Întrebare: Spuneţi ceva despre post, spovedanie şi pocăinţă.

Pr. Mitrofan: Inainte de toate, trebuie să prevaleze postul duhovnicesc. Il putem ţine mult mai aspru fiindcă el nu depinde atât de mult de împrejurările din afară precum cel material, adică postul trupesc. Posturile monahale se ţin lunea, miercurea şi vinerea. Dacă vreţi să postiţi duhovniceşte, trebuie să vă pregătiţi trupeşte.

Dacă, să zicem, continui să ţin un post epuizant, după un oarecare timp mă voi istovi într-o aşa măsură, încât nu mi-aş putea duce la îndeplinire îndatoririle, şi apoi mă voi şubrezi duhovniceşte. Aş ajunge în starea care m-ar face incapabil să-mi îndeplinesc ambele feluri de îndatoriri. De aceea, postul trupesc, cel exterior, este stabilit cu discernământ, iar nu după lege. In al doilea rând, nevoia mea de post este mai mare în raport cu slăbiciunea morală a firii mele. Omul trebuie să afle modul şi calea pentru a le pune în acord.

Se întâmplă ca monahii începători să creadă că doar postul dovedeşte cel mai bine că se nevoiesc, fiindcă acesta este ceva palpabil. Postesc până la epuizare. Apoi se slăbănogesc într-o aşa măsură, încât diavolul îi tulbură prin faptul că nu-şi pot duce la îndeplinire îndatoririle. Eu spun că trebuie să se ia hrană destulă ca omul să se simtă sătul, puternic şi sănătos. Insă, dacă simte tulburări în trup, trebuie să le potolească cu metanii. Cu ajutorul metaniilor se posteşte mai mult decât cu postul.

Metania este actul de smerenie pe care diavolul nu-l suportă. Pe diavolul îl ajută să posteşti până la epuizare, însă dacă faci metanie, el fuge de ea.

Mai demult mi se întâmpla să citesc, să mă cufund în gânduri, şi dintr-odată cugetele începeau să hoinărească. Se întorceau în trecut. încercam cu mintea să mă forţez şi să le îndepărtez, să mă leg de textul psalmilor pe care îl citeam. Indată ce terminam de citit psalmii, în timp ce fraţii cântau, mergeam în pridvor şi făceam douăsprezece metanii. Orice lipsă de concentrare lăuntrică o rezolv cu metaniile. Aici este vorba de psihologia omului trupesc. Omul, după firea sa căzută, este inert, fricos, nu vrea să se ostenească. îndată ce încep să vină gândurile de mânie, trebuie îndată să faci metanii.

Şi însuşi gândul la metanii ajută. Dacă aceasta nu ajută, îndată trebuie să faci metanii. Aceasta o spun din proprie experienţă.

Să spun ceva despre postul trupesc. Acesta este un instrument care ajută în mod relativ: poate să ajute, însă poate să şi stânjenească. Dacă omul nu-l foloseşte cu discernământ, poate să fie un mijloc rău.

Postul duhovnicesc înseamnă să reduci cuvintele, să lepezi vorbirea deşartă, să nu răspunzi la întrebările ce nu-ţi sunt adresate. Sau, spus într-un mod viu: a spune cuiva ceva pe scurt, fără a lăsa să fie relatat vreun nimic. In principiu, este nevoie să ne reeducăm. Omul trebuie să ajungă să nu-l lovească acel cuvânt din Evanghelie, după care pentru orice cuvânt de prisos vom da seamă. Acesta este postul duhovnicesc continuu şi cel care dă putere. Cuvintele noastre sunt copiii noştri duhovniceşti, fiindcă  noi le dăm naştere. Dacă aceşti copii sunt nereuşiţi, nesănătoşi, atunci aceasta este o pierdere de energie, ajutorarea cuiva care nu e bine.

