Viaţa omenească nu este o strădanie a unor indivizi izolaţi. Indiferent că suntem membri ai Bisericii, cu toţii avem relaţii cu alţi cetăţeni ai societăţilor şi naţiunilor din care facem parte. Din nefericire, vieţile noastre adesea se aseamănă mai mult cu cele ale concetăţenilor noştri - dintre care mulţi nu sunt membrii vreunei religii - decât cu cele ale sfinţilor. Şi deoarece toţi suntem păcătoşi, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că violenţa este un însoţitor inevitabil al vieţii noastre în lume. In acest context sobru, ne îndreptăm atenţia către ce înseamnă pentru creştinii ortodocşi să răspundă în faţa perspectivei războiului şi a speranţei pentru pace.
Incepând să analizăm învăţăturile Bisericii despre aceste subiecte, este important să ne amintim că experienţa istorică a creştinismului răsăritean, contextul cultural şi categoriile gândirii teologice şi morale diferă de cele ale Apusului. Acest aspect este evident mai ales în problema folosirii forţei letale în război, deoarece Ortodoxia nu cunoaşte nici o viziune articulată deplin în privinţa „războiului drept", nici o învăţătură precisă despre nonviolenţă ca normă morală. Ortodoxia nu oferă nici o aprobare categoricei, nici o condamnare a celor care sunt implicaţi în război.
Acest aspect nu ar trebui să fie surprinzător, deoarece creştinismul răsăritean nu priveşte moralitatea în termeni fundamental legali sau în contextul filosofiei abstracte, ci ca parte a vocaţiei holistice a omenirii spre hidumnezcire, spre participarea prin har la viaţa veşnică a Sfintei Treimi. De aceea, viziunea ortodoxă trebuie analizată după propriile ei criterii, şi nu distorsionată prin impunerea categoriilor apusene. Pentru ortodocşi, întrebarea nu este: „Care abordare a războiului este cea mai persuasivă din punct de vedere raţional sau obligatorie pentru toţi creştinii, ca parte a legii morale?". Ci Răsăritul îşi pune întrebarea astfel: „In contextul vocaţiei omeneşti spre creşterea în sfinţenie şi comuniune cu Dumnezeu, cum ar trebui creştinii să răspundă în faţa perspectivei războiului?".
Preeminenţa rugăciunilor pentru pace în Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur face puţină lumină în privinţa răspunsului ortodox în faţa războiului. Această slujbă este slujba obişnuită de duminică, a Ortodoxiei, de mai bine de o mie de ani. Deoarece Biserica crede că Liturghia este o participare la cultul ceresc şi îşi bazează cunoaşterea despre Dumnezeu pe cult şi experienţă mistică, se cade să plasăm problema războiului şi a păcii în contextul vieţii liturgice a creştinismului răsăritean. Căci Biserica participă cel mai deplin la comuniunea cu Sfânta Treime tocmai prin intermediul cultului.
Oricine a participat la o slujbă ortodoxă a auzit cereri pentru pace. în Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului loan Gură de Aur, primele cereri din ectenia mare sunt „pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre", şi „pentru pacea lumii, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor". Aperi participanţii se roagă în această rugăciune de început pentru parohia lor, pentru clerici şi laici, pentru conducerea civilă, pentru armată şi pentru biruinţa ei în faţa oricărui inamic, pentru oraşul sau satul lor şi pentru toate oraşele şi satele, pentru vremuri paşnice, pentru călători, bolnavi, suferinzi, „pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor" şi „pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia". Ectenia se termină cu o implorare a lui Dumnezeu: „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău". In final, ne amintim de Născătoarea de Dumnezeu şi ne încredinţăm unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Dumnezeu.
Creştinilor ortodocşi le este atât de familiară această listă de cereri, încât mulţi ar fi surprinşi să observe legătura lor directă cu pacea de pe pământ. Fiindcă acestea nu sunt simple cuvinte rostite la începutul fiecărei Liturghii; nici nu sunt rugăciuni care se referă doar la liniştea interioară a credincioşilor, nici doar la o împărăţie a cerurilor în întregime viitoare. Ci credincioşii îmbrăţişează o viziune ortodoxă despre mântuire şi îl roagă pe Dumnezeu să ne ajute să trăim pacea Sa cerească chiar acum, în fiecare dimensiune a vieţii: personală, publică, religioasă, temporală şi politică.
Intreaga Liturghie este o epifanie sau o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Preotul începe slujba cu proclamaţia „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor", care afirmă că adunarea participă acum la cultul ceresc. Biserica este ridicată la viaţa împărăţiei atunci când membrii ei se adună să slăvească Sfânta Treime şi să se împărtăşească de Ea. Iisus Hristos a folosit adesea imaginea ospăţului de nuntă pentru a ilustra Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Liturghie face prezent ospăţul de nuntă al Mielului, descris în cartea Apocalipsei. Ea este celebrarea şi punerea în scenă a împărtăşirii noastre de viaţa înviată a lui Hristos şi de biruinţa asupra morţii. Când ne pregătim să primim Sfânta Euharistie, medicamentul nemuririi, ne rugăm ca mântuirea Domnului să vină asupra tuturor celor creaţi după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu.
Deoarece credem în întrupare şi în bunătatea creaţiei fizice a lui Dumnezeu, ne rugăm pentru pacea şi mântuirea oamenilor aflaţi în situaţii concrete de primejdie şi suferinţă, pentru izbăvirea de calamităţile şi greutăţile care împresoară trupurile noastre muritoare în această viaţă. Deoarece credem că oamenii sunt persoane create pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, ne rugăm pentru cei care conduc şi pentru cei care ii protejează pe cei nevinovaţi şi îndură realităţile sociale şi politice ale războiului şi oprimării".
Pacea pentru care ne rugăm este holistica, cuprinzând fiecare dimensiune a existenţei noastre în faţa lui Dumnezeu. Domnul ne-a creat pentru comuniunea cu El însuşi în toate aspectele personalităţii noastre: trup şi suflet. Mântuirea creştină implică învierea sinelui complet, în binecuvântata comuniune a cerului, şi transformarea întregii creaţii, în supunere faţă de Sfânta Treime.
Pacea pentru care ne rugăm este participarea noastră la acea mântuire atotcuprinzătoare. Nu există altă pace adevărată decât cea găsită în vindecarea şi transformarea aduse fiinţelor umane de Dumnezeul-Om, în Care umanitatea noastră este unită cu dumnezeirea. Fiindcă Dumnezeu doreşte să ne mântuiască pe noi toţi în fiecare aspect al existenţei noastre, vindecarea Sa vizează întreaga viaţă omenească. Aşa cum pâinea şi vinul devin mijloacele comuniunii noastre cu Dumnezeu, trebuie să oferim fiecare părticică din noi înşine şi din această lume Tatălui, în unire cu jertfa Fiului, prin puterea Duhului Sfânt. Atunci ne vom afla în comuniunea dătătoare de viaţă cu Sfânta Treime în orice facem.
Dacă Liturghia reprezintă o participare la pacea eshatologică din Împărăţia lui Dumnezeu, este normal să ne întrebăm dacă membrii Bisericii recunosc şi trăiesc această viziune despre pacea cerească. Ne vine în minte imediat o notă de realism, deoarece membrii Bisericii sunt păcătoşi, care nu au făcut lucrătoare pe deplin în ei înşişi noua viaţă a lui Hristos. Cu toate acestea, prezenţa Duhului Sfânt îi permite Bisericii o pregustare a păcii eshatologice din împărăţia cerurilor şi sunt multe în istoria şi în viaţa cotidiană a Bisericii care dau mărturie despre pacea mântuitoare a lui Dumnezeu aici şi acum. Deşi există o aparentă ambiguitate în învăţătura Bisericii despre participarea creştinilor la război, viziunea ortodoxă despre pace preţuieşte dragostea altruistă şi iertarea în faţa violenţei, văzând războiul în unele situaţii ca pe un rău mai mic, necesar, având consecinţe spirituale negative pentru toţi cei implicaţi.
In contrast cu Ortodoxia, este mai uşor să descriem justificările creştine apusene vizavi de război, care includ atât indulgenţe depline pentru cei care au luptat în Cruciade, cât şi susţinerea teoriei „războiului drept". Prima prezintă uciderea necredincioşilor ca pe un act de dreptate, în aşa fel încât cruciaţii erau iertaţi de toate pedepsele temporale pentru păcatele lor, fiind inclusiv scutiţi de purgatoriu. Teoria din urmă, care a fost foarte influentă în cultura apuseană, asigură o legiferare morală pentru războaiele care îndeplinesc anumite criterii filosofice. In contrast cu aceste aprobări ale războiului, Ortodoxia niciodată nu a îmbrăţişat din punct de vedere etic Cruciada, iar canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare prescrie oprirea de la împărtăşanie pentru 3 ani a celor care ucid în război" Ortodoxia întotdeauna a văzut războiul ca pe un rău, „dar uneori ca pe un rău necesar pentru apărarea dreptăţii şi a libertăţii.
Singurul ideal normativ este cel al păcii şi de aceea Biserica Ortodoxă niciodată nu a emis reguli. Regulile morale nu înlătură răul provocat sufletului cuiva de uciderea altei fiinţe umane, chiar şi în război. A lua viaţa cuiva înseamnă a te abate de la norma dragostei creştineşti, iar oprirea de la împărtăşanie poate fi necesară pentru o perioadă, având drept scop vindecarea duhovnicească necesară în vederea împărtăşirii vrednice cu Dumnezeu. Cu toate acestea, este discutabil dacă Biserica a impus în mod tradiţional această disciplină. Canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare afirmă:
Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca unii care sunt necuraţi cu mâinile.
Părintele John McGuckin observă că Sfântul Vasile face referire la Sfântul Atanasie, amintind că acesta a scris, în a sa „Scrisoare către Amun", că uciderea duşmanului este legitimă în timpul războiului. McGuckin afirmă însă că Sfântul Atanasie îl sfătuia pe Amun în privinţa păcătoşeniei scurgerilor nocturne. „De fapt, scrisoarea originală nu avea nimic de-a face cu războiul. Imaginea militară este în întregime incidentală, iar Atanasie o foloseşte în context pentru a-şi ilustra punctul de vedere principal în scrisoare", acela de a arăta că semnificaţia morală a acţiunilor poate să nu fie înţeleasă fără referirea la contextele în care s-au întâmplat. împotriva oricărei înţelegeri simpliste a scrisorii ca justificare pentru uciderea în război, McGuckin scrie că Sfântul Vasile plasează problema într-un anumit context: „El vorbeşte despre legiuirea canonică a războiului în care un creştin poate lua parte şi găseşte iertare canonică pentru un act interzis canonic". Uciderea în război fusese interzisă în întregime prin canoanele anterioare, precum canonul 14 al lui Ipolit din secolul al IV-lea, care afirmă:
Creştinul nu are voie să devină soldat. Creştinul nu trebuie să devină soldat, în afara situaţiei in care este obligat de către un conducător. Dar dacă a vărsat sânge, nu are voie să ia parte Ia Sfintele Taine, decât dacă este curăţit prin pedeapsă, lacrimi şi tânguire. Nu trebuie să se apropie cu viclenie, ci cu frică de Dumnezeu.
Sfântul Vasile face distincţie între crima Scăvârşită cu intenţie şi uciderea „pentru apărarea graniţelor creştine de distrugerile săvârşite de jefuitorii păgâni". Limitând lupta la asemenea circumstanţe, el a căutat să „restrângă vărsarea de sânge la un minimum necesar". In contrast cu excluderea pe viaţă din Biserică şi oprirea ucigaşilor de la primirea Tainelor, Sfântul Vasile recomandă 3 ani de oprire de la împărtăşanie, „asigurându-se că cel puţin un semn public este dat întregii comunităţi în privinţa faptului că în standardul Evangheliei nu este loc pentru războaie, violenţă şi moarte organizată". Soldatul creştin care a ucis în război trebuie să urmeze experienţa catartică de întoarcere temporară la viaţa de pocăinţă... Restrângerea de către Sfântul Vasile a timpului de pocăinţă la 3 ani, care poate părea dură pentru noi, cei moderni, era de fapt recunoscută ca un semn de îngăduinţă milostivă în cartea veche de reguli a Bisericii primare". McGuckin concluzionează că acest canon al Sfântului Vasile exclude dezvoltarea teoriei despre războiul drept în Ortodoxie. Deşi anumite războaie pot fi necesare sau inevitabile, ele niciodată nu pot fi justificate,
deoarece vărsarea sângelui unui alt om este contradictorie modului de vieţuire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Părintele Alexander Webster afirmă că o teorie a războiului justificat „nu a fost niciodată susţinută sistematic în teologia morală ortodoxă" şi descrie participarea într-un astfel de război ca „o opţiune morală mai mică decât pacifismul absolut, pentru cei care nu doresc sau nu sunt capabili să plătească preţul deplin al profeţiei". El sugerează că criteriile ortodoxe pentru un război drept includ „un etos politic adecvat", însemnând că naţiunea care merge la război ar trebui să urmeze „etica legii naturale şi să aibă relaţii pozitive cu comunitatea ortodoxă". Războiul ar trebui să aibă loc pentru „apărarea poporului lui Dumnezeu" de nedreptate, invazie sau oprimare „din partea celor ostili liberei exercitări a credinţei ortodoxe". Un „ţel spiritual" adecvat ar trebui să ducă, de asemenea, la „iertarea şi reabilitarea" inamicilor, ca persoane care poartă chipul lui Dumnezeu, şi nu la „simpla răzbunare, auto-îndreptăţire sau cucerire". Webster afirmă că:
In timp ce pacifistul caută să-L imite pe lisus ca pe Bunul Păstor Care a permis să fie înjunghiat pe nedrept pentru cei păcătoşi, războinicul drept percepe o îndatorire mai înaltă: să-i apere pe cei relativ nevinovaţi în faţa agresiunii nedrepte. Dacă pacifistul ortodox nu poate face niciodată ceva rău, nici măcar pentru un scop considerat rezonabil, războinicul ortodox nu îşi poate păstra sfinţenia personală permiţând ca răul să triumfe prin propria lui inacţiune.
Deşi răspunsul creştin de „întoarcere a celuilalt obraz" în faţa atacurilor este idealul spiritual, Biserica Ortodoxă nu recomandă pacifismul sau nonviolenţa ca o cerinţă legală absolută a vieţii creştine. Indrumarea morală a Bisericii slujeşte scopului îndumnezeirii, al îndrumării membrilor Trupului lui Hristos către creşterea în sfinţenie şi în unire cu Sfânta Treime. Canoanele Bisericii sunt aplicate pastoral pentru a-l ajuta pe fiecare om în parte să ajungă la mântuire pe măsură ce caută să fie credincios în contextul provocărilor şi slăbiciunilor pe care le înfruntă. Experienţa Bisericii arată că autoritatea temporală şi folosirea forţei sunt necesare pentru a restrânge răul şi pentru a promova binele în lumea noastră căzută. Deşi mărturia Bisericii primare era în majoritate - dar nu în exclusivitate - pacifista, viziunea bizantină era aceea a simfonici sau a armoniei dintre împărăţia lui Dumnezeu şi tărâmurile pământeşti. De aceea, împăraţii creştini şi armatele lor au purtat războaie M au susţinut o ordine socială care a căutat să cuprindă credincioşia faţă de Dumnezeu în toate aspectele vieţii. Biserica şi Imperiul trebuiau să fie unite „aşa cum firea dumnezeiască şi cea omenească ale lui Hristos sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat". In practică, această viziune măreaţă nu a fost niciodată realizată pe deplin în Bizanţ, deoarece păcătoşenia omenească i-a corupt pe liderii politici şi bisericeşti în multe feluri.
Cu toate acestea, în Ortodoxie au rămas indicii ale păcii ideale. Monahii şi clericii, de exemplu, nu pot sluji în armată şi le este interzis să folosească violenţa, chiar şi în caz de autoapărare'". Canonul 5 al Sfântului Grigorie al Nyssei afirmă că, dacă un preot, „chiar involuntar, s-ar păta de ucidere, canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un păcat greu". Cei ale căror mâini au vărsat sânge nu pot fi icoane ale lui Hristos, ceea ce sunt preoţii chemaţi să fie, şi nu este potrivit să slujească la altar. Deoarece preoţia sacramentală este o vocaţie specială la care nu sunt chemaţi toţi, iar acceptarea deplină a dragostei nonviolente - care este impusă preoţilor - nu este cerută canonic tuturor credincioşilor. Având în vedere practica iconomiei, norma iubirii neîmpotrivitoare nu poate fi aplicabilă direct celor a căror vocaţie în lumea noastră căzută cere apărarea celor nevinovaţi. Aceştia pot creşte în sfinţenie luptând pe cât de drept posibil, deplângând răul făcut faţă de ei înşişi şi faţă de alţii prin folosirea violenţei.
Un mai mare rău, cu adevărat, ar putea cădea asupra lor şi asupra celorlalţi dacă ar refuza să îi apere de atac şi abuz pe cei nevinovaţi. Intr-o lume căzută, populată de oameni păcătoşi, călătoria fiecărui creştin către împărăţie va fi marcată de o măsură a întinării spirituale şi pocăinţa este singurul drum către vindecare". Un text bizantin din secolul al Vl-lea despre strategia militară începe cu o notă de realism în privinţa războiului:
Sunt foarte conştient că războiul este un mare rău, şi chiar cel mai mare dintre rele. Dar fiindcă duşmanii varsă sângele nostru, fiindcă fiecare trebuie să îşi apere
patria şi pe concetăţenii săi, am decis să scriem despre strategie".
Anumite ţări şi popoare - precum Bizanţul, statele din Balcani şi Rusia - au fost în istorie ntut de intim identificate cu credinţa ortodoxă, încât războaiele lor de apărare împotriva invadatorilor islamici, deşi nu au fost asemănătoare cruciadelor apusene, pot fi descrise ca „o dificilă şi o dureroasă apărare a Crucii''. Cererea de „biruinţă asupra duşmanilor" la sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci şi alte imagini militare din Liturghie au fost transformate uneori într-un „mesianism naţional", prin care soldatul devine martir, iar răul războiului este uitat.
Cu toate acestea, ar fi o greşeală să sugerăm că Ortodoxia a sprijinit în mod entuziast războiul. Chiar şi în cazurile de apărare a unui popor creştin în faţa invaziei islamice, gravitatea spirituală a războiului nu a fost uitată. De exemplu, Sfântul Serghie de Radonej din secolul al XIV-lea i-a dat binecuvântare marelui prinţ Dimitri să poarte un război de apărare împotriva hanului tătar doar după ce a primit asigurări că prinţul epuizase deja orice mijloc posibil de reconciliere.
Deşi nu au fost pe deplin pacifişti, unii sfinţi au ales să accepte să moară asemenea lui Hristos şi astfel şi-au manifestat sfinţenia. De exemplu, Pătimirea Sfântului Edmond, care a adormit în secolul al IX-lea, scrie că acest rege din răsăritul Angliei s-a oferit să moară in faţa regelui danez invadator pentru a salva vieţile supuşilor săi.
Se spune că Sfântul Edmond „a declarat că urmează exemplul lui Hristos şi se abţine de la a-şi păta mâinile sale curate". Sfântul Ioan Vladimir, un sârb din secolul al Xl-lea, i-a predat sabia inamicului său bulgar, declarând: „la-o şi omoară-mă, fiindcă sunt pregătit să mor, precum Isaac şi Abel". Deşi Sfântul Ioan fusese un războinic de temut în trecut, moartea sa probează o „calitate perfectă, nonviolentă, asemenea celei a lui Hristos". Vestiţii Sfinţi Boris şi-Gleb ai Kievului au acceptat moartea fără împotrivire din partea asasinilor trimişi de fratele lor pretendent la tron în secolul al Xl-lea. Aşa cum notează Webster, „Sfântul Boris s-a oferit pe sine ca jertfă voluntară, asemenea lui Hristos, pentru păcatele ucigaşilor, şi astfel nu a încercat să se împotrivească violenţei manifestate asupra persoanei sale". Deşi era un războinic experimentat, Sfântul Boris a făcut „o alegere conştientă... de a reflecta idealurile neîmpotrivirii şi ale jertfei ispăşitoare, lăsate ca exemplu de Hristos". Aceşti sfinţi sunt exemple paradigmatice de „viaţă morală în Hristos". Viaţa lor a fost în principal o mărturie despre valoarea izbăvitoare a jertfei celui nevinovat şi despre puterea transformatoare a ncîmpotrivirii faţă de rău".
Atunci când avem în vedere relevanţa acestor exemple de sfinţi în discuţia despre pace, este nevoie să ne amintim că Ortodoxia nu separă moralitatea de îndumnezeire, de mântuirea persoanei întregi în împărăţia lui Dumnezeu. Nu vom găsi vindecarea sinelui nostru corupt şi a lumii în teoria morală, de orice fel ar fi ea. In schimb, atenţia gândirii ortodoxe se centrează pe persoană, care este invitată să participe prin har la viaţa veşnică a comuniunii Persoanelor numite Sfânta Treime. Noi călătorim către acea binecuvântată comuniune ca păcătoşi, care trăiesc printre alţi păcătoşi, în stricăciunea lumii noastre căzute. De aceea, vindecarea neputinţelor noastre se va face în contextul limitărilor, slăbiciunilor şi degradărilor care ne împresoară pe noi şi pe cei din jurul nostru. Avem nevoie de tratament pentru întărire duhovnicească, nu de o etică de sine stătătoare, de orice fel ar fi ea.
Deşi dragostea neîmpotrivitoare a lui Hristos este norma supremă pentru creştini, ca răspuns în faţa răului, Biserica recunoaşte că trăim într-o lume căzută, în care, deşi regretabilă, folosirea forţei este uneori necesară pentru a stăvili răul, pentru a-i apăra pe cei nevinovaţi şi pentru a întreţine o ordine socială umană. Unii sunt chemaţi la vocaţia pacifistă a clericului sau a monahului. Alţii primesc un set de responsabilităţi ca soldaţi, poliţişti sau ofiţeri publici, care fac imposibilă îmbrăţişarea acestui ideal.
Fragment din cartea "Valoarea creatiei lui Dumnezeu. Cum sa traiesti ca un crestin ortodox", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Valoarea creatiei lui Dumnezeu. Cum sa traiesti ca un crestin ortodox"
-
Care Irod ?
Publicat in : Religie -
Azi nu se mananca varza si nu se taie nimic cu cutitul
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii -
De ce a ucis Ilie profetii lui Baal?
Publicat in : Editoriale -
Intaia si a doua aflare a cinstitului cap al Sfantului Prooroc, Inaintemergatorul si Botezatorul Ioan
Publicat in : Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul -
Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.