in traditia crestina. In secolul I i.Hr., in mediile eseniene, aluzia la primitt dispare, iar sarbatoarea aminteste legamantul lui Dumnezeu cu Israel. In aceasta perspectiva, Cartea Jubileelor subliniaza ca toate legamanturile incepand de la cel incheiat cu Noe, Avraam, Isaac si lacov au fost consfintite in ziua sarbatorii saptamanilor.

Alte apocrife din aceeasi epoca o prezinta ca pe o sarbatoare a revelatiei. Numai catre anul 150 d.Hr. traditia rabinica repune aceasta sarbatoare in legatura cu darul Legii de la Sinai: "deoarece in aceasta zi a fost data Legea (Torah)", declara Talmudul. Scriind Faptele Apostolilor, Sfantul Apostol Luca gaseste in sursele sale documentare o dubla conceptie despre sarbatoarea Cincizecimii: cea care provenea din curentul esenian, care punea accentul pe legamant referindu-se la traditia deuteronomica, si cea care provenea din curentul fariseic centrata pe darul Legii facut de Dumnezeu lui Moise. Se pare ca fariseii ar fi schimbat data comemorarii darului Legii de la 1 Tisri (septembrie - octombrie), ziua Anului Nou (Rosh haShanah), la 6 Sivan (mai-iunie), data Cincizecimii142. Teologia Tagumului folosit in liturghia sinagogala a Cincizecimii (Ex. 19-20; 24; Ave. 3; Iz. 1 si cativa psalmi) contureaza o dubla perspectiva teologica, comunitara si eshatologica: pe de o parte, tinde sa salveze unitatea poporului sfant, iar pe de alta, pune accentul pe judecata irevocabila a lui Dumnezeu la sfarsitul timpurilor. Evolutia liturghiei sarbatorii, cu relativa ei teologie, ne permite sa intelegem substratul textului Sfantului Apostol si Evanghelist Luca: Cincizecimea sarbatoreste "ziua adunarii"despre care vorbeste Deuteronomul (Dt. 4, 10; 9, 10; 18, 16), adica promulgarea Legii la Sinai. Expunerea lucana a primei Cincizecimi de la Ierusalim se refera in mod clar si limpede la acel context al adunarii din desert (cf. 7, 38), la acea convocare a poporului, adunat la poalele muntelui ca sa primeasca legea prin intermediul lui Moise (cf. Dt. 4, 9-14).

2. Despre momentul Pogorarii Duhului Sfant (F.Ap. 2,1- 4)

Istorisirea incepe cu un verset ce incadreaza in timp si spatiu evenimentul (v. 1) si se incheie cu afirmatiile despre efectul extraordinar pe care acesta l-a produs (v. 4). In centrul acestei constructii literare apar doua versete paralele, in care se face referire la fenomenele particulare, prin care evenimentul pare a se vizualiza (v. 2-3). Naratiunea dobandeste astfel unitatea sa literara prin intermediul unei incluziuni: "erau toti impreuna la un loc"(v. 1); "s-au umplut toti de Duh Sfant"(v. 4). Indicatia initiala, "iar cand a sosit ziua Cincizecimii", este mult mai densa ca semnificatie decat felul in care apare la prima vedere. Ar parea ca se refera la concluderea sarbatorii Cincizecimii, insa vers.15 vorbeste de "al treilea ceas din zi", orele 9 dimineata. Este probabil ca autorul sa se refere fie la implinirea unei perioade de timp, fie la plinirea unei fagaduinte.Textul paralel cel mai important care lamureste aceasta expresie ni-l ofera acelasi autor in Evanghelia sa la inceputul sectiunii despre calatoria lui lisus Hristos la Ierusalim: "Si a fost atunci cand s-au apropiat zilele inaltarii Sale..."(Luc. 9,51).

Atat in acest caz cat si in cel care se refera la Cincizecime, putem sa ne gandim la evenimente in care fagaduintele divine au ajuns la plinirea lor. Modul in care Iisus Hristos se refera la darul Duhului (cf. Luc. 24, 48; F.Ap. 1, 8) poate constitui o confirmare a acestei interpretari. Participantii la eveniment sunt semnalati prin genericul "toti", care poate lasa loc la diverse interpretari. Ar putea fi vorba de cele 120 de persoane care au participat la alegerea lui Matia (F.Ap. 1,15), sau numai la Apostoli, Maria si femeile care sunt amintite in F.Ap. 1, 13-14. Aceasta ultima interpretare pare a fi cea mai verosimila, daca tinem seama ca toti erau adunati in acelati loc (F.Ap. 1, 14). "Casa" indicata ea este loc de intrunire (F.Ap. 2,2) aminteste de "incaperea de sus" unde Apostolii locuiau la intoarcerea in Ierusalim (cf. F.Ap. 1,13). Trebuie tinut seama mai ales ca lisus Hristos a promis numai "Celor Unsprezece" Duhul (cf. Luc. 24, 49; F.Ap. 1, 5, 8) 145. A fi reuniti "in acelasi loc" daca se interpreteaza in lumina textului din F.Ap. 1,14, nu indica numai o unire spatiala, ci mai mult decat atat o unire de cuget si suflet. Aceasta atitudine reflecta pe cea a poporului lui Israel inaintea legamantului de la Sinai (cf. Ex. 19, 8). In momentul plinirii fagaduintelor divine, Apostolii, reprezentantii noului Israel, erau uniti in acelasi cuget si suflet precum vechiul Israel inainte de legamantul istoric de la Sinai. De aceea Sfantul Apostol si Evanghelist Luca anticipa, in aceasta introducere un cadru teologic foarte dens.

Fenomenele ce insotesc Pogorarea Duhului Sfant sunt descrise intr-un limbaj particular. Se vorbeste mai intai de un "vuiet ca de suflare de vant" care in vers. 6 este numit "voce, sunet". Imaginea evoca in mod clar teofania din Exod 19, 16 unde se vorbeste de "tunete" si "sunet puternic". Zgomotele acestea provin "din cer". In cazul de fata cerul nu reprezinta in mod necesar cosmosul, ci simbolul locuintei lui Dumnezeu, de unde El vorbeste poporului sau (cf. Ex. 20, 22; Dt. 4, 36). in opera lucana el are o importanta particulara: Dumnezeu Tatal va trimite pe Duhul Sfant "din cer" (Luc. 11, 13) sau "de sus" (Luc. 24, 49), iar in F.Ap 1, 9-11; 3, 21 "cerul" devine simbolul participarii lui Iisus preaslavit la imparatia Tatalui. Vuietul se produce "fara de veste", adica pe neasteptate, intr-un mod care nu se explica. Acesta este comparat cu o "suflare de vant". Fenomenul vantului, a carui origine era misterioasa pentru cei din vechime, reprezenta adesea pentru israeliti simbolul puterii datatoare de viata, lucrarii creatoare si judecatoresti a lui Dumnezeu. Uneori vantul insoteste manifestarile lui Dumnezeu (1 Regi 19, 11) ori vesteste judecata sa iminenta (Is. 66, 15). Prin imaginea vantului care sugereaza "puterea" si "Duhul" lui Dumnezeu, autorul evidentiaza concretetea semnului primirii Acestuia. Exista un anumit paralelism intre "vuietul ca de suflare de vant" care "a umplut" toata casa si afirmatia ca toti "s-au umplut" de Duhul Sfant, ce reliefeaza inca odata in plus realitatea pogorarii Duhului.

Fenomenului cu caracter auditiv, abia descris, i se adauga la vers. 3 un alt fenomen cu caracter vizual. Prezenta verbului "a se arata" pe care Sfantul Apostol si Evanghelist Luca ii foloseste pentru a descrie aparitia ingerilor (cf. Luc. 1, 11; 22, 43; F.Ap. 7, 30, 35), manifestarea lui Dumnezeu (F.Ap. 7, 2), sau aratarile Domnului inviat (cf. Luc. 24, 34; FA 9, 17; 26, 16), ne spune ca ne aflam in fata manifestarii unei realitati supranaturale, ce apare sub forma "limbilor ca de foc". Imaginea "limbilor" ne face sa ne gandim nu doar la organul vorbirii, ci indeosebi la limbile in care Apostolii vor vorbi: Sfantul Apostol Luca face astfel o legatura intre fenomenul manifestarii si efectele pe care acesta le produce. Comparatia cu focul ne trimite cu gandul la un context teofanic: aratarile divine sunt adesea in relatie cu imaginea focului, si in particular cu teofania de la Sinai (cf. Ex. 19, 18; 24, 17; Dt. 4, 11-12). Potrivit traditiei evanghelice, focul este asociat prezentei Duhului Sfant (cf: Luc. 3, 16). Limbile de foc sunt vazute ca fiind "impartite" si asezate pe fiecare dintre cei prezenti. Daca focul face aluzie la Duhul Sfant, atunci exista posibilitatea sa credem ca Duhul Sfant a ramas permanent peste Sfintii Apostoli, dupa cum a ramas cu Iisus Hristos dupa Botez. Limbajul folosit in vers. 2-3 se vede in mod clar si limpede ca este imprumutat din naratiunile ce descriu o teofanie, dupa cum am vazut din scurta analiza. De aceea el nu poate sa descrie in mod exact ceea ce a avut loc la Cincizecime, ci incearca sa-i constientizeze pe destinatari ca Sfintii Apostoli au fost investiti de prezenta dumnezeiasca, intuita ca dar al Duhului.

Modalitatea de expresie se schimba in chip vadit odata cu vers. 4. Aici, prin doua fraze paralele, este enuntata experienta Cincizecimii si sunt descrise efectele pe care aceasta le-a produs. Prezenta tuturor celor ce erau adunati in acelasi loc este reafirmata. Se spune despre ei acum ca "s-au umplut de Duhul Sfant". Aceasta este o expresie caracteristica Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, pe care el o foloseste in descrierea personajelor profetice din naratiunile copilariei (Ioan Botezatorul: Lc. 1,15; Elisabeta: Lc. 1, 41; Zaharia: Lc. 1, 67), la inceputul activitatii lui Iisus Hristos de dupa Botez (Luc. 4, 1), iar apoi este reluata nu fara importanta pentru a descrie perioada Bisericii (Petru: F.Ap. 4, 8; comunitatea crestina: F.Ap. 4, 31; Stefan: F.Ap. 6, 5; 7, 55; Pavel: F.Ap. 9, 17; 13, 9; Barnaba: F.Ap. 11, 24; ucenicii din Antiohia: F.Ap. 13, 52). Puterea lui Dumnezeu este deci lucratoare in istoria mantuirii iar importanta acestei lucrari este evidentiata de Sfantul Evanghelist Luca prin faptul ca el o prezinta la inceputul (in)fiintarii Bisericii.

Efectele generate si produse de aceasta Pogorare a Duhului peste Sfintii Apostoli sunt evidente si relevante prin "vorbirea lor in alte limbi". Fenomenul este interpretabil in doua maniere: poate fi vorba de o vorbire intr-un limbaj neobisnuit si de neinteles (glosolalia) sau de o vorbire in limbi straine (xenolalia). Aluziile succesive (vv. 6. 11) la cei care asculta si inteleg in limba lor ne face sa ne gandim la cea de a doua posibilitate. La sfarsit "vorbirea in limbi" este prezentata ca dar al Duhului: "dupa cum Duhul le dadea puterea sa se exprime". Este un dar ce este vazut nu ca ceva momentan ori punctual ci ca ceva permanent, continuu, care nu este rodul unui Duh, inteles ca putere impersonala, ci ca Persoana – dupa cum sustine, cu multa competenta si acrivie, Parintele Prof. Univ. Dr. Constantin Preda de la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Iustinian Patriarhul” din Bucuresti.

In concluzia acestei scurte lecturari a povestirii sau naratiunii Pogorarii Duhului Sfant, vom incerca sa facem cateva observatii cu caracter istoric si unele observatii teologice. Privita cu ochiul istoricului critic, naratiunea Cincizecimii prezinta numai doua indicatii despre evenimentele ce pot fi constatate din exterior: 1) adunarea ucenicilor la Ierusalim pentru sarbatoarea Cincizecimii; 2) fenomenul vorbirii in limbi straine. Celelalte afirmatii - cu toata aparenta lor narativa - trebuiesc evaluate, in baza genului lor literar, ca expresii ale unei interpretari de credinta precise. Ceea ce nu exclude insa ca ele nu contin indiciile unei experiente istorice. Mult mai bogata este insa consideratia cu caracter teologic pe care naratiunea o ofera. Am vazut ca Cincizecimea iudaica devenise sarbatoarea reinnoirii legamantului si a darului Legii. Naratiunea lucana pare a fi alcatuita in baza elementelor oferite de teofania de la Sinai: Sfintii Apostoli sunt adunati impreuna dupa cum poporul Israel la poalele muntelui, simbolurile teofaniei sunt asemanatoare; vuietul puternic si focul. Exista elemente suficiente pentru a afirma ca Sfantul Apostol si Evanghelist Luca a vazut darul Duhului Sfant de la Cincizecime ca pe un legamant nou. Din acest legamant ia nastere noul popor al lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse dinafara, ci de transformare interioara savarsita prin lucrarea Duhului, care da nastere unei atitudini filiale noi fata de Dumnezeu.

3. Cateva indicii despre reactia celor prezenti la Cincizecime (F.Ap. 2, 5-13)

Istorisirii evenimentului Pogorarii Duhului Sfant ii urmeaza descrierea reactiei din partea celor ce erau prezenti in timpul manifestarii acestui fenomen neasteptat. Cadrul oferit de vers. 5 este cu totul schimbat. Acesta indeplineste pentru cea de a doua scena functia pe care o are vers. 1 pentru prima scena. Atentia autorului, din punct de vedere local, se muta din casa, unde Sfintii Apostoli erau adunati, in orasul Ierusalim. Se stie ca Ierusalimul in opera lucana are o particulara semnificatie teologica, ce constituie punctul culminant al evenimentului mantuitor adus de Iisus Hristos si inceputul misiunii bisericesti, eclesiale: mentionarea sa intr-o pozitie emfatica in acest context nu este lipsita de importanta. In primul plan apar ca protagonisti "iudeii" care locuiesc in oras.

Denumirea acestei populatii "iudei" indica pe cei care apartin poporului Israel, inclusi fiind si prozelitii, potrivit separarii lor etnice si religioase de celelalte neamuri. Potrivit viziunii lucane asadar, martorii evenimentului Pogorarii Duhului Sfant sunt numai iudeii nu si paganii. Ei sunt calificati ca fiind "religiosi" la fel ca Simeon (Luc. 2, 25), Anania (F.Ap. 22, 12) si cei care l-au ingropat pe Stefan (F.Ap. 8, 2), pentru ca erau observatori ai legii. Este surprinzatoare afirmatia apartenentei lor "din toate neamurile care sunt sub cer". Cu toate ca sunt numai rezidenti in Ierusalim si provin din neamurile pagane ei sunt considerati ca facand parte din poporul lui Israel. Prin aceasta aluzie la toate neamurile ce se afla sub cer, Sfantul Apostol Luca introduce o nota clara de universalism, care va fi exemplificata prin lista popoarelor din vv. 9-11 a. Cu o extraordinara abilitate, autorul contureaza deja un cadru semnificativ: acesti iudei religiosi prezenti la Cincizecime, care provin din fiecare neam de sub cer, constituie in intentia naratorului puntea de legatura dintre Ierusalim si lumea intreaga, ei sunt, in anticipare, destinatarii acelei evanghelii ce trebuie sa se extinda pana la marginile pamantului (cf F.Ap. 1,8). Versetul 6, pare sa reia imaginea din v. 2 referindu-se la "vuiet" si refolosind deci limbajul teofanic. Este vuietul care a produs adunarea multimilor. Numai in aparenta pare a fi vorba de o descriere, insa datele raman foarte vagi: vuietul de fapt, constituie elementul simbolic, iar locul in care multimea s-a adunat este neprecizat. Chiar si motivul tulburarii din cauza faptului ca fiecare ar fi auzit Apostolii vorbind in propria limba, ramane dificil de imaginat. In v. 4, a fost prezentata o "vorbire" in alte limbi, in timp ce aici este subliniata o "auzire" in propria limba.

Toate aceste elemente lasa sa se inteleaga ca autorul nu este interesat de descrierea unor evenimente, ci sa creeze o legatura esentiala cu ceea ce precede si ceea ce urmeaza. Reactia celor prezenti este redata in v. 7, prin cateva verbe semnificative: a fi uimiti, iesiti din fire, o atitudine tipica in fata descoperirii slavei dumnezeiesti; uimirea si incantarea celor prezenti constituie, potrivit Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, raspunsul caracteristic al multimilor, inaintea minunilor savarsite de Iisus Hristos (cf Luc. 8, 25; 9, 43; 11, 14) si a semnelor extraordinare implinite de Sfintii Apostoli (cf F.Ap. 3, 12). Extazul celor prezenti se lamureste prin cele doua intrebari care urmeaza. Prima este retorica si are nevoie de un raspuns: "Nu sunt oare gdlileeni toti acestia care vorbesc?". Este greu de crezut cum ascultatorii, care auzeau vorbindu-se in propria limba, ar fi putut sa-si dea seama ca Sfintii Apostoli erau galileeni. Tinand prezenta denumirea de "galileeni" in Luc 22, 59; si F.Ap. 1, 11, trebuie sa deducem ca intrebarea este folosita de autor pentru a lasa sa se inteleaga ca oamenii, care au facut experienta acestui fenomen extraordinar, sunt legati de Iisus Galileanul.

Cea de a doua intrebare care exprima reactia multimii (v. 8), recheama v. 6 si adauga la aceasta numai precizarea ca limba, in care cei prezenti aud vorbindu-se, este limba lor nativa. Tonul, mai degraba vag, al versetelor 6 si 8 ar putea lasa impresia de a se crede ca fenomenul extraordinar al Cincizecimii ar fi putut consta intr-un fenomen cu caracter "auditiv", intr-un contrast clar cu afirmatia din v. 4, unde este vorba de "vorbirea in alte limbi". Versetul ll, care prin terminologia sa se uneste in mod clar la vv 6. 8., inlatura in mod definitiv echivocul: cei prezenti ii aud pe Sfintii Apostoli "vorbind fiecare in limba lui". Iar in cele din urma suntem incunostintati despre ce vorbeau. Autorul condenseaza subiectul acestei vorbiri.intr-o expresie globala: este vorba de "maretiile lui Dumnezeu". Este posibil ca Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, avand in vedere pe cititorul cartii, sa se gandeasca la opera (im)plinita de Dumnezeu prin Iisus Hristos, care culmineaza cu invierea, dupa cum ne este dat de inteles din cuvantarea Sfantului Apostol Petru, care urmeaza evenimentului Cincizecimii.

In centrul si miezul acestor afirmatii insistente despre uimirea multimilor in urma vorbirii si a cuvantarii extraordinare a Apostolilor, sta asa-zisa "lista a popoarelor". Ea ar putea fi scoasa din context fara ca acesta sa piarda din coerenta sa logica: aceasta constituie semnul ca autorul a inclus-o aproape in mod artificial in cadrul compozitiei, cu un scop precis, teologic. La o privire atenta, lista se descopera a fi alcatuita cu multa grija, din punct de vedere literar. Este surprinzator insa faptul ca ea nu este reprezentativa intru-totul pentru lumea cunoscuta atunci si ca nu are o logica precisa, din punct de vedere geografic. O anumita perplexitate se naste din faptul ca este amintita "Iudeia" langa Capadocia, dupa cum sunt mentionate intr-o astfel de lista "Iudei si prozeliti": cu toata probabilitatea insa, aceasta a fost inclusa de autor intr-o lista deja codificata. In complexitatea ei aceasta lista se aseamana cu alte liste sau cataloage, care se intalnesc la scriitorii din vechime si pe care Sfantul Apostol si Evanghelist Luca si-a asumat-o de undeva si a introdus-o in textul sau. Aceasta includere, potrivit perspectivei autorului, trebuia sa-l faca pe cititor sa inteleaga ca "toate neamurile care sunt sub cer" (cf v. 5) erau intr-adevar reprezentate printre iudeii, care alcatuiau auditoriul de la Cincizecime. Nu avea importanta daca lista era incompleta. Sfantului Evanghelist Luca i-a fost de ajuns sa fie mentionat cate un popor mai indepartat si mai putin semnificativ, pentru a oferi senzatia ca lumea intreaga era prezenta acolo, la Ierusalim, si care sa dea marturie in mod simbolic despre venirea Duhului Sfant si despre ascultatorii Cuvantului lui Dumnezeu. La incheierea scenei, vv. 12-13, reproduc reactta uimita a multimilor in fata consecintelor acestui eveniment. Ele nu au rolul insa de a constitui o reduplicare a vv. 7-8. Importanta lor este aceea de a introduce mai indeaproape interventia Sfantul Apostol Petru si cuvantarea sa.

Sfantul Apostol si Evanghelist Luca subliniaza inainte de toate, atitudinea participarii totale a celor prezenti: ei erau "uimiti si se minunau" in starea lor de perplexitate pentru ca nu puteau sa se lamureasca si sa afle un raspuns potrivit fenomenului la care asistau, intrebarea urmatoare: "Ce vrea sa insemne aceasta?", nu este retorica (precum cea din v. 7) ci este intr-adevar in cautarea unui sens iluminant. Potrivit formularii ei, se aseamana foarte mult cu reactia atenienilor in fata propovaduirii Sfantului Apostol Pavel (cf. F.Ap. 17, 20) si cu alte expresii din opera lucana (cf. Luc. 15, 26; 18, 36; F.Ap. 5, 24). Aceasta atitudine intrebatoare si cautatoare de sens care pare a fi proprie participarii totale a celor prezenti, Sfantul Apostol si Evanghelist Luca o delimiteaza (v. 13). Exista unii care reactioneaza batjocorindu-i pe Apostoli, dupa cum vor face unii dintre atenieni, dupa vestirea invierii de catre Sfantul Apostol Pavel (cf. F.Ap. 17, 32). Acestia au deja raspunsul pregatit, la fenomenul la care asista: "sunt plini de must", adica beti. Analogia dintre lucrarea Duhului, entuziasmul care-i urmeaza si betie se intalneste adesea (cf. Ep Efes. 5, 18; dar si in alti autori profani din vechime). Explicatia pe care Sfantul Apostol Luca o atribuie acestui grup de zeflemitori a sugerat unor exegeti sa sustina ca fenomenul de la Cincizecime ar fi constat intr-o glosolalie (o vorbire extatica incomprehensibila) , la care - potrivit marturiei pauline din 1 Cor. 14, 23, - putea sa se preteze la aprecieri denigratoare din partea celor neinitati.

Am vazut insa cum marturia constanta a textului se refera Ia fenomenul xenolaliei (vorbirii in limbi straine). Explicatia cea mai credibila a acestei experiente de deriziune apartine Sfantului Apostol Luca care vrea sa arate ca Biserica primara era adesea supusa unor astfel de batjocuri din cauza extraordinarului mesaj pe care-l vestea (Lev. 24, 11; F.Ap. 17, 32; 26, 24; cf. 2 Cor. 5, 13). In orice caz aceasta interpretare gresita a Cincizecimii ii ofera posibilitatea autorului sa introduca imediat cuvantarea Sfantului Apostol Petru. Acesta - dupa cum se intampla in mod obisnuit in cuvantarile misionare din Faptele Apostolilor - isi incepe argumentatia sa pornind de la interpretarea gresita a ascultatorilor (F.Ap. 2, 15), oferind in cele din urma adevarata explicatie motivata de citarea Sfintei Scripturi, in cazul de fata bazandu-se pe Ioil 3, 1-5. Drept urmare, scurta analiza a textului ne permite acum cateva concluzii cu caracter istoric si teologic. Forma literara folosita in textul din F.Ap. 2, 5-13, face dificila daca nu chiar inaccesibila posibilitatea de a scoate din text informatii mai detaliate, legate de evenimentele singulare care au insotit experienta Cincizecimii. Marea parte a reactiilor descrise de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca se aseamana mult, potrivit modului de expresie si reprezentare, caracteristicilor "coruri concluzive" cu care autorul a redat istorisirea minunilor savarsite de Iisus Hristos in cea de a treia Evanghelie. In ceea ce priveste prima scena (vv. 1- 4), unicul element nou care ar putea fi interesant din punct de vedere istoric, il constituie faptul ca multi iudei in Ierusalim au fost martorii experientei pe care Sfintii Apostoli au facut-o la Cincizecime.

Din punct de vedere teologic textul prezinta o densitate particulara. Sublinierea prezentei iudeilor "din toate neamurile care sunt sub cer"(v. 5) si ilustrativa "lista a popoarelor" vor sa arate ca Biserica, deja de la nasterea ei este deschisa universalitatii. Instructiunile pe care Iisus Hristos le-a dat, cu privire la extinderea evangheliei (cf. Lue. 24, 47; F.Ap. 1, 8) si succesivele impliniri misionare ale Bisericii potrivit Faptelor Sfintilor Apostoli, sunt deja anticipate de evenimentul Cincizecimii. Accentul pus pe vorbirea in alte limbi, ca dar al Duhului Sfant, prezent deja in v. 4 si care este reafirmat cu insistenta in v. 11, lasa sa se inteleaga ca Biserica la Cincizecime a primit puterea si capacitatea de a vesti "maretiile lui Dumnezeu" in toate limbile oamenilor. Prin puterea Duhului Sfant asadar, propovaduirea misionara este abilitata sa faca prezenta sa actualizeze si sa imprime toate culturile umanitatii, ale caror limbi constituie expresia cea mai densa si semnificativa. Tablele Legii celei Vechi au fost scrise de insusi degetul lui Dumnezeu (Ex. 31,18): acum este Duhul Sfant (Luc. 11, 20). Acum Noul Sanctuar este Iisus Hristos, deschis tuturor neamurilor, Legea Noua este Duhul Sfant care da marturie despre Iisus Hristos pentru toate popoarele. Semnul limbilor profeteste universalitatea marturiei.

Sfintii Apostoli si toti ucenicii vorbeau limba altor popoare, anuntau in acele limbi maretiile lui Dumnezeu. Parintii Biserici si multi exegeti moderni au vazut si vad in aceasta minune reversul imprastierii de la Babel (Gen. 11, 1-9). Acum prin Pogorarea Duhului Sfant se deschide o noua era ce va fi dominata de prezenta particulara a Duhului Sfant in lume si de noile lucrari care le implineste. Aceasta nu inseamna ca Duhul Sfant n-ar fi fost lucrator in istoria mantuirii, o istorie care este cea a maretiilor lui Dumnezeu. Toate aceste maretii ale lucrarii lui Dumnezeu pun in evidenta ca aceasta istorie sfanta, inceputa in Vechiul Testament, desavarsita in Iisus Hristos continua sa se desfasoare prin Biserica. Faptele Apostolilor ne amintesc ca era deja lucrator in Vechiul Testament si ca a vorbit prin gura profetilor; aceasta realitate este evidentiata de doua ori cand este amintit Proorocul si Imparatul David (F.Ap. 1,16; 4,25). Insa Duhul este lucrator si in Noul Testament: Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, indeosebi, mentioneaza foarte des lucrarea Duhului Sfant in viata lui Iisus: Faptele amintesc un aspect al acestei lucrari a Duhului Sfant: este El Cel care-L asista pe Iisus Hristos in alegerea Apostolilor (F.Ap. 1,2).

Este evident ca intreaga istorie a mantuirii este rodul lucrarii celor trei Persoane si ca Duhul lucreaza dintru inceput. Pogorarea Duhului Sfant nu precede venirea lui Mesia ci, dimpotriva, este o consecinta a acestei veniri. Aceasta nu este o simpla diferenta de detaliu, ci o particularitate care tine de natura tainei crestine. Pentru Noul Testament, inaltarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane, pe care Cuvantul a unit-o in Sine si care a devenit natura proprie a lui Iisus Hristos - adica indumnezeirea firii omenesti - aceasta realitate constituie conditia Pogorarii Duhului Sfant, ce are drept scop sa extinda la toti oamenii cea ce s-a savarsit mai intai in Iisus Hristos. Este ceea ce expune Sfantul Apostol Petru: "Dumnezeu L-a inviat pe Acest Iisus Hristos, Caruia noi toti ii suntem martori. Asadar, inaltandu-Se de-a dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, El L-a revarsat pe Acesta asa cum vedeti voi si auziti acum"(F.Ap. 2, 32-33). Aceeasi invatatura o regasim in Evanghelia Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan: el comenteaza cuvintele Scripturii, citate de Iisus Hristos: "Rauri de apa vie vor curge din inima lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred intr -Insul. Ca Duhul inca nu era dat, pentru ca Iisus Hristos inca nu a fost preamarit" (In.. 7, 38-39). La fel insemnatatea cuvintelor lui Iisus Hristos: "Ca daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi; iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi" (In. 16, 7).

Aceasta revarsare eshatologica a Duhului, vestita de profeti, promisa si fagaduita de Iisus Hristos ca urmare a Invierii si Inaltarii Sale irupe in ziua in care Sfintii Apostoli s-au adunat in momentul sarbatorii ebraice a Cincizecimii: "Si au fost umpluti de Duh Sfant totusi au inceput sa graiasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai"(F.Ap. 2,4). Trebuie notata expresia "au fost umpluti de Duh Sfant": care se intalneste de mai multe ori in Fapte (4, 8 si 31; 6,5 si 8; 7, 55) evidentiind plinatatea darului Duhului Sfant, facut de umanitatea indumnezeita a lui Iisus Hristos Bisericii, Mireasa Sa. Acest dar are drept scop izvorarea unei vieti noi in randul crestinilor si in sanul umanitatii; viata dupa Duh. Insa lucrarea principala a Duhului Sfant este aceia de a transmite puterea dumnezeiasca celor pe care Iisus Hristos, in timpul activitatii pamantesti i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanitatii intregi ceea ce El a savarsit odata pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt Apostolii: Duhul Sfant lucreaza prin ei. Ceea ce le-a daruit Sfintilor Apostoli la Cincizecime n-a fost mai cu seama o sfintenie personala cat mai ales puterea Duhului Sfant spre a putea duce la implinire lucrarea misionara. Iar acest dar este total pentru ca este dumnezeiesc.

Dupa cum am amintit, Sfantul Apostol si Evanghelist Luca accentueaza in mod particular acest aspect al lucrarii Duhului Sfant: opera sa este o istorie a lucrarii Duhului Sfant implinita cu ajutorul Sfintilor Apostoli. Epistolele pauline insista in mod particular asupra finalitatii acestei lucrari: sfintenia personala. Puterea Duhului oferita Apostolilor la Cincizecime n-a fost numai un botez ci a constituit o adevarata consacrare a lor constituindu-i slujitori ai Evangheliei. in timpul activitatii pamantesti a lui Iisus Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfant se savarsea numai prin Iisus Hristos si in Iisus Hristos. Dupa pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime insa relatia cu Iisus Hristos are loc numai prin Duhul Sfant si intru Duhul Sfant. In timpul propovaduirii Evangheliei, Iisus Hristos era prezent in mod vizibil, era inaintea ucenicilor. Inaltarea la ceruri a inlaturat aceasta vizibilitate concreta: "lumea nu Ma va mai vedea" iar aceasta plecare a Domnului este reala. Insa Pogorarea Duhului Sfant a restituit lumii prezenta interiorizata a lui Iisus Hristos si-L descopera acum nu inaintea ci inlauntrul ucenicilor: " Voi veni la voi, si voi cu voi fi pana la sfarsitul lumii", prezenta Domnului Iisus Hristos este reala ca si plecarea Sa. "In ziua aceea (ziua Pogorarii Duhului Sfant) veti cunoaste ca Eu sunt cu voi".

Aceasta interiorizare are loc tocmai prin lucrarea Duhului Sfant dupa cum marturiseste si Sfantul Apostol Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul cel Sfant Care ni s-a dat" (Rom. 5,5). Prin puterea Duhului Sfant noi strigam Avva Parinte! si noi rostim numele lui Iisus Hristos. Revarsarea Duhului Sfant descrisa in F.Ap. 2, 1-13, nu este singulara in cartea Faptelor. Sfantul apostol si Evanghelist Luca descrie si alte pogorari ale Duhului Sfant asemanatoare celei din Ierusalim la sarbatoarea Cincizecimii, cum ar fi pogorarea Duhului Sfant peste Corneliu si casa sa ( cf. F.Ap. 10, 44-48; 11, 15-18), descrisa in termeni asemanatori celei deja analizate. Autorul Faptelor prezinta daruirea Duhului Sfant si altor persoane, cum ar fi samaritenii convertiti si ucenicii din Efes (cf. F.Ap. 8, 14-18; 19, 1-7). Exista apoi aproape o noua Cincizecime a comunitatii rugatoare, dupa eliberarea din inchisoare a Sfintilor Apostoli Petru si Ioan (cf. F.Ap. 4, 29-31).

4. Despre prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica

Nimic nu se petrece in viata Bisericii fara aportul si asistenta Duhul Sfant: faptele Bisericii, ca si Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfant. In traditia liturgica si spirituala ortodoxa, orice rugaciune, taina, lauda ori slujba, incepe cu invocarea Sfantului Duh, care nu este o simpla chestiune de ritual, ci se refera la insasi natura si scopul cultului crestin. Pentru Parintii Bisericii Rasaritene, vocatia si misiunea Bisericii se identifica cu insasi rugaciunea ei de continua innoire a trimiterii Duhului Sfant: "Doamne, Cel ce in ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfantul Tau Duh Apostolilor Tai, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L innoieste noua celor ce ne rugam Tie". Epicleza, chemarea Duhului Sfant este rugaciunea crestina prin excelenta, deoarece crestinii traiesc cu certitudinea ca nu exista timp si spatiu fara prezenta vie si venirea permanenta a lui Iisus Hristos cel inviat in Duhul Sfant.

Abordand acest subiect intr-un sens destul de general, nu vom intra prea mult si prea adanc in amanunte care tin de istoria dogmelor. Invatatura despre Sfantul Duh a facut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol anul 381), care, impotriva ereziei sustinuta de Macedonius, a formulat articolul de credinta: "Credem si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci". Ereziile pnevmatologice din aceasta perioada n-au pus la indoiala persoana insasi a Duhului Sfant, dar au negat divinitatea acesteia si consubstantialitatea ei cu Dumnezeu-Tatal. Doctrina catolica despre purcederea Duhului Sfant "de la Tatal si de la Fiul" ("Filioque"), cu toate ca nu se compara cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat in mare masura unitatea Bisericii sobornicesti, fiind una din particularitatile care separa catolicismul de Ortodoxie. Biserica Rasariteana n-a acceptat ca "Filioque" sa fie introdus sub forma de adaos la Crezul de la Niceea, care se bucura de autoritatea intregii Biserici.

Punand un mare accent pe diversitatea ipostatica in Dumnezeu, dogmatica ortodoxa crede ca "Filioque" implica o confuzie teologica intre persoanele Sfintei Treimi. La randul sau, catolicismul pretinde ca "Filioque" ar aduce o clarificare si o limpezire in ce priveste egalitatea in dumnezeire a Fiului cu Tatal. Cert este ca Filioque a dat nastere unor dezbateri teologice si unui scris polemic de mari proportii, de-a lungul secolelor dupa care s-a produs schisma dintre Occident si Orient. Astazi, unii teologi catolici nu-l mai considera un obstacol dogmatic intre cele doua Biserici, in timp ce ortodocsii continua sa sustina ca el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, exprimata in simbolul de credinta niceo-constantinopolitan si in scrierile patristice din aceasta perioada, ci dimpotriva, este o piedica in calea apropierii.

Sfantul Duh a fost nu doar subiectul unor mari controverse dogmatice, ci si una din temele preferate in reflectia teologica, creatia liturgica si mai ales in literatura de spiritualitate ortodoxa. Mari Sfinti Parinti din epoca patristica (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericesti din perioada bizantina (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastra (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Staniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atrasi de misterul persoanei Duhului Sfant. Sfantul Chiril al Ierusalimului isi cere scuze fata de ascultatorii sai pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfant, spunand ca nu se poate satura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfantul Vasile cel Mare alcatuieste un adevarat tratat despre teologia Duhului Sfant pe baza textelor scripturistice, iar Sfantul Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologica si poetica proprie, vorbind despre simtirea prezentei Duhului Sfant in viata crestinului.

Vom limita aceasta expunere la cateva aspecte principale ale invataturii despre Duhul Sfant in traditia ortodoxa: Mai intai, prezenta si lucrarea Duhului Sfant sunt situate in cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfant are o mare lucrare in Biserica, dar aceasta se produce inauntrul "iconomiei" trinitare a mantuirii. Pnevmatologia este deci inclusa deopotriva in "teologia" si "iconomia" generala a Sfintei Treimi. Sfantul Vasile cel Mare subliniaza in mod deosebit aspectul trinitar al mantuirii, de aceea numele Duhului Sfant trebuie rostit impreuna cu Tatal si Fiul, in orice marturisire de credinta, doxologie si invocare liturgica. Originea biblica si scripturistica a acestei doctrine si practici o vedem cu claritate in scrierile pauline. Sfantul Apostol Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovnicesti si slujirilor in Biserica, spune ca la originea lor se afla acelasi Duh, acelasi Domn si acelasi Dumnezeu, care lucreaza toate in toti: "Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh; sunt felurite slujiri, dar este acelasi Domn; sunt felurite lucrari, insa este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti" (1 Cor. 12,4-6).

In contextul acestei soteriologii trinitare, Teologia Ortodoxa s-a concentrat asupra raportului dintre "iconomia" Fiului si cea a Duhului Sfant in viata Bisericii. Unele din divergentele si neclaritatile ecleziologice care exista azi intre confesiunile crestine provin tocmai din faptul ca acest raport este inteles in mod diferit. Se pot aminti doua tendinte ecleziologice majore care provin din considerarea celor doua "iconomii": pe de o parte, o tendinta hristocentrica, ce pune accentul pe intrupare si actiunea istorica a lui Iisus Hristos, trimis de Tatal sa realizeze mantuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El daruieste Duhul Sfant Bisericii, a instituit tainele, slujirile si structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistenta asupra aspectului institutional, istoric al Bisericii, asupra continuitatii ei apostolice si identitatii ei sacramentale. Pe de alta parte, o tendinta pnevmatocentrica, ce face istoria Bisericii dependenta de Duhul Sfant. Duhul Sfant este prezent la nasterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria la Botezul Sau in Iordan, la intemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului in Biserica ar fi, intr-o masura, independenta de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos in timpul vietii Sale pamantesti.

Biserica traieste in perspectiva eshatologica, de aceea functia ei profetica i-ar da libertatea sa intrerupa continuitatea ei istorica, apostolica. Insa taina Bisericii nu se poate intelege decat daca cele doua "iconomii" a Fiului si a Duhului Sfant se pastreaza neamestecate si inseparabile in interiorul aceleiasi invataturi despre mantuire. Intr-adevar, Iisus Hristos daruieste si trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Iisus Hristos in viata Bisericii este Duhul Sfant. Fata de "iconomia" Fiului, Duhul Sfant are o lucrare proprie, dar nu separata de a lui Iisus Hristos, cu o dubla perspectiva, istorica si eshatologica. Pe de o parte, amintirea istoriei mantuirii, a actului istoric - intruparea, moartea, invierea, prin care Iisus Hristos a daruit lumii harul mantuirii, este perpetuata ca fapt eficient prin Duhul Sfant. Sfantul Apostol Pavel incepe cuvantul sau despre harisme, cu precizarea esentiala ca "nimeni nu poate zice ca Iisus este Domnul, decat prin Duhul Sfant" (1 Cor. 12,3).

Sfantul Ioan Hrisostom, care da o mare importanta Cincizecimii in istoria rascumpararii, spune ca Duhul Sfant este trimis anume sa confirme ca jertfa lui Iisus Hristos a fost primita de Tatal spre impacarea lumii cu Dumnezeu, impartasind prin El, in mod personal, roadele jertfei Fiului adusa pentru intreaga fire umana. Pentru el, Duhul Sfant este martorul prin excelenta al lui Iisus Hristos, Cel care atesta si legitimeaza pe Fiul, in modul cel mai autentic, comunicand in chip personal energiile divine comune Sfintei Treimi. Toti Sfintii Parinti inclina sa creada ca amintirea eficienta a istoriei mantuirii prin Duhul Sfant are un caracter dinamic, in sensul ca El descopera noi sensuri si noi iluminari ale Evangheliei, primita in persoana Fiului intrupat. Duhul Sfant sustine dinamica istoriei mantuirii si numai in acest fel Noul Testament nu devine o lege scrisa cu litere, ci o lege a harului, a adevarului si a libertatii. Patriarhul Fotie afirma si sustine ca Duhul Sfant completeaza ceea ce a descoperit Fiul: "Tu ne-ai descoperit adevarul in parte, iar Duhul Sfant ne conduce la tot adevarul". De aici tendinta dominanta de a interpreta traditia, in sensul de experienta a Duhului Sfant de catre Biserica, inseparabila de Sfanta Scriptura. Sfantul Grigorie de Nazianz aplica acest principiu la insasi revelatia despre Duhul Sfant, spunand ca in Evanghelii aceasta revelatie nu are un caracter deplin, iar dupa Cincizecime, divinitatea Duhului Sfant a fost descoperita in intregime. Prin urmare, Duhul Sfant, punand in miscare istoria mantuirii, nu inlocuieste pe Iisus Hristos, dar il introduce intr-un context actual, ca principiu de Viata, de iubire si de libertate.

Pe de alta parte, Duhul Sfant este Cel care face prezenta, cu anticipare, insasi imparatia lui Dumnezeu. El este cel care leaga Biserica prezenta nu doar de comunitatea istorica a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci si de adunarea din "zilele de pe urma" in jurul Mielului (Apoc. 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologica se intrepatrunde cu epoca eshatologica, deoarece acolo unde Duhul Sfant este prezent si lucreaza, acolo imparatia lui Dumnezeu intra si se instaleaza in istorie (Fapte 2,17-21). Exegeza patristica a dat o mare atentie actiunii Duhului Sfant de proslavire a Fiului. Tatal proslaveste pe Fiul in Duhul Sfant, care, la randul sau, ofera Bisericii, ca arvuna, darul si realitatea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu. Notiunea de paraclet, fara sa piarda sensul de "mangaietor" si de "aparator", se refera cu precadere la dimensiunea eshatologica a operei lui Iisus Hristos. Aceste doua aspecte se pot observa cel mai bine in Taina Euharistiei, care actualizeaza in mod liturgic "iconomia" Fiului, potrivit poruncii Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). In Duhul Sfant, adunarea euharistica actualizeaza intruparea, moartea si invierea lui Iisus Hristos, painea si vinul, adica ofranda poporului, botezat in numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, insusi Trupul si insusi Sangele lui Iisus Hristos cel inviat, umanitatea pe care Fiul si-a asumat-o pentru totdeauna. De asemenea, in Duhul Sfant, adunarea liturgica se uneste, dincolo de istorie, cu ceata martirilor si grupul Apostolilor care inconjoara Mielul, adica realitatea ultima a Imparatiei lui Dumnezeu. Pe Sfantul Disc, Biserica este reprezentata simbolic in forma ei finala, avand in centrul ei Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii (Apoc. 5,7-13).

Astfel, Taina Euharistiei tine privirea Bisericii indreptata spre modelul ei eshatologic. Dealtfel, intreg vocabularul si simbolismul liturgic este de inspiratie apocaliptica. In viziunea ei liturgica, Biserica are, pe langa Faptele Apostolilor, un punct de referinta in Apocalipsa. In al doilea rand, exista o unitate organica, inseparabila intre Duhul Sfant si Biserica, unitate pe care Sfantul Irineu o exprima in formula concisa, binecunoscuta: "Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica". Rolul ecleziologic al Duhului Sfant ar putea fi explicat astfel: Iisus Hristos a adunat in jurul Sau comunitatea Noului Testament, ce are fundamentul ei in grupul celor doisprezece Apostoli, martorii directi ai intruparii si invierii Sale (Fapte 1,8). Sfintii Apostoli au un rol unic in ce priveste instituirea si intemeierea Bisericii, deoarece ei au primit Duhul Sfant in mod personal de la Iisus Hristos, dupa Invierea Sa (Ioan 20, 22-23). In Faptele Apostolilor se observa foarte clar ca institutia Apostolilor este nu doar fundamentala pentru constitutia Bisericii, ci si ca ea este organul prin care lucreaza Duhul Sfant. Expresia "a fi umplut de Duhul Sfant" este comuna in Faptele Apostolilor (Fapte 2,4), indicand faptul ca Duhul Sfant introduce o realitate noua in viata oamenilor, pe care El o impartaseste sub diverse forme, spre zidirea Bisericii (1 Cor .14). De pilda, Duhul Sfant este prezent la alegerea celor sapte diaconi (Fapte 6,3-10); inspira si asista, in luarea deciziilor, adunarea de la Ierusalim (Fapte 15,28). Sfantul Apostol Petru ii spune lui Anania ca a minti Biserica inseamna a minti Duhul Sfant: "Nu ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5,4), iar protomartirul arhidiacon Stefan acuza sinedriul ca se impotriveste Duhului Sfant (Fapte 7,51).

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ramane prezent in istorie in Duhul Sfant, impreuna cu trupul Sau, Biserica, al carei cap este, in care si prin care actualizeaza fapta sa rascumparatoare. Sfintii Parinti ai Bisericii fac o comparatie intre turnul Babel si adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecarii limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului si comuniunii cu Dumnezeu si intre oameni; dimpotriva, Cincizecimea este simbolul reluarii dialogului si a comuniunii personale cu Dumnezeu, al restaurarii si unitatii cugetarii si vorbirii omenesti. Prin venirea Sa, in mod personal, asupra Sfintilor Apostoli la Cincizecime, Duhul Sfant face din institutia apostolatului o structura ecleziala si misionara unica. De altfel, preocuparea Apostolilor este nu numai consolidarea comunitatii din Ierusalim (predica Sfantului Apostolul Petru dupa Cincizecime - Fapte 2,14-41), ci mai ales trecerea Evangheliei de la comunitatea iudeo-palestiniana: din Ierusalim spre lumea elenistica, neiudaica. Toti Sfintii Parinti ai Bisericii fac o legatura intre caracterul universal al Evangheliei, revarsarea Duhului Sfant asupra celor prezenti la Ierusalim la Cincizecime si apostolatul misionar al Bisericii Institutiile sacramentale, prin care Biserica pastreaza continuitatea cu comunitatea apostolica din Ierusalim, au un profund caracter misionar si eclezial. Printre acestea, locul primordial il ocupa botezul cu Duhul Sfant si apa in numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).

Natura sacramentala a primirii Duhului Sfant este subliniata cu toata taria in Faptele Apostoli1or. In textele care mentioneaza: botezul celor dintai crestini proveniti dintre "neamuri", adica neiudei (la Cezareea, dupa: convertirea lui Corneliu-Fapte 10,44-48), se vede clar si limpede ca primirea puterii Sfantului Duh este inseparabila de Taina Botezului. La Cincizecime se inaugureaza botezul cu Duhul Sfant, care se deosebeste de botezul pocaintei, cu apa, al Sfantului Ioan Botezatorul (Fapte 1,5), dar Sfintii Apostoli vor continua sa administreze botezul cu apa, ca taina de initiere (Fapte 2,38). Sfantul Apostol si Evanghelist Luca noteaza un alt act sacramental legat de Botez, al punerii mainilor, ca semn al impartasirii vazute a darului Duhului Sfant (Fapte 8,14-17). Acest act se observa, de asemenea, la intalnirea Sfantului Apostolul Pavel, la Efes, cu ucenicii Sfantului Ioan, care nu aveau cunostinta de roadele Duhului Sfant (Fapte 19,1-6).

Pe aceasta baza solida, din punct de vedere scripturistic, traditia ortodoxa a conferit o mare importanta Tainelor si randuielilor ce insotesc primirea harului Duhului Sfant. Ea a facut o legatura directa intre credinta personala, energiile Duhului Sfant si Tainele Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare sustinea si afirma ca credinta si botezul sunt "doua moduri de mantuire" legate unul de altul in mod inseparabil. Credinta primeste desavarsirea ei in Botez, care se intemeiaza pe credinta. Botezul constituie pecetea marturisirii personale de credinta. Din aceasta perspectiva slujirile bisericesti, ca si darurile duhovnicesti si intreaga viata crestina isi au izvorul in iconomia Duhului Sfant, care coincide cu iconomia tainelor, a carei raspundere o are preotia sacramentala. Se poate spune deci ca Duhul Sfant sta la originea vietii crestine, la nivel personal si eclezial, dar lucrarea Duhului se manifesta si se impartaseste in mod sacramental prin Tainele instituite de Sfintii Apostoli, potrivit Poruncii lui Iisus Hristos. Dealtfel, Sfintii Apostoli se considera pe ei insisi si pe urmasii lor "ca niste slujitori ai lui iisus Hristos si ca niste iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Cor. 4,1). In acest sens, orice slujire bisericeasca si orice harisma personala isi are principiul in energiile Duhului Sfant, care se impartasesc prin tainele instituite ca semne ale Noului Testament, al carui intemeietor este Domnul Iisus Hristos. Dimensiunea harismatica a Bisericii decurge, asadar, din natura ei sacramentala, sau mai bine-zis exista o reciprocitate intre aceste doua realitati: harismele personale izvorasc din tainele Bisericii, iar tainele conduc spre darurile duhovnicesti.

Problemele pe care le ridica miscarea harismatica de azi care pretinde a se situa chiar inauntrul Bisericilor cu structuri traditionale ca un curent de innoire, sunt multiple. Din perspectiva teologiei si experientei Bisericii Ortodoxe, doua observatii se pot face aici in ce priveste raportul dintre slujirile sacerdotale sacramentale si harismele personale: In Taina Botezului, toti crestinii au primit o calitate de "preotie" in sens general si un dar duhovnicesc, in mod personal, inauntrul unei comunitati liturgice, care formeaza poporul lui Dumnezeu, in acel loc. Biserica locala este formata si alcatuita din acest ansamblu de slujiri si harisme pe care Duhul Sfant le imparte si le valorifica in mod permanent. Slujirile, darurile cu toate ca au un caracter personal, ele nu sunt o posesiune individuala. Toti membrii Bisericii participa in mod distinct dar complementar la viata comuna a aceluiasi trup. Exista slujiri bisericesti propru-zis sacerdotale - episcop, preot si diacon - daruite prin taina hirotoniei, slujiri care poarta raspunderea unitatii unei Biserici locale si a continuitatii ei apostolice. In timp ce traditia ortodoxa a recunoscut totdeauna rolul distinct, de neinlocuit, al slujirilor ce poseda consacrare sacerdotala prin hirotonie, ea n-a considerat Biserica drept o institutie clericala. Biserica apare deci ca un trup format dintr-o pluralitate de madulare, care au slujiri diferite, primite prin Taina Hirotoniei si daruri duhovnicesti felurite, primite prin Taina Botezului, dar care lucreaza impreuna: "Dupa cum trupul este unul si are multe madulare, si dupa cum toate madularele trupului, macar ca sunt mai multe, sunt un singur trup, tot astfel este si Iisus Hristos.

Noi toti am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup..." (1 Cor. 12, 12-13). In aceasta varietate de slujiri si harisme, slujirea episcopala are o functie de convocare, de coordonare si recapitulare, functie ce se exprima in slujirea, oficierea si celebrarea euharistica a invierii lui Iisus Hristos. De la inceputul Bisericii, slujirea episcopului, a preotului si diaconului au fost consacrate savarsirii tainelor si in mod deosebit a Tainei Euharistiei, Taina in care se exprima unitatea Bisericii locale. In liturghia episcopala, care este modelul celebrarii euharistice prin excelenta, toate slujirile bisericesti, si harismele personale ale unei Biserici locale, sunt coordonate si recapitulate, participand in acest fel la preotia lui Iisus Hristos. In definitiv, Iisus Hristos este cel care convoaca si aduna Biserica in Duhul Sfant. Slujitorul ca si harismaticul nu-si indeplinesc slujba ori lucrarea lor decat in si prin Sfantul Duh care este Duhul preotiei vesnice activate a lui Iisus Hristos insusi.

In al treilea rand, prezenta si lucrarea Duhului Sfant au o dimensiune personala foarte accentuata. O intreaga teologie a persoanei s-a conturat, mai cu seama in perioada discutiilor despre natura energiilor divine, pe fondul pnevmatologiei ortodoxe. Potrivit unei distinctii pe care si-a insusit-o ecleziologia ortodoxa din ultima vreme iconomia Fiului se refera in mod special la restaurarea firii umane ca atare, in timp ce iconomia Duhului Sfant se refera la reconstituirea persoanei ca atare, a subiectului care detine natura umana restaurata. Cu alte cuvinte, taina mantuirii, adica acea comuniune ontologica dintre Dumnezeu si om, se realizeaza in posesiunea si experienta personala a umanitatii indumnezeite a lui Iisus Hristos in Duhul Sfant. Asa se explica de ce tainele de initiere joaca un rol important in viata crestinului. La Botez, firea umana este restabilita in identitatea si unitatea ei originara, "dupa chipul lui Dumnezeu". In Taina Mirungerii, cel botezat este confirmat ca subiect constient de prezenta harului lui Dumnezeu in el, chemat sa exercite "harisma" sa proprie in comuniunea Bisericii. "Pecetea" darului Duhului Sfant este garantia persoanei, a unitatii si libertatii ei. Credinciosul devine, dupa expresia Parintilor Bisericii, pnevmatofor, purtator de Duh Sfant, adica "omul duhovnicesc" de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Toata etica crestinului se angajeaza in aceasta directie: posesiunea Duhului Sfant ca sursa a unei vieti noi plina de libertate si raspundere in comuniune. De aceea obiectul rugaciunii particulare ca si al cultului comun il constituie venirea si reinnoirea Duhului Sfant Biserica invoca fara incetare trimiterea Duhului Sfant: "Sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi".