Atunci când omul hotărăşte să sporească duhovniceşte, se jertfeşte de mai multe ori: atunci este pregătit ca în fiecare clipă să fie treaz, şi ca tot ceea ce primeşte, să primească cu discernământ, şi tot ceea ce dă, să dea cu discernământ. Să nu primească nimic prea mult, să nu dea nimic peste măsură. Atunci aceasta e o discuţie concisă. Discuţia poate să fie şi detaliată, însă cu un scop stabilit. Dacă omul este slăbănogit, şi printr-o discuţie îl putem ajuta, fiindcă este într-o asemenea stare, încât are nevoie de mai multe cuvinte, atunci trebuie purtată o discutie. Aceasta tine de discernământ. Iată, acesta este postul duhovnicesc.

Omul, în măsura în care nu este destul de treaz, în măsura în care nu posteşte cu mintea, poate să săvârşească păcate. Păcatul săvârşit de firea materialnică poate fi socotit înaintea lui Dumnezeu mult mai mic decât atunci când în gândurile noastre ne războim cu cineva, sau când ne imaginăm că ne răzbunăm sau avem gânduri de judecată. Ceea ce suntem, aceea arătăm în noi înşine.  Intre trupul şi sufletul nostru există ceva ca un indigo. Orice am face peste acest indigo rămâne pe suflet. Tot ceea
ce se întâmplă omului fizic trece asupra sufletului. Atunci când ne spovedim, ştergem aceasta, iar ceea ce nu se spovedeşte rămâne. In cele din urmă, atunci când sufletul se desparte de trup, el poartă tot ceea ce nu a fost şters, şi, aşa cum este, se arată.

Atunci când se arată la lumină, fuge în întuneric, unde o astfel de mizerie nu se vede. De aceea Domnul spune: Nu am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47). Tot ceea ce este împotriva cuvântului lui Dumnezeu rămâne înfăţişat pe suflet ca şi cum ar fi scris peste indigo.

Postul duhovnicesc este condiţia care trebuie luată cel mai mult în seamă pentru a primi Sfânta Impărtăşanie. Omul care trăieşte în această lume haotică de cele mai multe ori este în nedumerire: cum să ajungă să se ocupe de sine însuşi, cum să se cureţe şi să se pună în rânduială. Atunci când există dorinţa sinceră, este de ajuns să se facă în funcţie de propria putere şi de împrejurări cât de mult se poate.

Impărtăşania împrospătează şi întăreşte. Dacă, pe lângă aceasta, se mai simte şi o nevrednicie smerită, atunci un astfel de simţământ este mult mai de folos decât o pregătire „bună". Dacă cineva, după judecata şi măsura proprie, s-ar considera deplin pregătit şi ar spune „oare mai este cineva ca mine?", atunci este asigurată pierderea harului pe care Sfânta împărtăşanie îl aduce. Mândria îl atinge mai uşor, şi ea stă împotriva a ceea ce îl mântuieşte pe om.

Ceea ce a învrednicit-o pe Fecioara Maria să devină Născătoare de Dumnezeu a fost smerenia; prin aceasta Domnul a arătat multora firea Sa dumnezeiască. Aceasta este ceea ce lumea nu poate să înţeleagă. Mă refer la comunişti. Cu cât poartă mai multă ranchiună Bisericii şi credincioşilor cu atât mai mult îşi pierd personalitatea. Fiindcă, după ei, smerenia nu este ceva vrednic de persoana umană.

Personalitatea trebuie scoasă în evidentă, trebuie să fii mândru. Ei nici nu pot altfel, fiindcă printr-o astfel de „morală" proprie îşi îndreptăţesc propriile lor fapte care sunt de altfel nelegiuite.

Intrebare: Toate problemele vieţuirii la Hilandar se raportează la propoziţia: „Ascultarea este mai importantă decât postul". In mănăstire sunt şi alte ascultări. Noi, cei ce vieţuim în lume, cum să punem în aplicare aceasta?

Părintele Mitrofan: Intr-o mănăstire ascultarea nu se referă doar la obligaţie şi datorie, ci la ascultare în cel mai larg sens. Eu, să zicem, îl rog pe părintele Petru să facă ceva pentru mine. El trebuie să primească cererea mea ca pe o poruncă, pentru ca faţă de mine să fie un ascultător de bunăvoie. Ascultarea este o mare nevoinţă duhovnicească şi este mai importantă decât postul. Este mai uşor să te înfrânezi de la mâncare, decât să fii smerit şi ascultător. Smerenia în adevăratul sens, în sensul evanghelic, este cea mai mare faptă de vitejie, cel mai mare eroism.

Intrebare: Atunci, oare, nu este ascultarea o ocazie excepţională pentru oamenii care trăiesc în lume, pentru mireni?

Părintele Mitrofaji: Cu siguranţă. De fapt între monahi şi mireni nu există diferenţe. Noi toţi suntem oameni, copiii lui Dumnezeu, şi scopul tuturor este acelaşi: mântuirea. Monahii au mai multe condiţii pentru aceasta, însă, cu siguranţă, că de la noi se va cere mai mult. Diferenţa dintre noi ţine de împrejurările în care vieţuim, iar îndatoririle sunt aceleaşi; însă, dacă mireanul încearcă să facă pe cât de mult poate, va avea mai multă răsplată înaintea lui Dumnezeu, deşi cantitativ a făcut mai puţin: va fi, însă, răsplătit mai mult decât monahul, datorită acestor împrejurări. Nouă ne e mai uşor să înfăptuim decât vouă acolo, în lume. Atunci când mireanul crede şi spune că nu este monah, că nu este obligat să respecte cu strictete codul moral al bunelor maniere, atunci el greşeşte grav, pierde harul dumnezeiesc. Aşadar,
în esenţă, între noi nu este nicio diferenţă.

Intrebare: Cei care vă vizitează şi care nu sunt oameni din Biserică, atunci când vin nu pot pricepe îndată sărutarea cu râvnă a icoanelor, metaniile în biserică în timpul slujbei, cererea binecuvântării de la icoană. Cum se stabileşte legătura între cei ce fac aceasta şi acei sfinţi al căror chip este reprezentat în icoană?

Părintele Mitrofnn: Acestea sunt iarăşi aspecte exterioare. Pe de o parte ele sunt manifestări reale ale stării noastre lăuntrice, pe de alta, nu sunt. Fiindcă există ceva care face o diferenţă imensă între manifestarea exterioară în raportarea religioasă a unui om şi ceea ce se întâmplă cu adevărat înlăuntrul său. Aici este vorba despre obişnuinţă despre care merită să discutăm. Obişnuinţa este un factor important care poate fi folositor, dar poate fi şi păgubitor. Poate să ne fie de folos în sens pozitiv, ca
prin ea să înmulţim binele dintru noi, dar poate da naştere la obişnuinţă fără o raportare lăuntrică. Astfel ne sărăceşte lăuntric.

Iată, de pildă: Omul îşi face pravila zilnică de rugăciuni, însă se roagă astfel încât mintea nu urmăreşte cuvintele pe care le rosteşte, iar inima nu simte înţelesul acestor cuvinte. Atunci acea rugăciune nu are niciun sens, nicio însemnătate, fiindcă este făcută doar din obişnuinţă. Obişnuinţa este bună fiindcă întotdeauna la momentul stabilit se înfăptuieşte ceva, astfel încât voinţa noastră acceptă uşor şi cu bucurie. Dar „rutina" poate fi fără o participare lăuntrică, a minţii şi a inimii, în ceea ce facem, iar atunci nu are niciun fel de valoare, nu are succes. Sfinţii Părinţi spun că fiecare rugăciune rostită doar cu limba nu merge prin capul nostru în Sus. Doar rugăciunea ale cărei cuvinte le urmărim cu mintea, în timp ce inima urmăreşte înţelesul acestor cuvinte, merge înaintea lui Dumnezeu şi dă roade. Pe lângă aceasta, obişnuinţa poate fi atât mijlocul, cât şi piedica spre bunele realizări: depinde dacă punem obişnuinţa în slujba noastră, sau dacă slujim obişnuinţei.

Vladimir Dimitrievici

Discuţii cu Părintele Mitrofan de la Hilandar

5 decembrie 1977

Fragment din cartea "Fara Dumnezeu nici peste prag, vol II", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Fara Dumnezeu nici peste prag"

 

 

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe