Părintele Arsenie a evocat uneori întâmplări din viaţa Sfinţiei sale, dar nesistematic, atunci când i s-a părut că este un bun prilej. Ce frumuseţe ar avea însă notele muzicale, crâmpeiele, dacă ar fi ascultate separat?

Niciuna! Dar aceleaşi note, cuprinse în opere, dobândesc o putere şi o frumuseţe nespusă. Dacă prin antologia de faţă, plină de evocări şi pilde ale Părintelui Arsenie, se
va aduce un spor celor care sunt atinşi de văpaia focului iubirii de frumuseţe, rămâne vădită lucrarea Duhului care suflă unde voieşte, uimindu-ne pe fiecare dintre noi.

Nu este exclusă posibilitatea ca esenţa ce reiese din aceste crâmpeie de viaţă, împletite cu sfaturi, să le ajute măcar unora să găsească o orientare şi o bineplăcută hotărâre în încercările ce pot veni asupra lor.

Cele ce s-au petrecut cu Părintele Arsenie n-au fost urmarea iniţiativelor lui, ci Dumnezeu, prin Providenţa numai de El cunoscută, a binevoit să-l cerceteze şi să-i îngăduie a se atinge de veşnicia Lui. Mâna Lui cea Sfântă l-a aruncat fără cruţare în bezne de nedescris. Acolo, uimit şi terifiat, a devenit spectatorul unor realităţi care-i depăşeau puterile sale raţionale.

Se ştie că lămuririle esenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi ne vin nu atât prin cărţi, cât prin oameni - fiind cunoscută sintagma: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească". In Pateric este o istorisire grăitoare asupra acestui adevăr: „Povesteau unii despre un bătrân oarecare că a petrecut 70 de săptămâni mâncând o dată pe săptămână. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvânt din Scriptură, să-i descopere Dumnezeu, şi nu-i descoperea. Deci a zis întru sine: «Deşi am făcut osteneală, încă nimic n-am câştigat: voi merge acum la un frate al meu şi-l voi întreba». Dacă a închis chilia sa, vrând să plece, a fost trimis îngerul Domnului către dânsul, grăind: «Şaptezeci de săptămâni ce ai postit nu s-a apropiat rugăciunea ta către Dumnezeu. Iar când te-ai smerit pe tine, a merge la fratele tău şi a-l întreba, sunt trimis să-ţi vestesc ţie cuvântul; şi zicându-i acestea lui, a plecat de la dânsul»". Cărţile documentează, limpezesc, transformă într-un discurs familiar ceea ce ne este greu să exprimăm noi înşine dintr-o dată.

De aceea, se spune că nu există (cu unele excepţii) alt chip de a învăţa ceva cu adevărat, decât printre oameni - de aici şi valoarea incomparabilă a duhovnicului şi a
ucenicului. In afara condiţiilor care îi pun pe oameni în contact viu şi puternic, pentru a-şi trece unii altora şi ceea ce ştiu şi ceea ce nu ştiu, nu există cu adevărat nici şcoală, nici învăţătură.

Şi încă ceva: nu poate fi vorba de învăţătură acolo unde nu există, acolo unde nu se naşte încredere. Cine nu reuşeşte să fie sensibil la afirmaţiile pe care i le oferă viaţa,
oamenii, experienţa, împrejurările, nu va fi sensibil nici la dovezi şi la argumentele pe care le caută. In realitate, toate pledoariile se bazează pe intuiţii, pe alegeri, pe opţiuni.

Cel care nu are „antena" necesară pentru a descoperi persoana prin care i se comunică un adevăr, nu va fi niciodată în stare să-l afle, oricâte măsuri formale ar lua,
pentru că ceea ce este viu se transmite în chip viu.

Incapacitatea de a-l cunoaşte şi de a-l primi pe părintele duhovnicesc provine dintr-o lipsă de sensibilitate duhovnicească. Astfel se explică faptul că Părintele Arsenie e receptat deplin de către inimile sensibile. De aceea, sunt fericiţi toţi cei ce nu se îndoiesc de el. E un apel oarecum discret la generozitatea ucenicilor, generozitate
fără de care nu există o comunicare reală.