Duhul Sfant reconstituie nu doar integritatea firii si unitatea persoanei umane, ci si comuniunea persoanelor dupa modelul Sfintei Treimi. Duhul Sfant este creator de comuniune, Cel care aseaza persoanele fata in fata, in stare de dialog si de mijlocire reciproca. Avand ca model Taina Impartasaniei, spiritualitatea ortodoxa se bazeaza pe acest schimb de daruri duhovnicesti inauntrul trupului eclezial. O comunitate crestina nu este deci o simpla adunare voluntara de indivizi izolati, ci o comuniune in Duhul Sfant, care nu amesteca persoanele, nici nu le separa, ci le distinge si le uneste, modeland astfel o spiritualitate euharistica si liturgica. Ar trebui sa fie repusa in valoare, pe plan teologic si practic, lucrarea Duhului Sfant in tainele de initiere, pe care Biserica Ortodoxa le-a savarsit impreuna si carora le-a dat o importanta pastorala majora.

Pentru ca exista o coincidenta sacramentala profunda intre Botez, taina restaurarii firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina persoanei in comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal si harismatic, si Euharistie, taina impartasirii cu umanitatea indumnezeita a lui Iisus Hristos, de unde aspectul ei eclezial. In istoria Bisericii au aparut uneori curente si tendinte extreme, care au incercat sa modifice raportul dintre lucrarea Duhului Sfant in Biserica si institutiile ei sacramentale si canonice. De pilda, institutionalismul rigid si ritualismul impersonal, care golesc slujirile ierarhice de vibratia si reverberatia Duhului Sfant, care nu mai au nici o eficienta pastorala ori misionara si care impiedica innoirea vietii bisericesti. De asemenea, profetismul, care impinge Biserica sa rupa continuitatea cu traditia. si sa elimine structurile ei sacramentale de baza, sub pretextul ca in acest fel ea ar deveni mai dinamica. Astazi, o mare amploare a luat miscarea harismatica, de origine penticostalista, care, spre deosebire de trecut cand se organiza la periferia Bisericilor traditionale ca un curent separat, tinde sa se situeze inlauntrul acestor Biserici, ca un grup de innoire radicala si de inspiratie profetica.

Insa Ortodoxia a reusit sa evite si va trebui sa evite astfel de miscari extreme printr-o atitudine de concentrare pastorala si mobilitate misionara, in raport cu mediul cultural si social in care traieste. Dupa cum s-a vazut, lucrarea Duhului Sfant in Biserica nu se limiteaza exclusiv la harismele personale, ci se refera la tot ce tine de constitutia si viata comunitatii crestine ca atare, a carei continuitate apostolica trebuie dovedita. Tainele si institutiile canonice, viata liturgica si sacramentala in genaral, nu sunt incompatibile cu misiunea si marturia Bisericii. Dimpotriva, ele ofera mediul in care poporul lui Dumnezeu este pregatit pentru misiune. Indeosebi, Sfanta Liturghie Ortodoxa constituie o structura de comuniune care imbina elementul sacramental cu cel harismatic. Preotul trebuie sa respinga de aceea fenomenul de marginalizare, impingerea credinciosilor spre periferia vietii parohiale, fenomen exploatat de gruparile harismatice si eshatologice. El trebuie sa ofere oricarui credincios posibilitatea de a avea locul sau propriu si sa exercite "harisma" ori slujba sa personala in interiorul comunitatii.

5. Cateva concluzii esentiale si incheierea

La Cincizecime a avut loc coborarea ipostatica a Duhului Sfant. In perioada veterotestamentara, chiar cand unii drepti se invredniceau de primirea darurilor Sfantului Duh, nu era vorba decat de impartasirea cu energii divine, iar nu de prezenta ipostatica a Paracletului. De data aceasta coboara Mangaietorul insusi, adica a treia Persoana a Sfintei Treimi, asa cum a promis si fagaduit Iisus Hristos la Cina cea de Taina. In acea ultima cuvantare, Domnul iisus Hristos a vorbit in repetate randuri de trimiterea Duhului Sfant ca de venirea unei Persoane. Astfel, El a spus: "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu" (loan 14, 26) si de asemenea: "Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul" (Ioan 16, 13), cuvinte care indica in mod limpede ca nu este vorba de o infuzare de daruri, ci de prezenta nemijlocita a Duhului Sfant. Totusi, Paracletul va ramane invizibil pentru ochii trupesti, ascunzandu-se sub chipul limbilor de foc, asa cum la Botez se aratase sub forma de porumbel. Serghei Bulgakov spune ca Sfantul Duh Se descopera intr-un mod impersonal, caci ipostasul Sau ramane pururea necunoscut. De altfel, aceasta este dupa el limita Cincizecimii: desi coboara in suflete si in Biserica, Duhul nu este deplin manifestat, cel putin in cursul actualului eon. De aceea in Sfanta Scriptura nu se vorbeste de vederea Duhului Sfant, ci doar de primirea Lui.

Inca din epoca patristica, toti comentatorii si-au pus intrebarea unde se situeaza momentul din seara de Pasti, cand Iisus Hristos a suflat Duh Sfant peste Sfintii Apostoli, fata de coborarea personala a Sfantului Duh, de la Cincizecime. Cei mai multi dintre Sfintii Parinti, printre care si Sfantul loan Hrisostom si Sfantul Chiril al Alexandriei, sunt de parere ca, asa cum s-a mai aratat, in seara de Pasti Sfintii Apostoli au primit de la Iisus Hristos numai un dar al Sfantului Duh, si anume harul preotiei, care insa nu a fost pus indata in lucrare. Abia prin coborarea ipostatica a Sfantului Duh, darul preotesc, ca si alte slujiri mai deosebite, precum si o serie de harisme vor deveni actuale si se vor putea manifesta, caci Cincizecimea reprezinta plenitudinea darurilor si a harurilor. Mantuitorul Iisus Hristos ii prevenise de altfel pe ucenici in ultima seara inainte de Patimi: "Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi" (Ioan 16,7). Asadar, inca de atunci Domnul Iisus Hristos le aratase ca venirea Duhului Sfant era strans legata de inaltarea Sa cu firea omeneasca la cer. Cincizecimea constituie si formeaza deci un eveniment esentialmente nou, avand virtuti unice. Deoarece asupra omenitatii din Iisus Hristos S-a revarsat din plin Duhul Sfant, Fiul a obtinut si capatat privilegiul de a trimite la randul Sau Duhul peste cei ce au crezut in El. Umanitatea preluata de Iisus Hristos devine mijlocitoarea trimiterii Sfantului Duh, fiind astfel integrata in circuitul lucrarii divine de sfintire a omului.

Coborarea Duhului Sfant a fost deci posibila datorita Jertfei Fiului si a Inaltarii Sale cu firea omeneasca la cer, dar si datorita prezentei unor vase alese, caci Paracletul nu S-a coborat la intamplare peste niste oameni oarecare, ci anume peste aceia care L-au recunoscut pe Iisus Hristos drept Fiu al Tatalui si au crezut in El. Totusi, daca Duhul Sfant este trimis oamenilor de catre Fiul, asa cum s-a mai subliniat, din punctul de vedere al originii, El purcede din Tatal, ceea ce de altfel a afirmat si Mantuitorul Iisus Hristos: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Acest verset contine si rezuma tot ceea ce ne dezvaluie Sfanta Scriptura mai esential si mai important, cu privire la Persoana Duhului.

Teologia latina, prin introducerea lui Filioque, a dus la rationalizarea misterului divin si a contribuit astfel la slabirea credintei in monarhia Tatalui, precum si in diversitatea absoluta a ipostaselor. Biserica Ortodoxa apara cu fermitate invatatura purcederii Duhului Sfant numai din Tatal tocmai pentru ca doar in acest fel se afirma diferentierea personala a Celor Trei, simultan cu unitatea Lor, pastrandu-se un echilibru perfect intre unitatea fiintei si diversitatea ipostaselor. Tatal ramane deci ipostasul ce se cere revelat, in timp ce Fiul impreuna cu Duhul Sfant sunt ipostase revelatoare. Sfantul Duh este prin excelenta ipostasul manifestarii, misiunea Sa fiind de a-L descoperi pe Fiul si prin El pe Tatal: "Acela va marturisi despre Mine", "Acela Ma va slavi"... Intre Fiul si Duhul exista insa o relatie de reciprocitate si in ce priveste revelarea: Sfantul Duh il descopera pe Iisus Hristos si Iisus Hristos Se descopera prin mijlocirea Duhului Sfant. Totodata, atat Fiul cat si Duhul reveleaza plenitudinea divina in unitate nemijlocita cu Tatal. De aceea intre ceea ce graieste Duhul Sfant si revelatia, descoperirea Fiului este totala concordanta: "Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

Cincizecimea confirma cele de mai sus, caci Pogorarea Sfantului Duh a pus in lumina in primul rand dumnezeirea lui Iisus Hristos. Numai dupa ce au primit Duhul Sfant au inceput Sfintii Apostoli sa-L propovaduiasca pe Iisus Hristos ca pe Fiul Tatalui. Este caracteristic faptul ca Sfantul Apostol Petru, chiar in ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, cand a vorbit multimilor adunate la Ierusalim, aratand ca ucenicii L-au primit pe Duhul Sfant, trimis lor de la Tatal de catre Iisus Hristos (F.Ap.. 2, 33), nu vorbeste despre Duhul Sfant, ci despre Iisus Hristos.

La Rusalii sau Cincizecime ia nastere Biserica istorica, a carei origine din veac se afla in insasi viata intratrinitara. Ea nu a putut lua fiinta insa decat in momentul in care Duhul Sfant, trimis de Fiul, S-a coborat peste cativa alesi, sfintindu-i si readucandu-i in comuniune cu Dumnezeu. Sa nu se uite insa ca, prin marturisirea sa de pe drumul Cezareii, Sfantul Apostol Petru, peste care S-a revarsat acum Duhul Sfant, a facut ca omul sa raspunda afirmativ la chemarea dumnezeiasca, creand una din premisele intemeierii Bisericii. Apar astfel cele trei dimensiuni ale acestei entitati teandrice: cea hristologica, cea pnevmatologica si cea umana. (Dupa cum afirma Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria). Sfantul Duh, despre Care Iisus Hristos spune ca va fi cu ucenicii in veac (Ioan 14, 16), asigura prezenta permanenta a lui Iisus Hristos in Biserica, zidita pe o dubla temelie, hristologica si pnevmatologica, ilustrata de dubla iconomie a Fiului si a Sfantului Duh, caci acolo unde este Duhul Se afla si Iisus Hristos. Biserica este trupul lui Iisus Hristos, in care El nu inceteaza a-L trimite pe Sfantul Duh, iar Duhul ii hristifica la randul Sau pe cei care participa la viata Bisericii si la sacramente, fiindca in orice taina a Bisericii, credinciosul se uneste atat cu Iisus Hristos cat si cu Sfantul Duh.

Teologul rus Vladimir Lossky a subliniat specificul lucrarii Fiului si, respectiv, a Duhului Sfant, vizibile indeosebi in minunea de la Cincizecime. Pe cand Iisus Hristos restaureaza natura umana ce a fost viciata prin pacat si o sfinteste, Duhul Sfant, Care Se revarsa peste fiecare ucenic in parte, impartaseste persoanelor plenitudinea darurilor. Daca lucrarea Fiului unifica, cea a Sfantului Duh diferentiaza, ingaduind inflorirea unei multitudini de daruri. Unitatea se exprima, dupa cum sublinia teologul francez Olivier Clement, in diversiunea chipurilor, fiecare manifestand la lumina Duhului ceea ce are mai personal.

Fiind inradacinata atat in hristologie cat si in pnevmologie, Biserica impaca unitatea cu multiplicitatea, facand ca aceasta entitate teandrica sa prezinte o stabilitate absoluta - doar este zidita, construita si consolidata de Iisus Hristos si pe Jertfa Sa - dublata insa de un dinamism nelimitat, propriu libertatii Duhului Sfant. Desigur insa ca, mai presus de orice, timpul Bisericii este timpul Duhului, deoarece in centrul oricarei lucrari sacramentale, ca si al Liturghiei, se afla epicleza, orice adunare euharistica fiind locul unei repetate Cincizecimi.
Cu alte cuvinte deci, Biserica se intemeiaza la Cincizecime deoarece atunci si numai atunci viata patrunde in lumea inchisa mai inainte in limitele inguste ale creatului. Limbile de foc cazute peste capetele apostolilor arata ca intre cer si pamant nu mai este un hotar de netrecut si ca cei ce cred in Iisus Hristos pot participa la o viata spirituala, duhovniceasca ce-si are radacinile in chiar viata dumnezeiasca si divina. In plan imanent, Biserica se constituie prin crearea unei stari de maxima comuniune intre cei ce se impartasesc din acelasi izvor dumnezeiesc, caci prin definitie ea este o entitate comunitara, alcatuita din persoane ce adera liber la credinta. Sfantul Duh, Care prin vocatie este Duhul comuniunii, formeaza si alcatuieste cheagul spiritual ce ii leaga pe credinciosi intre ei. Teologul german Martin Buber spune ca acolo unde se intalneste un "eu" cu un "tu" se intinde imparatia Duhului Sfant. Sfantul Duh este Persoana sustinatoare de relatie, misiune indeplinita de Duhul Sfant si in cadrul Sfintei Treimi Duhul Sfant face legatura dintre Tatal si Fiul si tot El mijloceste apropierea dintre oameni.

Odinioara pe Muntele Sinai, Dumnezeu ii aparuse omului din departare si ii daduse porunci menite sa pastreze distanta dintre el si Creatorul sau. Acum, dupa Jertfa si Inaltarea la cer a lui Iisus Hristos, Duhul Sfant coboara peste oameni si ii sfinteste in fiinta lor launtrica. Sfantul Atanasie cel Mare spunea ca Dumnezeu S-a facut purtator de trup pentru ca omul sa poata deveni purtator al Duhului Sfant - "pnevmatofor". Desigur insa ca, asa cum a subliniat Sfantul Maxim Marturisitorul, intr-un anume fel Duhul Sfant nu a fost niciodata absent din mijlocul creatiei, la zidirea careia Si-a avut partea Sa de contributie, asa cum rezulta chiar din Geneza, unde se spune ca "Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 2). Aceasta purtare peste ape este comparata de teologul rus Serghei Bulgakov cu o prima Cincizecime, constituind un adevarat preludiu la crearea omului. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Sfantul Duh mentine in existenta toate fapturile, fiind putere proniatoare, intr-un mod specific El Se afla deci in tot ce exista. Totusi, dupa cum s-a mai subliniat, prin cadere omenirea a pierdut darul Sfantului Duh, menit sa o calauzeasca spre mantuire, cu toate ca existenta ei continua sa atarne de o anume prezenta a Duhului Sfant, fara de care tot ce vietuieste s-ar prabusi in haos.

Prin pogorarea de la Cincizecime, Sfantul Duh nu S-a mai limitat si marginit doar sa mentina zidirea prin mijlocirea energiilor Sale, ci a patruns personal in suflete, zidind intru ele "infierea cea dupa har". In acelasi timp, intemeind Biserica, Duhul Sfant a adus la implinire promisiunea si fagaduiala facuta de Iisus Hristos pe drumul Cezareii lui Petru si, prin el, intregului colegiu apostolic. Odinioara, Domnul Iisus Hristos le-a vestit apostolilor ca va lua fiinta Biserica, pe care nici portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Acum, prin Pogorarea Duhului Sfant, in mijlocul unei lumi ostile apare o entitate sfanta, respectiv Biserica, unde omul se intalneste cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cu Duhul Sfant, putandu-se adapa neintrerupt, neincetat si permanenent din izvorul inepuizabil al harului. Prin mijlocirea Sfintelor Taine, Biserica transmite harul celor vrednici a-l primi si in acest fel membrii ei se unesc fara incetare atat cu Iisus Hristos, cat si cu Sfantul Duh. Pentru cei ce fac parte din Biserica lucrarea Duhului Sfant in suflete are un caracter bivalent: pe de-o parte, El sterge pacatele, curata si purifica - de aceea este foc ce arde - iar pe de alta construieste si zideste, refacand chipul divin ce a fost intunecat prin cadere.

Sfantul Simeon Noul Teolog sustine ca intre chipul divin si Sfantul Duh exista o legatura tainica inca de la crearea omului. Duhul Sfant il face pe om partas la viata Sfintei Treimi, deoarece Persoanele divine nu Se intiparesc separat in suflet, ci prezenta Uneia le imprima simultan si pe Celelalte. Sfantul Duh restaureaza chipul divin, sadindu-L pe Iisus Hristos in suflet, iar Iisus Hristos il apropie pe om de Tatal. De aceea se poate spune ca Sfanta Treime vine la fapturi prin Duhul Sfant, iar ele, la randul lor, se urca la Tatal tot prin Sfantul Duh. Este ceea ce Parintele Profesor Dumitru Staniloae a numit "circuitul slavei". Prin cadere, omul, pierzandu-l pe Sfantul Duh, a Carui menire consta in a pune creatura in relatie de dependenta filiala fata de Ziditorul ei, se indepartase de Dumnezeu, pe care nu il mai privea ca pe un Tata, ci ca pe un Stapan neindurator. Redobandind Duhul Sfant prin jertfa lui Iisus Hristos, omul se simte din nou copil al Tatalui ceresc, caci numai in Duhul Sfant il poate el chema pe Dumnezeu "Parinte" (Rom. 8, 15). De aceea chiar Sfantul Apostol Pavel il numeste pe Sfantul Duh "Duhul infierii", misiunea Sa fiind de a-i face pe oameni sa se simta legati de Dumnezeu ca de un Tata iubitor, caci "iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul Sfant, cel daruit noua" (Rom 5, 5). Trezind in suflete simtamantul filiatiei divine, Paracletul face ca in acelasi timp sa creasca in ele si dragostea fata de semeni, pe care cel sfintit de Duhul incepe sa-i socoteasca drept frati.

Prin urmare, Sfantul Duh restabileste comuniunea dintre oameni, adevar pus in mod pronuntat si pregnant in lumina de faptul ca la Cincizecime sau Rusalii Sfintii Apostoli au putut sa se faca intelesi de pelerinii care vorbeau in diferite limbi. Incepand cu Sfantul Chiril al Ierusalimului, numerosi exegeti au facut o paralela intre amestecarea limbilor ce a avut loc cu prilejul construirii turnului Babel si darul limbilor, dobandit de Sfintii Apostoli la Cincizecime. Fenomenul petrecut la inceputul istoriei indica pierderea comuniunii cu Duhul Sfant, a carei consecinta directa a fost faramitarea unitatii neamului omenesc. Incapacitatea si neputinta oamenilor de a se mai intelege, fiecare ramanand inchis in propriul sau univers spiritual, constituie semnul ruperii sale de Dumnezeu. Sentimentul izolarii, resimtit atat de acut de omul de astazi, se datoreaza tocmai faptului ca el s-a instrainat de Duhul Sfant si ca urmare s-a indepartat si de semeni.

Numai Duhul Sfant poate face ca oamenii sa vorbeasca aceeasi limba si sa-si deschida inimile unii fata de altii. Restaurand chipul divin din om, Sfantul Duh face sa creasca si sa infloreasca in suflete virtutile, caci in El isi are originea orice dar si orice virtute. De fapt, se poate spune ca Duhul Sfant este fauritorul vietii noastre spirituale, care se zideste prin El, deoarece Sfantul Duh zamisleste in noi libertatea harismatica, dupa cum subliniaza Lot Borodine. Libertatea, rod al harului, se supune ca atare vointei lui Dumnezeu, constituind semnul prezentei Sfantului Duh in suflete, si face ca fiecare credincios sa raspunda intr-un mod ce-i este propriu la chemarea dumnezeiasca. Ea se afla la polul opus fata de spiritul luciferic de independenta, expresie a afirmarii egoiste si a revoltei. Sfantul Apostol Pavel a subliniat cel dintai stransa legatura dintre prezenta Duhului Sfant si existenta libertatii interioare, launtrice: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17).

Rezidindu-l si reconstruindu-l sau refortificandu-l duhovniceste pe om, care a fost curatat si purificat prin Jertfa lui Iisus Hristos, Sfantul Duh lucreaza asemenea unui artist care, cu grija si migala, se straduieste sa modeleze in suflete o imagine cat mai apropiata de aceea a arhetipului divin. Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca Duhul Sfant vine sa mantuiasca, sa tamaduiasca, sa vindece, sa invete, sa sfatuiasca, sa intareasca, sa mangaie, sa lumineze mintea. El indeparteaza nestiinta si ii invata pe credinciosi cele despre care le-a vorbit Iisus Hristos ucenicilor Sai (Ioan 14, 26), caci tot ceea ce graieste Duhul Sfant isi are originea in lucrarea si in cuvantul Fiului. Paracletul perpetueaza opera lui Iisus Hristos si actualizeaza ceea ce El a zidit odata pentru totdeauna, acordand si oferind posibilitatea fiecarui om, izbavit prin Jertfa Mantuitorului, sa-si dezvolte propriile daruri, in vederea mantuirii personale.

Euforia resimtita de Sfintii Apostoli indata dupa primirea Duhului Sfant nu vadeste intunecarea mintii, asa cum insinuau nestiutorii, ci dimpotriva, o stare de iluminare, care le inzecea posibilitatea de cunoastere. Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca ei sunt beti pentru ca au baut vinul vitei celei vesnice. La Cincizecime, fiecare apostol a devenit, prin primirea Duhului Sfant, un focar de iradiere a harului, pe care il va transmite celor ce vor crede in cuvantul Evangheliei si vor veni sa se boteze. Zidindu-l pe omul cel nou, despre care Mantuitorul nostru Iisus Hristos a spus ca se va naste din apa si din Duh (Ioan 3, 5), Paracletul nu Se va margini sa-l lumineze launtric, ci il va calauzi pe potecile aspre ale vietii pamantesti. In ultima Sa cuvantare de dupa Cina cea de Taina, Domnul Insusi a schitat principalele linii pe care se va desfasura lucrarea Sfantului Duh. El nu a limitat-o la mediul haric al Bisericii, ci a aratat ca aceasta se extinde asupra intregii zidiri si evolutii istorice. Duhul Sfant va marturisi despre Iisus Hristos (Ioan 15, 26), pe Care il va slavi (Ioan 16, 14), ii va invata toate pe ucenici (Ioan 14, 26), ii va calauzi la tot adevarul si cele viitoare le va vesti (Ioan 16, 13), si tot Paracletul va vadi lumea de pacat, de dreptate si de judecata (16, 8).

Deoarece toate aceste afirmatii au fost analizate la locul cuvenit, nu se va mai insista asupra lor. Subliniem doar din nou relatia stransa, existenta intre Sfantul Duh si Adevar. Tocmai pentru ca este Duh al Adevarului, Paracletul va dezvalui pacatul din lume. Apare aici cealalta fateta a lucrarii Duhului Sfant, si anume misiunea de a lupta impotriva fortelor intunericului si de a le nimici. Mantuitorul a afirmat ca hula impotriva Duhului Sfant este un pacat de neiertat tocmai fiindca orice incercare de razvratire impotriva lui Dumnezeu este si un pacat impotriva Sfantului Duh, Paracletul fiind Acela care sadeste in suflete sentimentul dependentei filiale fata de Tatal. A nega dumnezeirea lui Iisus Hristos constituie de asemenea un pacat impotriva Sfantului Duh, deoarece Duhul este cel care marturiseste despre Fiul. Sfantul Duh nu va inceta pana la sfarsitul istoriei sa risipeasca ratacirile si sa combata toate incercarile de contestare si negare a divinitatii lui Iisus Hristos. Lucrarea Sa de proslavire a Fiului se desfasoara paralel cu aceea de spulberare a tuturor nascocirilor demonice. Insa tocmai din cauza aceasta lumea nu-L primeste pe Sfantul Duh. La Cina cea de Taina, Domnul Iisus Hristos a spus ca lumea nu-L poate primi pe Mangaietorul "pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14, 17). Aceasta afirmatie ar putea nedumeri, de aceea trebuie facute unele distinctii: in primul rand sa nu se confunde prezenta "functionala", daca se poate spune asa, a Duhului Sfant in lume, mentionata de Sfantul Maxim Marturisitorul, prezenta fara de care existenta creatiei nu ar mai fi posibila, cu prezenta harica, de care se invrednicesc numai cei care-si deschid sufletul fata de Dumnezeu.

Asa cum a mai subliniat, notiunea de lume are in conceptia lui Iisus Hristos un caracter ambiguu, ce tine de mai multi factori. Daca prin creatie lumea apartine lui Dumnezeu, prin starea si modul de cucerire ea se afla, din pricina pacatului, sub stapanirea celui rau, fiind insa recucerita de Iisus Hristos prin Jertfa Sa mantuitoare. In cursul actualului eon, desi indreptandu-se catre Imparatie, lumea ramane locul unde, sub influenta fortelor intunericului, au inca loc cumplite inclestari din care nu intotdeauna binele iese invingator. Din aceasta perspectiva trebuie intelese unele afirmatii ale lui Iisus Hristos, cu privire la lume si indeosebi cele privitoare la rolul Duhului de a descoperi pacatul acesteia. Urmarind nimicirea uneltirilor duhului celui rau, Sfantul Duh indeplineste in paralel, si o lucrare de purificare a creatiei si a elementelor ei constitutive. Sfintirea apei, in vederea indepartarii acelor forte malefice care o intineaza, reprezinta primul pas in opera de restaurare a omului - ea devine materia principala in Taina Botezului, prin care neofitul patrunde in Biserica lui Iisus Hristos - si de transfigurare lenta a intregii zidiri.

Daca, de la Cincizecime sau Rusalii incoace, Sfantul Duh ramane in Biserica, precum si in sufletele credinciosilor, totusi, prezenta Sa in lume nu implica inca plenitudinea darurilor Paracletului, asa cum observa Serghei Bulgakov. Aceasta ingradire tine de gradul de receptivitate al oamenilor. Duhul Sfant intalneste adesea rezistenta, opozitie si impotriviri, iar atunci El Se retrage, lasandu-l pe om singur cu pacatul sau. Peste cei ce isi deschid sufletul si raspund la chemarea divina Sfantul Duh revarsa insa noi energii harice, menite sa faca sa rodeasca toate puterile lor spirituale si duhovnicesti. Lucrarea Paracletului este inepuizabila in sine, caci "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3, 34) si, ca urmare, sunt infinite, diverse si variate caile spre desavarsire oferite omului dc catre Sfantul Duh. In toata perioada istorica, ce se intinde pana la transfigurarea finala, Sfantul Duh sufera o chenoza tocmai pentru ca binevoieste sa coboare pana la creatura, sa Se adapteze la inertia si la rezistenta opusa de om si de lume, a caror libertate o respecta. Chenoza Duhului Sfant nu va inceta decat atunci cand va fi definitiv instaurata imparatia.

Pana atunci insa, El continua sa lucreze tainic in suflete, intristandu-Se de cate ori pacatuim (Efes. 4, 30) si rugandu-Se pentru noi. Actiunea Sfantului Duh se face simtita si in creatia pe care o rezideste prin har. Prin moartea Sa pe cruce Iisus Hristos a exorcizat natura, eliberand-o de sub stapanirea fortelor malefice. Ea continua totusi sa se afle, ca si omul, intr-o stare de nedesavarsire, asteptand transfigurarea finala, pregatita de lucrarea Sfantului Duh, care, prin sacramente si prin ierurgii, incepe sa prefaca tainic chipul acestei lumi. Existenta Sfintelor Taine dovedeste ca materia este permeabila pentru energiile divine, care creeaza din elemente neutre, din punct de vedere spiritual, vehicule purtatoare de har. Pe aceasta cale si pe multe altele nestiute de nimeni, Duhul Sfant lucreaza prefacerea lenta a intregii zidiri.

Prezenta Sfantului Duh nu doar in Biserica, ci si in lume, este izvor de daruri, care se manifesta sub multiple forme, fara sa li se poata deosebi originea intotdeauna. Sfantul Apostol Pavel a formulat, cu pregnanta care-i era proprie, invatatura despre darurile duhovnicesti, pe care le face sa rodeasca unul si acelasi Duh (I Cor. 12, 1-11). Indraznim insa sa credem cu tarie si convingere ca afirmatia paulina: "Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh" (I Cor. 12, 4) are o semnificatie mult mai larga, ea putandu-se aplica tuturor darurilor cu care sunt inzestrati oamenii si pe care ei le folosesc intru slava lui Dumnezeu si in vederea slujirii aproapelui. Sfantul Maxim Marturisitorul subliniaza si afirma ca Duhul Sfant misca ratiunea naturala din fiecare. Tot ceea ce oamenii faptuiesc din dragoste pentru semeni si din dorinta de a aduce mai multa lumina in lume este, in ultima instanta, indeplinit sub inraurirea Duhului Sfant. Sfantul Duh dispune, de asemenea, de forta invincibila a Frumusetii, fiindca El este, asa cum au subliniat Sfintii Parinti ai Bisericii, ipostasul Frumusetii, frumusetea lumii fiind efectul lucrarii Sale. Sfantul Chiril al Alexandriei a afirmat ca Sfantul Duh este Duhul Frumusetii si ca prin El participam la Frumusetea naturii divine. Sa nu se uite ca in cartea din Sfanta Scriptura, intitulata "Intelepciunea lui Solomon" se spune ca dreptii "vor primi din mana Domnului imparatia frumusetii" (5, 16), Imparatia, intemeiata prin lucrarea conjugata a Fiului si a Sfantului Duh, reflectand si oglindind, intr-un oarecare fel, Frumusetea Divinitatii.

Teologia ortodoxa contemporana, mergand pe linia traditiei patristice, subliniaza ca vocatia spre frumos este una din trasaturile definitorii ale misiunii Duhului Sfant. Ca atare, orice incercare de a intruchipa frumosul in forme sensibile isi are originea in lucrarea Sfantului Duh. Paracletul este deci Acela care il investeste pe om, indiferent de apartenenta sa la Biserica crestina, cu darul de a zamisli opere menite sa aduca in lumea, supusa stricaciunii un slab reflex al Frumusetii divine. Din cauza caderii s-a produs insa scindarea Frumosului de Bine, astfel incat nu orice creatie care tinde spre frumos, se va mai afla sub inraurirea Duhului Sfant Frumosul, rupt de transcendent si intinat de intentii ori ganduri imorale sau ostile Divinitatii, poate deveni o unealta a spiritului demonic. De aici ambiguitatea Frumosului si primejdia estetismului. Ganditorii rusi, cum ar fi Dostoievski, au intuit admirabil aceasta dialectica a Frumosului, semn al prezentei lui Dumnezeu si a Duhului Sfant in lume, si drum ori cale spre mantuire, dar si ispita (dez)amagitoare, atunci cand se constituie ca valoare autohtona, primind sugestii din sfere potrivnice Divinitatii. Credinta lui Dostoievski, potrivit careia lumea s-ar putea mantui prin Frumusete ramane valabila, in masura in care Frumosul nu va mai constitui un ideal despartit de Bine. Atunci cand creatorul va izbuti sa inchida in opera sa o scanteie din lumina pururea fiitoare, Frumusetea va contribui la izbavirea omului si va grabi transfigurarea finala (potrivit afirmatiilor lui Nichifor Crainic din lucrarea: „Frumosul Divin in opera lui Dostoiewski).

Deci, ca o concluzie finala, voi sustine ca Ortodoxia are cea mai inalta si cuprinzatoare viziune a frumusetii: frumosul artistic il ajuta atat pe autor, cat si pe contemplatorul sau sa inainteze, sa progreseze catre Dumnezeu, participand astfel la intarirea efortului omenesc in urcusul sau duhovnicesc in virtute, pana la mantuire. In acest fel, manifestarea frumusetii se inscrie intr-un ciclu complet, rotund: Frumusetea dumnezeiasca iradiaza si naste frumusetea omului, iar omul, prin creatia sa artistic-sacerdotala, reflecta lumina Frumusetii necreate, sfintit fiinf de harul Duhului Frumusetii si sfintind la randul sau pamantul o data cu preaslavirea Numelui Domnului. Iar in acest circuit, in care energiile divine necreate lucreaza continuu, frumosul creatiei umane reprezinta un moment al epectazei omului in infinitatea luminii Frumusetii dumnezeiesti.

Asadar, credem ca ii revine teologiei viitorului misiunea de a dezvolta pana la ultimele consecinte doctrina despre rolul soteriologic al Frumusetii, precum si despre caracterul ambiguu al frumosului si al artei in actualul eon. Paul Evdokimov spunea ca teologia Adevarului si a Binelui trebuie sa fie intregita cu o teologie a Frumosului. Ca la Cincizecime, odata cu intemeierea Bisericii, ia fiinta si imparatia, cu toate ca ea va continua sa ramana o realitate tainica pana la sfarsitul istoriei, a fost confirmat de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care, chiar inainte de Schimbarea Sa la fata, a spus: "Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere" (Marcu 9, 1).

Drd. Stelian Gombos

• Universalitatea si etnicitatea Bisericii in conceptia ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Pogorarea Sfantului Duh
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh