Nu există în ultima vreme scriitor sau gânditor care să fie mai răstălmăcit şi chiar defăimat decât marele Aleksandr Soljeniţîn. Curajul şi perseverenţa sunt calităţi pe care până şi cei mai înverşunaţi critici i le recunosc. Cu toate acestea, romancierul de respiraţie universală, istoricul şi filosoful moral (unii folosesc acest din urmă termen în accepţiunea sa largă) a fost în mare măsură umbrit din cauza unei caricaturi răspândite îndeosebi în lumea anglofonă. Această caricatură a transformat un patriot înflăcărat, dar cu simţ al măsurii şi capabil de autocritică, într-un naţionalist feroce; un susţinător raţional al democraţiei la firul ierbii într-un personaj cvasiautoritar; un om al credinţei şi al raţiunii într-un bigot religios.
Caricaturizarea acestuia, larg răspândită în mass-media şi de prea multe ori servită de-a gata, stă în calea unei confruntări teoretice şi umane cu „celălalt" Soljeniţîn, adică cu adevăratul Soljeniţîn, care este scriitor şi gânditor de primă mână şi a cărui însufleţită apărare a libertăţii şi demnităţii omeneşti este strâns legată de moderaţie. Cartea de faţă îşi propune să-l recupereze tocmai pe acest Soljeniţîn, cel care este învăluit de relatările tendenţioase din mass-media şi tăinuit prin mistificări care se vor încăpăţâna să persiste.
De asemenea, există încă un obstacol, mai subtil, în a-i da lui Soljeniţîn importanţa pe care o merită. Deseori, acesta este reluat chiar şi de către cei care admiră bărbatul şi care au avut ce învăţa din scrierile sale. Obstacolul constă în tendinţa de a-l marginaliza pe Soljeniţîn ca fiind un om al trecutului, cineva ale cărui scrieri şi intuiţii sunt mai puţin relevante într-o epocă posttotalitară. Pentru început, noul consens rareori arată că ştie sau apreciază diferitele lucrări ale lui Soljeniţîn care au apărut în ultimii 20 de ani din viaţa sa. In plus, Roata roşie, grandioasa lucrare semnată de Soljeniţîn prin care acesta pune în scenă istoria evenimentelor care conduc la revoluţia din 1917, tinde să fie respinsă ca eşec de acei critici care au cel mult o lectură superficială a cărţii. Se presupune că Sojeniţîn este uitat în mare parte deoarece lumea anglofonă, cu caracterul său insular, a rămas mult în urma Rusiei şi Franţei în ceea ce priveşte lectura critică sau elogioasă a operei sale. Aşjderea, se presupune că învăţămintele totalitarismului, ale epocii ideologiilor, au o relevanţă mică sau nici una pentru lumea modernă. înţelegerea profundă de către Sojeniţîn a faptului că totalitarismul comunist a reprezentat radicalizarea „umanismului antropocentric", aflat în inima modernităţii, este pur şi simplu trecută cu vederea, dacă nu chiar refuzată. Există o umbră de auto- mulţumire în această exilare a lui Soljeniţîn într-un trecut pe care-l putem lăsa comod în urma noastră.
Până şi un critic înţelegător precum Anthony Daniels („Walking in Lenin's Footsteps", The New Criterion, noiembrie 2013, pp. 29-31) bate prea multă monedă pe faptul că „cei mai buni dintre tinerii zilelor noastre" nu ştiu cine este Soljeniţîn. Aceasta are de-a face cu un mediu academic care acordă mai multă atenţie unor impostori şi extremişti ideologici precum Badiou sau Zizek decât unui adevărat om mare, apărător al demnităţii umane, precum Soljeniţîn. Daniels este mult prea grăbit în negarea „nemuririi literare", dacă nu neîntreruptei relevanţe, a lui Soljeniţîn. Fără au studia amănunţit marile lucrări, acesta este de părere că „privind în urmă, la baza renumelui mondial al lui Soljeniţîn stau deopotrivă curajul şi atitudinea politică, precum şi literatura sa". Ceva mai problematic, el afirmă că „curajul de care a dat dovadă şi scrisul său erau legate... de un context istoric şi politic care acum, în ochii tinerilor, este tot atât de vechi precum erau mezii şi perşii pentru noi". Daniels recunoaşte că dorinţa cea mai profundă care l-a animat pe Soljeniţîn a fost aceea de a „restaura conştiinţa umanităţii potrivit căreia distanţa dintre bine şi rău trece prin inima fiecăruia dintre noi". Se teme însă că „opera sa a fost, pesemne, mult prea cir- cumstanţiată din punct de vedere istoric pentru a atinge acest ideal sau chiar pentru a supravieţui dincolo de listele bibliografice ale specialiştilor".
Ironia face că Daniels a început să lucreze la un extraordinar de pătrunzător articol, care se inspiră din Lenin la Zurich de Sojeniţîn, cu scopul de a surprinde fanatismul ideologic al lui Lenin. Pe drept cuvânt, el îl caracterizează pe Lenin drept „monomaniac inteligent, dar brutal şi dominator, care în mod intenţionat a stors ultimele urme ale unui simţământ mai fin din sufletul său şi care a recurs la abuzarea şi denigrarea celorlalţi... în clipa în care aceştia nu l-au aprobat chiar şi în cele mai mărunte detalii".
Urmându-I pe Sojeniţîn, Daniels surprinde dispreţul fără margini al lui Lenin faţă de contemporanii săi, inclusiv faţă de „micii burghezi" elveţieni. Sojeniţîn rămâne foarte important pentru Anthony Daniels chiar şi când pariază pe scăderea „relevanţei" iui Soljeniţîn în anii care vor veni.
Dimpotrivă, cartea mea reprezintă un rămăşag pe neîntrerupta relevanţă a lui Sojeniţîn. Sunt convins că uriaşa valoare literară şi intelectuală a lucrărilor O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Casa Matrionei, Arhipelagul Gulag va fi recunoscută mult timp de aici înainte. (Nu este întâmplător că acestea sunt cele trei cărţi scrise de Soljeniţîn care constituie o lectură obligatorie în şcoliie publice din Rusia.) De asemenea, sunt sigur că lucrările mai puţin cunoscute şi apreciate în spaţiul lingvistic englez, Roata roşie şi remarcabile povestiri precum „Ego" şi „Dulceaţa de caise" (scrise în perioada de maturitate a lui Soljeniţîn), vor fi citite încă mulţi ani. Raţionamentul meu reprezintă un pariu împotriva caracterului mărginit al lumii anglofone şi un vot de încredere acordat capacităţii geniului şi a ceea ce Burke numea „imaginaţia morală" de a te îngriji de propria persoană prin a te face auzit în spaţiul public. Studierea „celuilalt Soljeniţîn" pe care o fac în aceste pagini vine în ajutorul descoperirii înţelepciunii cutremurătoare şi a înţelegerii, calităţi care pot fi găsite în lucrările de căpătâi ale lui Soljeniţîn.
Mai presus de orice, cartea explorează temele filosofice, politice şi morale ale celor două capodopere ale lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag şi Roata roşie, precum şi ale marelui său „roman european" (sintagma îi aparţine lui Georges Nivat), Primul cerc. In aceste cărţi îl vedem pe Soljeniţîn ca analist al revoluţiei, apărător al legii morale, fenomenolog al despotismului ideologic şi avocat al „rezistenţei cu forţa împotriva răului". Alte capitole explorează atent concepţia lui Soljeniţîn despre patriotism, face anatomia mitomaniei ideologice şi dezbate polemic, dar profund şi uman, „problema evreiască" în secolul XX, rus şi sovietic. O parte din scrierile ulterioare ale lui Soljeniţîn, precum „poveştile binare" pe care le-a publicat în anii 1990, constituie obiectul unei analize critic-apreciative. Iar un lung capitol, aflat la sfârşitul cărţii, comentează interviul pe care Soljeniţîn l-a dat în iulie 2007 publicaţiei Der Spiegel, ultimul său cuvânt către Rusia şi Occident. El ni se înfăţişează ca fiind un om al credinţei şi al libertăţii, un patriot, dar nu şi naţionalist, un susţinător principial al autoguvernământului pentru Rusia şi Occident.
Apendicele de la sfârşitul cărţii reproduce minunata introducere („Darul întrupării") pe care văduva autorului, Nata- lia Soljeniţîn, a scris-o în 2009 pentru ediţia rusă prescurtată a Arhipelagului Gulag, o lucrare care actualmente este predată în liceele din Rusia. Sunt recunoscător Doamnei Soljeniţîn pentru acordarea dreptului de a publica traducerea textului său în paginile volumului de faţă.
Capitolul întâi apare pentru prima dată în limba engleză, în această formă. Capitolele trei, cinci şi nouă apar în această carte pentru prima dată. Capitolul opt este o versiune mult dezvoltată a unei recenzii care, iniţial, a fost publicată în National Review. Sunt recunoscător Transactions oftheAssociation of Russian-American Scholars in the USA., Rivista di politica, First Things, Academic Questions şi Society pentru permisiunea de a retipări (pe alocuri, în forme semnificativ îmbunătăţite) texte care, la începuturi, au văzut lumina tiparului între copertele acestor periodice.
Nici o carte nu constituie o întreprindere solitară. Prietenia se află în inima vieţii intelectuale. Sunt îndatorat lui Paul Seaton şi lui Marc Guerra pentru ajutorul lor profesionist în editarea acestei lucrări şi pentru prietenia cu care m-au înconjurat de-a lungul anilor. Philippe Beneton, Pierre Manent şi Giulio de Ligio sunt interlocutori valoroşi ale căror comentarii şi a căror implicare în acest efort sunt îndelung apreciate. Nalin Ranasinghe şi Daniel Maher au fost extraordinari colegi şi interlocutori cu privire la Soljeniţîn şi gazde pentru alte evenimente. Alexis Klimoff şi Edward E. Ericson Jr. sunt prieteni şi strălucitori cercetători în Soljeniţîn care au împărtăşit tot ceea ce au aflat despre Soljeniţîn în decursul timpului. Această carte literalmente n-ar fi fost posibilă fără ei. Aşyderea, le sunt recunoscător lui Ignat şi Stepan Soljeniţîn, care m-au încurajat permanent şi cu entuziasm chiar de-a lungul aniior, respectându-mi conştiincioşi autonomia de cercetător. Carmella Murphy şi Gabrielle Maher mi-au oferit un important ajutor tehnic. Bruce Fingerhut este acel rar redactor-editor căruia cu adevărat îi pasă de idei şi care îmi împărtăşeşte admiraţia pe care o nutresc pentru Soljeniţîn. Ii sunt recunoscător pentru devotamentul faţă de această carte. Nu în ultimul rând, sunt bucuros să-mi exprim o dată în plus gratitudinea pe care o am pentru Ingrid Gregg şi Earhart Foundation pentru generosul sprijin acordat în decursul timpului.
Daniel J. Mahoney Worcester, Massachusetts 6 decembrie 2013
Celalalt Soljenitin, Editura Sophia
Cumpara cartea "Celalalt Soljenitin"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.