Iată cum percepe Preasfinţitul Kallistos Ware acest refuz care poate fi uneori indiciul unei stări de dolce farniente: „Dacă mulţi oameni cred că nu-şi pot găsi un părinte duhovnicesc, e şi pentru că îşi închipuie că trebuie să fie un tip special de om: vor neapărat un Serafim din Sarov, şi astfel îşi închid ochii de la cei pe care Dumnezeu
îi trimite în realitate la ei. Adeseori, problemele lor nu sunt chiar atât de complicate, şi ei cunosc deja în inima lor răspunsul la ele. Dar acest răspuns nu le place, fiindcă
el cere un efort necontenit şi stăruitor din partea lor. Şi, de aceea, caută un oracol (un deus ex machina) care printr-un singur cuvânt miraculos să facă dintr-o dată totul uşor".

S-a remarcat utilitatea că din spusele Părintelui Arsenie lipsesc referirile abundente la autorii patristici datorită faptului că sfinţia sa le-a asimilat şi ni le redă simplificate, având predilecţie în a tâlcui calea şi taina Crucii, ceea ce ne insuflă curajul de a urma această cale ce duce la înviere. Aceasta se întâmplă deoarece există un fel de Scriptură a monahului, deosebită de cea a altor categorii de creştini. E o Scriptură care te însoţeşte pe cale, care face parte dintr-o căutare vie ce revelează sensuri şi
îţi răspunde cu locuri mai puţin familiare. De ce? Pentru că aceşti călugări se află ei înşişi într-un spaţiu unde cuvintele, referinţele, amintirile au altă înjghebare, altă
articulare decât cele dintr-o lume nepăsătoare.

Să cerem Duh! Duhul cel dătător de viaţă. Vom primi atunci pe măsura smereniei noastre şi a strădaniei de a înlătura cauza - cruţarea de sine (vezi Urcuş spre înviere,
Despre iubirea de sine, Arhim. Cleopa Ilie) - ce împiedică pe creştini, şi în special pe monahi, să aibă continuitate şi îndeosebi să obţină progres în viaţa duhovnicescă, chiar povăţuiţi fiind de un avvă.

Iată cum analiza Părintele Sofronie carenţele celor care intrau în contact cu Sfântul Siluan şi ar fi avut şansa să-şi schimbe viaţa: „Ştiu că sunt mulţi cei care, veniţi cu iubire la Stareţ ca să primească povăţuirile lui, s-au despărţit apoi de el nefiind în stare să vieţuiască potrivit cuvântului său pe care pentru a-l urma, trebuia să ai acea necruţare faţă de sine pe care o avea însuşi Stareţul Siluan; trebuia să ai hotărârea pe care o cere Domnul de la cei ce-L urmează, adică până la ura faţă de sine (Lc. 14, 26.)".

Intreg creştinismul şi întreaga învăţătură a lui Hristos par paradoxale. Nimic nu putem pricepe din creştinism şi din cuvintele sau faptele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă nu ne referim neîncetat la noţiunea de paradox. Numai astfel vom simţi mireasma ortodoxiei, a cărei modalitate de asimilare Părintele Arsenie o sintetizează printr-un dialog cu o frunză: „Eşti trandafir? o întreabă. Nu, nicidecum! sunt o frunză! Ba nu, eşti un trandafir, pentru că miroşi ca unul! Nu, sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir!".

La vârsta de 90 de ani, Părintele Arsenie, cititor şi trăitor al simplităţii Patericului, ne învaţă cu fiecare gest şi cuvânt că orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune! Să ne rugăm pentru părinţii şi învăţătorii noştri, slăvindu-L pe Dumnezeu că a hărăzit şi monahismul românesc, luând în considerare afirmaţia Părintelui Efrem Iosif: „A părăsi lumea e un lucru uşor, dar a afla o călăuză adevărată este un dar special de la Domnul, întrucât dacă monahul face sau nu progrese duhovniceşti depinde de duhovnicul său".

26 Septembrie
Ierom. Benedict Stancu

Fragment din cartea "Vesnicia ascunsa intr-o clipa", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Vesnicia ascunsa intr-o clipa"

• Parintele Arsenie Papacioc - marturie despre sine
  Publicat in : Parinti
• Parintelui Arsenie Papacioc
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: